- TEMA 1 –

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA

ISTORICILOR EUROPENI ȘI ROMÂNI

- ÎNCEPUTURILE ISTORIEI ROMÂNILOR -

Teritoriul de astăzi al României a fost locuit din cele mai vechi timpuri, dovadă numeroasele
descoperiri arheologice datând încă din epoca veche a pietrei (Paleolitic). În urmă cu peste 4000 de ani, din
teritoriile situate la Nord de Marea Neagră, au sosit în Europa așa-numitele populații indo-europene care au
stat la baza apariției unor noi popoare, precum grecii, latinii, germanicii, tracii etc. Poporul trac s-a format și
dezvoltat în Estul Europei, îndeosebi în Peninsula Balcanică. Acesta a fost împărțit în două ramuri, tracii de
Nord (situați la Nordul Dunării) și tracii de Sud (situați la Sudul Dunării). Tracii de Nord erau numiți „geți” de
către greci și „daci” de către romani (geto-daci). Aceștia au fost influențați de cultura și civilizația greacă, dat
fiind faptul că au avut contacte comerciale și politice cu așezările grecești de la malul Mării Negre (Histria,
Tomis, Callatis etc.).
Geto-dacii practicau agricultura, păstoritul, meșteșugurile și comerțul. Trăiau organizați în triburi și
uniuni de triburi conduse de lideri militari (acești lideri locuiau în centre/cetăți numite „dava”). Societatea geto-
dacă era împărțită în două categorii sociale: oamenii de rând (numiți „comati”-„cei pletoși”) și nobilii (numiți
„tarabostes”). Geto-dacii practicau o religie politeistă (credeau în mai mulți zei). Principalul zeu geto-dac era
Zalmoxis; exista un zeu al cerului (numit Gebeleizis), un zeu al războiului, o zeiță a lunii și a pădurilor (numită
Bendis). Centrul religios al geto-dacilor era în zona Munților Orăștiei, la Sarmizegetusa Regia.
În secolul I î. Hr., regele Burebista a reușit să unifice triburile geto-dace într-un singur regat, cu
capitala la Sarmizegetusa Regia. Burebista a reușit să-și extindă stăpânirea asupra teritoriilor locuite de celți în
Câmpia Pannonică, dar și asupra cetăților grecești de la malul Mării Negre. Ba mai mult, Burebista s-a implicat
și în războiul civil dintre generalii romani Caesar și Pompei (oferindu-i sprijin militar lui Pompei). În anul 44 î.
Hr., Burebista a fost asasinat, iar regatul creat de acesta s-a împărțit în patru, mai apoi cinci regate mai mici.
Pe fondul creșterii pericolului roman, în secolul I d. Hr., sub conducerea regelui Decebal, statul geto-
dac a fost refăcut. Regele Decebal a purtat mai multe războaie cu Imperiul Roman, cele mai importante având
loc între anii 101-102 și 105-106 d. Hr. În urma acestor războaie, romanii au cucerit o parte a teritoriilor
stăpânite de regele Decebal și le-au transformat în provincie romană. În teritoriile care nu au fost cucerite de
romani, au continuat să trăiască așa-numiții „daci liberi”. Stăpânirea romană în Dacia s-a întins pe perioada
cuprinsă între anii 106-271 d. Hr.
După cucerirea romană, populația geto-dacă a fost supusă procesului de romanizare, în urma căruia a
apărut poporul daco-roman. Romanizarea geto-dacilor a fost influențată de mai mulți factori:
-limba latină (folosită în toate domeniile vieții publice și în armată);
-colonizarea (romanii au adus în provincia Dacia coloniști din toate colțurile imperiului, vorbitori ai
limbii latine populare; aceștia au conviețuit cu populația geto-dacă);
-administrația (funcționarii trimiși în provincia romană Dacia vorbeau limba latină; din punct de
vedere administrativ, provincia Dacia a fost împărțită după anul 117 d. Hr. în două unități: Dacia Superior și
Dacia Inferior, mai apoi în trei unități: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis și Dacia Porolissensis);
-armata romană (romanii au creat în provincia Dacia un complex sistem de apărare și au adus aici
două legiuni și trupe auxiliare; după efectuarea serviciului militar, mulți soldați au rămas în provincia Dacia,
unde și-au întemeiat familii, așezări și au contribuit la răspândirea limbii latine);
 -urbanizarea (romanii au impus în provincia Dacia modelul lor de viață urbană; așezările urbane din
Dacia, create după modelul orașului Roma, au fost de mai multe tipuri: „colonii”-în care locuiau doar cei care
aveau cetățenie romană și „municipii”-în care locuiau atât cetățenii romani, cât și cei care nu aveau statutul de
cetățean roman);
-religia (în domeniul religios, în provincia Dacia s-au înregistrat două fenomene care au contribuit la
răspândirea limbii latine: „sincretismul religios”-contopirea zeităților care aveau caracteristici asemănătoare și
„interpretatio romana”-adorarea unui zeu local, sub nume roman; mai târziu, procesul de romanizare a fost
influențat și de răspândirea creștinismului în limba latină în provincia Dacia).
În anul 271 d. Hr., romanii s-au retras din provincia Dacia la Sudul Dunării. După acest moment,
procesul de romanizare a continuat, prin extinderea sa asupra dacilor liberi. În secolul al IV-lea, teritoriul fostei
provincii romane Dacia a fost marcat de migrația așa-numitelor popoare barbare (huni, avari, slavi etc.). Unele
dintre aceste popoare, precum slavii, s-au stabilit la Nordul Dunării (secolele VI-VII), unde au fost asimilați de
populația daco-romană. Din sinteza daco-romanilor, cu slavii, a rezultat poporul român, un popor neo-latin
(înrudit cu alte popoare neo-latine, precum francezii, italienii, spaniolii și portughezii).

- ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR EUROPENI ȘI ROMÂNI -

Romanitatea românilor se referă la descendența romană a poporului român, la latinitatea limbii

române, la unitatea de neam a românilor, precum și la conștiința pe care românii au avut-o în legătură
cu originea lor romană.

Cauze ale abordării romanității românilor de către istorici de-a lungul timpului:
-formarea poporului și a limbii române (a atras atenția istoricilor, îndeosebi a celor bizantini, care au început
să scrie despre poporul și limba română, despre originile acestora);
-implicarea domnitorilor români în lupta antiotomană (a stârnit curiozitatea istoricilor, care au fost
preocupați să explice originea românilor care se confruntau cu puterea Imperiului Otoman);
-lupta românilor din Transilvania pentru egala îndreptățire cu maghiarii, sașii și secuii începută în
secolul al XVIII-lea (context în care originea poporului și a limbii române au fost contestate, dând naștere
„teoriei imigraționiste”, combătută mai apoi de istoricii români prin „teoria autohtoniei”/„teoria continuității”);

a) Primele mențiuni referitoare la români și la originea lor romană:

Desăvârșirea procesului de etnogeneză și apariția poporului și a limbii române au dus la menționarea
românilor în documentele și scrierile medievale. Primele mențiuni referitoare la români aparțin bizantinilor. În
secolul al VII-lea, tratatul militar Strategikon al împăratului bizantin Mauricius folosește termenul de „romani”
pentru a-i desemna pe locuitorii de la Nordul Dunării. Pe aceeași linie, lucrarea Despre administrarea
imperiului, semnată de împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul, amintea așezarea slavilor în
Peninsula Balcanică și întrepătrunderea acestora cu daco-romanii și traco-romanii. Acesta folosește termenul
de „romani” pentru a-i desemna pe români, în timp ce pe bizantini îi numește „romei”. În anul 980, o scrisoare
a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul folosește termenul de „vlahi” pentru a-i desemna pe
români, termen prezent și într-o scrisoare din anul 1020 a aceluiași împărat. Referitor la originea românilor din
coloniștii romani aduși de Traian în Dacia, Ioan Kynnamos, secretarul împăratului Manuel Comnenul, a
consemnat că vlahii „sunt coloni veniți demult din Italia”.

b) Romanitatea românilor în viziunea istoricilor și cronicarilor din perioada medievală:

Începutul celui de-al doilea mileniu creștin a adus și o creștere a numărului de mențiuni referitoare la
români și la originea lor latină. În secolul al XII-lea, cronicarul maghiar Anonymus, în lucrarea Gesta
Hungarorum (Faptele ungurilor) amintește populația românească („blachi”) și slavă în contextul expansiunii
maghiare spre Transilvania. Pe aceeași linie, Simon de Kéza, în lucrarea Gesta Hunorum et Hungarorum
(Faptele hunilor și ungurilor), îi amintește pe români, ca urmași ai coloniștilor romani din provincia Dacia.
Constituirea statelor medievale românești și implicarea acestora în lupta antiotomană le-au crescut
vizibilitatea printre statele occidentale. O serie de cărturari umaniști s-au arătat preocupați de cercetarea
originii poporului și a limbii române. Poggio Bracciolini a afirmat continuitatea elementului roman în Țările
Române, locuite de o populație romană încă de pe vremea împăratului Traian, care nu și-a pierdut uzul limbii
latine, transformată în limba română. Toate acestea, bazate pe un material documentar cules direct din spațiul
Țărilor Române. Originea romană a poporului român apare menționată și în scrierile cărturarului umanist
Flavio Biondo. Enea Silvio Piccolomini, devenit papa Pius al II-lea, pe baza unui material cules din spațiul
românesc de misionarii franciscani și dominicani, a vorbit despre originea romană a românilor. Umanistul
Antonio Bonfinius, care a trăit la curtea regelui Ungariei, Matia Corvin, a vorbit despre originea românilor în
coloniștii și militarii romani stabiliți în Dacia, invocând ca argumente ruinele romane, inscripțiile romane,
toponimele și chiar numele poporului român.
Originea latină a poporului român a început să fie menționată și de cărturarii locali, români. Nicolaus
Olahus, de orgine română, a susținut unitatea de neam, limbă și religie a românilor, în paginile lucrării
Hungaria. Cronicarii români Grigore Ureche și Miron Costin, în Letopisețul Țării Moldovei, susțin romanitatea
românilor, iar Miron Costin, în lucrarea De neamul moldovenilor, aduce și argumente de ordin etnografic,
lingvistic și arheologic în favoarea originii romane a poporului român. În secolul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir
(domnitor al Moldovei între anii 1710-1711), cărturar de talie europeană, a scris și a publicat lucrarea Hronicul
vechimii a romano-moldo-vlahilor, o istorie a poporului român până la descălecat, în care, pe baza a peste 150
de izvoare istorice, a susținut originea comună a românilor din Moldova, Țara Românească și Transilvania.
Același autor oferă informații și despre graiurile limbii române, în lucrarea Descrierea Moldovei.

c) Secolele XVII-XIX-„Teoria imigraționistă” versus „Teoria autohtoniei”:

Pe parcursul secolelor XVII-XVIII problema originii și continuității românilor a generat mai multe
polemici în rândul istoricilor și mai ales a oamenilor politici, context în care au apărut două teorii: teoria
imigraționistă și teoria autohtoniei. Cauzele abordării diferite a romanității românilor sunt diverse de la o
epocă la alta.
Epoca domnitorului Mihai Viteazul, prin încercarea de menținere a unirii celor trei țări, îndeosebi în
Transilvania, a trezit reacția națiunilor privilegiate. În acest context, István Szamoskozy, un nobil maghiar, a
susținut într-o primă fază originea romană a românilor pentru ca, după cuceririle lui Mihai Viteazul, să nege
ceea ce a scris înainte, încercând să demonstreze că românii nu sunt urmașii romanilor.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Franz Schulzer, ofițer în armata austriacă, a elaborat teoria
imigraționistă. În lucrarea Istoria Daciei transalpine, acesta a susținut că românii s-au format ca popor la
Sudul Dunării, de unde au emigrat la Nordul Dunării în secolul al XIII-lea. Conform acestei teorii, dacii au fost
exterminați în urma războiului cu romanii din 105-106 d. Hr., iar împăratul Aurelian a retras toată populația din
Dacia, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu, s-au așezat maghiarii în secolul al X-lea. Aceeași teorie
mai susținea și faptul că românii sunt un popor de origine slavă. Această teorie a fost elaborată în contextul în
care românii din Transilvania luptau pentru egalitatea în drepturi cu celelalte naționalități. Argumentul
românilor era acela că ei sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmași ai romanilor, ale căror drepturi au
fost uzurpate de cuceritorii maghiari. În acest context, se afirmă reprezentanții Școlii Ardelene, Gheorghe
Șincai, Samuil Micu și Petru Maior, care au adus argumente lingvistice și istorice prin care au combătut
teoria imigraționistă. Totuși, ei au susținut, în mod exagerat, că influențele dacice și slave în cultura română
sunt aproape inexistente, demonstrând originea pur romană a poporului român. Aceste argumente au fost cel
mai bine expuse în documentul „Supplex Libellus Valachorum”, un memoriu trimis, în anul 1791, curții
imperiale de la Viena, prin care românii solicitau egalitatea cu celelalte naționalități din Transilvania.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), pe fondul protestelor
românilor față de desființarea autonomiei Transilvaniei, a fost reluată teoria imigraționistă. În anul 1871,
istoricul austriac Robert Roesler a publicat lucrarea Studii românești, în care a susținut exterminarea totală a
dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării în 200 de ani de stăpânire romană, retragerea
totală a populației din Dacia la Sudul Dunării în secolul al III-lea d. Hr. Roesler considera că poporul român s-a
format la Sudul Dunării, ca popor slav, de unde a migrat spre Nord în secolul al XIII-lea, după cucerirea
Transilvaniei de către maghiari. Ideile sale sunt bazate pe speculații și pe interpretarea eronată sau forțată a
unor izvoare istorice.
În replică, istoricii români au elaborat teoria autohtoniei. Bogdan Petriceicu Hașdeu a susținut
contribuția dacică la formarea poporului român. În favoarea acestei teorii, Hașdeu a publicat studiul Pierit-au
dacii?, în care a adus o serie de argumente lingvistice. Tot Hașdeu, a lansat și teoria circulației cuvintelor,
subliniind faptul că important la o limbă nu este numai numărul de cuvinte, ci și frecvența folosirii lor în vorbirea
curentă.
Alexandru D. Xenopol, autorul primei sinteze de istorie națională, Istoria românilor din Dacia Traiană,
a combătut teoria lui Roesler aducând argumente lingvistice, istorice și logice în favoarea afirmațiilor sale. În
lucrarea Teoria lui Roesler. Studiu asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, acesta a arătat că baza etnică
a poporului român este elementul traco-roman, peste care s-a suprapus cel slav, că legăturile dintre Nordul și
Sudul Dunării explică prezența termenilor creștini în limba română, că slavii au avut o influență semnificativă în
procesul de formare al poporului român, dar și că elementul roman a avut un rol fundamental în etnogeneza
românească.

d) Istorici români din secolul XX despre originea romană a poporului și a limbii române:
În perioada dintre cele două războaie mondiale, istoricii au revenit cu noi argumente pentru a combate
teoria imigraționistă. Cei mai importanți dintre aceștia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan și Gheorghe
Brătianu. Vasile Pârvan a invocat numeroasele izvoare arheologice în favoarea continuității, arătând rolul
important al dacilor în etnogeneza românească (în lucrarea Getica). Gheorghe Brătianu, în lucrarea O
enigmă și un miracol: poporul român (1937), a realizat o sinteză a argumentelor de ordin istoric, geografic,
arheologic, etnografic și lingvistic care combat teoria imigraționistă.
În anii regimului comunist, istoricii de partid au încercat să demonstreze importanța elementului slav în
formarea poporului român. Manualele publicate de Mihail Roller susțineau că daco-romanii au fost asimilați de
slavi și că limba română este de origine slavă. În epoca lui Nicolae Ceaușescu, s-a încercat demonstrarea
continuității daco-romane, cu privilegierea elementului dac, deoarece în propaganda comunistă romanii erau
considerați „asupritori”.
Ideea romanității a avut un rol important în dezvoltarea conștiinței naționale. Abordarea romanității
românilor a depășit adesea cadrul științific, devenind o problemă politică. În zilele noastre, această problemă
nu mai poate avea o miză politică majoră. Granițele statelor europene nu se mai trasează pe baza
argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale.
Astfel, romanitatea românilor trebuie studiată ca o realitate istorică.