Mihail Kogălniceanu este unul dintre întemeietorii prozei romantice româneşti, printre

operele sale a fost schiţa Fiziologia provincialului, nuvela romantică Iluzii pierdute..., Un întăi
amor, romanul nefinisat Tainele inimei. N. Iorga le-a numit „strălucite pagini de proză ironică”
Particularitatea prozei lui Kogălniceanu, o constituie diversitatea comparaţiilor, combinaţia de
cuvinte vechi şi noi, care are prea mult spirit critic ca să fie cu adevărat un scriitor.
Proza paşoptistă se defineşte prin fuziunea a două componente importante: fundalul
memorialistic (detalii de epoca, amintiri, confesiuni, jurnale intime); ficţiunea (povestea
inventată de narator). Memorialistica este o formă a prozei literare în care autorul se implică în
substanţa propriei operi.

Nicolae Manolescu afirma că „în epocă şi chiar mai târziu domeniul prozei includea cam tot
ce nu încăpea în sfera poeziei sau a teatrului,

Se poate menționa că prozatorii epocii au avut o permanentă raportare la propria

persoană, implicarea propriei personalităţi în tot ceea ce notează, relatează ori simulează a
imagina. În cea mai mare parte a prozei lui Kogălniceanu, aceasta ia forma relatării la persoana
întâi, fie ea a autorului însuşi, fie a unor travestiuri ale sale, adică (se dechiza pentru a interpreta
un rol opus genului său).
În proza lui Kogălniceanu se identifică dominanta memorialistică. De exemplu în lucrarea
Fiziologia provincialului în Iaşi observăm descrierea societăţii ieşene din acea perioadă şi
stabilirea unor tipologii umane după criteriul moral sau mărginirea intelectuală.
Componenta memorialistică o întâlnim şi în opera Iluzii pierdute, nuvelă de ,,factură
autobiografică”, pe motivul unei iubiri neîmpărtăşite”. Nuvela atestă influenţe ale tehnicii
balzaciene. Prima parte a titlului nuvelei este identică cu una din faimoasele opere ale lui Honoré
de Balzac, Illusions perdues (Iluzii pierdute).
În această povestire, Kogălniceanu utilizează procedeele literare balzaciene: tehnica detaliului,
observaţia caracterologică.

Romanul Tainele inimei, publicat în 1850, în care ,,naratorul se ia totuşi mai în serios” , este
declarat balzacian printr-o ,,izbutită frescă a moravurilor societăţii ieşene de pe la mijlocul
secolului al XIX-lea”. Titlul romanului sugerează, în opinia lui N. Manolescu, că „inima are
raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte” . Cu alte cuvinte, iubirea este un sentiment pe care
raţiunea n-o poate cuprinde.

Printr-un stil balzacian, Kogălniceanu descrie obiceiul ,,înaltei societăţi ieşene”: ,,boieri
de baştină veche sau nouă, voinicii noştri ofiţeri, damele noastre cele mai elegante, cuconaşii
instanţiilor administrative, judecătoreşti şi bisericeşti, măicuţele în concedie, tinerii alumniei ai
Academiei...” [32, p. 269].
Kogălniceanu are prilejul de a face observaţii critice cu caracter social şi de a-şi expune
părerile sale despre civilizaţie, progres, propăşirea limbii şi literaturii române etc. Tainele inimei
era „doar un mijloc artistic pentru a oferi un exemplu concret cum literatura putea servi la
propagarea ideilor înaintate”. În acest fel, Kogălniceanu a procedat ca şi Balzac, criticând
societatea epocii sale prin literatură.

În concluzie, putem afirma că proza lui M. Kogălniceanu are un caracter variat, îmbinând
elemente ale formulei Biedermier, principii ale Daciei Literare, structuri balzaciene etc. Dar
autorul român a introdus şi elemente originale, ceea ce constituie specificitatea operei lui: stilul
erudit şi ironic, digresiunile lirice, prin care discută direct cu cititorul, explică anumite noţiuni,
intervine cu anumite comentarii politice, filosofice, comparaţiile în cascadă, mulţimea
franţuzismelor, aforismelor latine, neologismelor.