b.

Romanizarea:
 Dacia romană a cuprins doar o parte din teritoriul fostului stat dac, și anume, Banatul, Oltenia și
Transilvania fără colțul sud-estic. Alte teritorii din fostul stat dac au fost integrate Moesiei
Inferioare: este vorba despre sud-estul Transilvaniei, Muntenia, sudul Moldovei. Tot Moesiei
Inferioare fusese integrată și Dobrogea (în anul 46 î. Hr.). Alte teritorii au rămas în continuare sub
stăpânirea dacilor liberi (centrul și nordul Moldovei, Crișana, Maramureș). Dacia a fost o
provincie de rang imperial și era condusă de un guvernator numit legatus augusti. Capitala Daciei
romane era Ulpia Traiana Sarmisegetusa.
 De-a lungul timpului, Dacia a cunoscut mai multe reorganizări administrativ-teritoriale: în 117-
118, din cauza revoltelor dacilor și atacurilor unor populații vecine, împăratul Hadrian a părăsit
unele teritorii de la nord de Dunăre (sudul Moldovei, Muntenia până la Olt) iar Dacia a fost
împărțită în două provincii: Dacia Superioară și Dacia Inferioară; Această împărție a durat puțin
timp, căci necesități economice și noile atacuri ale dacilor liberi și ale altor populații vecine, l-au
determinat pe Hadrian (în 123) să procedeze la desprinderea nordului Daciei Superioare în
provincie separată, numită Dacia Porolissensis.
 Romanizarea este procesul prin care autohtonii daci au preluat de la cuceritorii romani elemente
de cultură materială și spirituală, în special limba latină.
Etapele procesului de romanizare sunt:
1. Etapa preliminară sau preromană sau inițială, înainte de 106;
2. Etapa oficială între 106-271/274/275; (este puternică și ireversibilă)
3. Etapa postromană sau ulterioară stăpânirii romane, după 271/274/275.
Principalii factori ai romanizării sunt: limba latină, administrația, armata, coloniștii, urbanizarea, viața
economică, viața religioasă.
Factori umani:
1. Administrația- Dacia a fost organizată ca o provincie romană de rang imperial. În fruntea
provinciei a fost numit un guvernator cu titlul legatus augusti pro praetore. De asemenea, au fost
aduși în Dacia foarte mulți funcționari, vorbitori de limbă latină. Pentru a comunica cu ei, dacii
trebuiau să învețe limba latină.
2. Armata- după cucerire, în Dacia au rămas peste 50000 de soldați pentru a asigura protecția noii
provincii. Soldații locuiau în castre. Familiile soldaților locuiau în așezări civile pe lângă castre,
numite canabae. Cetățenii romani erau organizați în legiuni (unități de elită romane); cei recrutați
dintre provinciali (popoare cucerite) erau cuprinși în trupe auxiliare.
3. Veteranii- reprezintă soldații lăsați la vatră. Stagiul militar dura 20-25 de ani, după care soldatul
devenea veteran. Primeau de la stat bani și o bucată de pământ. Au contribuit la romanizare
lingvistic (vorbeau latina) și prin spiritul de ordine promovat. Militarii activi și veteranii au fost
propagatorii civilizației romane.4
Factori spirituali
4. Urbanizarea- construirea de orașe de tip municipia adică orașe mici, colonia organizate după
modelul Romei și orașe de rang superior adică metropolis, toate focare de civilizație romană.
5. Religia- apar două fenomene: sincretismul religios= împletirea elementelor mai multor religii;
interpretatio romana=adorarea unor zei daci sub nume romane.
6. Limba Latina
Retragerea aureliană: atacurile populațiilor migratoare l-au dterminat pe împăratul Aurelian să
părăsească provincia Dacia. Aurelian a retras din Dacia armata, autoritățile, marii proprietari de pământ,
adică pe cei care erau legați direct de stăpânirea romană. La nord de Dunăre a rămas o populație
numeroasă care a continuat procesul de romanizare.

c.Perioada migrațiilor:
 Între secolele III-IV, pe teritoriul românesc s-au succedat mai multe populații migratoare (hunii,
goții, gepizii, avarii, slavii). Acești migratori sunt trecători pe teritoriul românesc, dar influența
lor asupra populațiile autohtone a fost redusă. Între daco-romani și migratori au existat, în cea mai
mare parte, relații pașnice, limitate la plata tributului. Autohtonii erau mai numeroși iar cultura lor
superioară, motiv pentru care i-au asimilat pe migratori.
 Influențe mai durabile au avut slavii care în 602 s-au stabilit la sud de Dunăre, fapt care a rupt
unitatea romanității de pe cele două maluri ale Dunării. Slavii care au rămas la nordul Dunării au
fost și ei asimilați de către autohtoni, dar au impus o serie de termeni limbii române.
 Influențele slave nu s-au exercitat asupra limbii latine populare, ci asupra limbii române, și ele nu
au reușit să-i modifice structura gramaticală care a rămas în esență latină. Slavii au mai influențat
organizarea politică și religioasă (mai ales transmiterea limbii slavone utilizată ca limbă de cult și
de cancelarie în Evul Mediu în Țările Române). Influențele slave inddividualizează limba română
în rândul limbilor romanice.
d.Sinteza spirituală a etnogenezei românești:
 Etnogeneza românească cuprinde și o sinteză spirituală: trecerea de la vechile divinități la
creștinism. Un rol important în răspândirea creștinismului l-au jucat soldații, coloniștii și
negustorii.
 Intensa viață creștină de la nord de Dunăre este atestată de numeroase dovezi precum:
 Ruinele bisericilor creștine de la Histria, Tomis și Callatis;
 Numele martirilor creștini din secolul al IV-lea aflate pe inscripții descoperite în
Dobrogea;
 Descoperirea unui număr mare de obiecte creștine. La Biertan (județul Sibiu) au fost
descoperite două piese ce provin probabil de la un candelabru: un donariu cu o tăbliță
votivă ce conține inscripția în limba latină ”Ego Zenovius votum posui” (Eu, Zenovie, am
făcut acest dar) și un disc de bronz provenit din Italia care are în interior monograma lui
Iisus Hristos, redată cu litere grecești (X, P).
e.Formarea limbii române:
 Limba română s-a format paralel cu poporul român. La formarea acesteia au contribuit trei
elemente:
 Substratul daco-moesic- cuvintele dacice reprezintă 10 % din vocabularul limbii
române;
 Stratul latin- caracterul fundamental romanic al limbii române este demonstrat de fondul
principal de cuvinte; fondul latin în proporție de 60% cuprinde termeni pentru noțiunile
de bază legate de viață, religie, ocupații și de structura gramaticală latină.
 Adstratul slav- cuvintele slave reprezintă 20% din vocabularul limbii române;
 În cele mai vechi izvoare medievale, românii sunt desemnați cu termenii valah, vlah, voloh, olah,
blachi etc. Toate aceste cuvinte sunt echivalente, fiind folosite de populații neromanice (germani,
slavi, maghiari) pentru a arăta că este vorba de un popor romanic. În secolele VII-VIII, au apărut
primele mențiuni despre români.
  Dialectele limbii române: daco-român; macedoromân (aromân)-vorbit în Macedonia, Grecia,
Albania, Serbia; megleno-român; istro-român.

3. Istoricii despre romanitatea românilor:

Documentele istorice scrise despre români în primul mileniu al erei creştine sunt relativ puţine, dar
sunt suplinite de numeroase descoperiri arheologice care demonstrează continuitatea de locuire a daco-
romanilor în stânga Dunării
În sec. VII, împăratul bizantin Mauricius, în tratatul militar Strategikon, menţionează elementul
romanic la N Dunării;
În sec. IX, cronica turcă Ogüzname, îi numeşte pe locuitorii din N Dunării “ulakes”, din ţara “ulak-
ili”;
În sec. X, împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul ne oferă informaţii despre populaţia
românească veche, desemnând-o cu termenul de “romani” (“aceştia se mai numesc şi romani pentru că
au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de azi”); în acelaşi secol, împăratul Vasile II
Macedoneanul îi numeşte pe români “vlahi” (termenul sub care a fost cunoscută populaţia vorbitoare de
limbă romanică de pe ambele maluri ale Dunării, între sec. VIII-XIII; “walach” însemna pentru germanici
o populaţie negermană, vorbitoare a unei limbi romanice; termenul a evoluat sub diverse forme: valah,
vlah, voloh, valachus, blach, olah, ulak etc);
În sec. XII, cronicarul maghiar Anonymus, în lucrarea Gesta Hungarorum, îi numeşte “blachi” pe
locuitorii întâlniţi de unguri în expediţiile spre est;
În sec. XIII, Simon de Keza, în lucrarea Gesta Hunorum et Hungarorum, îi aminteşte pe vlahi;
În sec. XV, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Țărilor Române, numeroşi umanişti italieni
vorbesc despre originea romană a poporului român, remarcând: asemănarea între limba vorbită la N
Dunării şi limba din Peninsula Italică, numele pe care şi-l dau lor înşişi, existenţa la românii nord-
dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian;
În sec. XVI, Nicolaus Olahus, în lucrarea Hungaria, susţine pentru prima dată unitatea de neam,
limbă şi religie a românilor, prin prisma originii comune – urmaşi ai coloniştilor romani (“moldovenii au
aceeaşi limbă şi religie ca muntenii. […] Graiul lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora
ce se află într-o colonie a romanilor”);
În sec. XVII, Grigore Ureche, în Letopiseţul Țării Moldovei, susţine latinitatea limbii române şi
demonstrează romanitatea (“Românii câţi se află lăcuitori în Țara Ungurească şi la Ardeal şi la
Maramurăş de la un loc cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”); Miron Costin redactează primul tratat
savant consacrat originii românilor - De neamul moldovenilor (”rumân este un nume schimbat în
curgerea anilor din roman”).
În sec. XVIII:
 Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, scrie Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, cea mai
complexă lucrare de până atunci ce tratează originea românilor şi descendenţa latină; faţă de cronicarii
anteriori, Cantemir inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina şi fixa locul
românilor în istoria universală; elementele de bază ale concepţiei lui Cantemir despre originea românilor
sunt: descendenţa pur romană din Traian („săditorul şi răsăditorul nostru”) plus stăruinţa neîntreruptă şi
unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean.
  Franz Sulzer, un ofiţer în armata austriacă, enunţă idei legate de o presupusă formare a
poporului român la S Dunării, chestiunea continuităţii istorice capătă un pronunţat caracter politic;
 Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic, mentinându-se organizarea socială şi politică
cu naţiuni privilegiate (maghiari, saşi şi secui) şi cu patru religii recepte, altele decât cea ortodoxă;
românii, majoritari în provincie, sunt consideraţi “toleraţi”; la sfârşitul secolului al XVII-lea, autorităţile
austriece formează Biserica Greco-Catolică (Unită), promiţând drepturi egale cu celelalte religii
ortodocşilor trecuţi la noua Biserică; pentru tinerii români din Transilvania, Biserica Unită a fost un mare
pas înainte, putând să studieze la prestigioasele universităţi catolice din Europa; episcopul român greco-
catolic Ioan Inochentie Micu Klein redactează, în 1744, Supplex Libellus, în care susţine obţinerea de
drepturi de către români pe baza majorităţii şi a originii romane; Şcoala Ardeleană a reprezentat o mişcare
culturală de inspiraţie iluministă, aparută în Transilvania în sec. XVIII; reprezentanţii acestei mişcări, cu
preocupări în studiul istoriei şi lingvisticii (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-
Deleanu etc), redactează, în 1791 Supplex Libellus Valachorum în care cer ştergerea denumirilor odioase
şi jignitoare de „toleraţi”, respectarea drepturilor românilor pe baza vechimii şi a originii latine –
“naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră,
întrucât este un lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte,
a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la
începutul secolului al doilea de către împăratul Traian”; reprezentanţii Şcolii Ardelene au exagerat
contribuţia limbii latine la glotogeneza (procesul formării unei limbi) românească, au susţinut că dacii au
fost exterminaţi ca popor de romani – “purismul latin”;
În sec. XIX:
 În condiţiile apariţiei statului român modern (1859) şi a monarhiei austro-ungare care îngloba
Transilvania, Banatul şi Bucovina (1867), problema originii şi vechimii românilor este văzută ca armă
politică; sunt lansate noi teorii istoriografice (ansambluri de idei care explică desfăşurarea unor
evenimente şi procese istorice);
 În Transilvania, August Treboniu-Laurian este cel mai important reprezentant al Şcolii
Latiniste, care susţinea eliminarea din limba română a “impurităţilor” nelatine; ideea a fost combătută de
savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu, care susţinea că limba română sintetizează mai multe elemente,
inclusiv cel dacic; demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii acesteia au făcut o interpretare forţată a
izvoarelor antice, “împuţinarea bărbaţilor” invocată de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv, în
sensul exterminării unui neam întreg; dacii nu au pierit, susţinea Haşdeu, şi nici colonizarea romană nu a
însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini.
 În 1871, istoricul german Robert Roesler scrie Studii româneşti în care dezvoltă teoria
imigraţionistă, care susţinea formarea poporului român la S de Dunăre, cu următoarele argumente:
 Exterminarea populaţiei dacice de către romani în timpul războaielor;
 Imposibilitatea romanizării teritoriului din stânga Dunării în 165 de ani;
 Retragerea întregii populaţii odată cu armata şi administraţia romană;
 Formarea poporului român la S de Dunăre ca păstori nomazi (de religie ortodoxă), care a
migrat la N de fluviu după sec. XIII.
 Cel mai important combatant al teoriei roesleriene a fost A.D. Xenopol care susţinea: elementul
tracic reprezintă baza etnică a poporului român, suprapunerea elementului roman peste cel dacic,
retragerea în munţi a daco-romanilor din calea migratorilor, continuarea procesului de romanizare după
retragerea armatei romane, existenţa dovezilor continuităţii autohtonilor (arheologice, toponimie,
hidronimie), contribuţia elementului slav la etnogeneza românească;
 Teoria imigraţionistă a fost combătută cu argumente logice, arheologice şi lingvistice de cei mai
mulţi istorici români ai sec. XIX-XX (V. Pârvan, N. Iorga, C.C. Giurescu, D. Onciul), adepţi ai teoriei
continuităţii (poporul român s-a format la N şi la S de Dunăre);
 Argumente logice – niciodată romanii nu au masacrat în totalitate populaţia de pe un teritoriu
cucerit, niciodată un teritoriu nu a rămas pustiu după abandonarea de un stat;
  Argumente arheologice – numeroasele descoperiri care atestă continuarea de locuire a dacilor
după cucerirea romană şi a daco-romanilor la nord de Dunăre după „retragerea aureliană”; de
exemplu, Donariul de la Biertan este o piesă din bronz, realizată în sec. IV, care are o inscripţie în
limba latină şi monograma lui Iisus Hristos;
 Argumente lingvistice – unele toponime, hidronime şi oronime se păstrează din perioada daco-
romană, fapt ce demonstrează continuitatea de locuire din Antichitate până în prezent.

În sec. XX:
 Dezbaterea legată de autohtonia românilor a continuat şi după realizarea Marii Uniri din 1918
din cauza faptului că teritoriile unite erau revendicate de state revizioniste vecine. Ideea continuităţii,
legată de afirmarea romanităţii românilor, dar şi de rolul dacilor în formarea poporului nostru a fost
susţinută de o generaţie de istorici români (de exemplu, Ghe. I. Brătianu – O enigmă şi un miracol:
poporul român).
 În perioada comunistă, studiul istoriei şi etnogenezei româneşti a fost profund influenţat de
atitudinea autorităţilor de la Bucureşti faţă de Moscova, de influenţa vecinului de la Răsărit;
 După al doilea război mondial, în România a fost impus stalinismul, a fost copiat modelul
sovietic; în 1947, Mihail Roller scrie Istoria românilor în care exagerează rolul slavilor în
etnogeneza românească, contestă caracterul „imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane.
 După 1965, N. Ceauşescu a declaşat o operaţie de reînviere a sentimentului naţional al
românilor, în acest context a fost reevaluată contribuţia civilizaţiei romane la cristalizarea
civilizaţiei vechi româneşti; România se îndepărtează de Moscova, studierea istoriei
românilor este folosită în acest scop, se afirmă în mod obsesiv continuitatea şi unitatea
civilizaţiei geto-dacilor şi contribuţia acestora la formarea poporului român.