Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de LITERE

Lucru individual la literatura română, sec XX

,,Complexitatea Eului Liric Arghezian''

NOTA: 9 (NOUĂ)

Student:Guțol Anastasia,anul II,

grupa 191 Română- Engleză ,Științe ale Educației

Chișinău 2021
1. NU sunt clar delimitate criteriile conform cărora este evaluată complexitatea eului
arghezian.
2. Nu sunt respectate cerințele de ordin tehnic.

Născut în anul 1880, Tudor Arghezi, sub numele său adevarat Ion N. Theodorescu, marchează
literatura română, prin opera sa. Deşi a fost un poet controversat al acelor vremuri, aducându-i-se
injustiţii violente din partea colegilor din acea perioadă, deşi se spunea că este un poet „fără
mesagiu, lipsit de idee”, faptul că la baza poeziei sale nu stau repere teoretice, aşa cum se fac
simţite în opera eminesciană sau în cea a lui Lucian Blaga, acest lucru nu afectează talentul lui
Arghezi, valoarea operei sale sau dimensiunea filosofică, deoarece prin poezie nu întelegem o
serie de teme sau de idei versificate ci, evidenţiaza Pompiliu Constantinescu „o cutremurare în
faţa vieţii , răscolire din temelii până în creştetul omului”.
Privită în ansamblu, opera lui Tudor Arghezi e de o complexitate unică în literatura română. E
atâta incoerență în alcatuirea ei,încât o lectură sistematică e, practic, imposibilă. De fiecare dată,
aceasta se sustrage oricărei încercări de periodizare sau chiar de integrare fermă într-o formulă
consacrată. Mereu altul și mereu egal cu sine însuși, Arghezi și-a conceput opera ca pe un
ansamblu plurivalent, al cărui principiu ordonator e, paradoxal, cel al contradicției. La originea
acestei alcătuiri atât de complexe se află o structură scindată a eului poetic, pe care Arghezi
însuși o va recunoaște: ,,Sunt înger, sunt și diavol și /iară și-alte-asemeni / Și mă frământ în sine-
mi ca taurii-n belciug" (Portret). Dualismul structural al poetului nu poate să nu fie observat,
chiar și E. Lovinescu îl desria pe Arghezi ca pe un ,, suflet faustian, în care nu sălășluiesc numai
«două suflete», ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern ". Critici de mare
valoare, precum, Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu, Tudor Vianu, au intărit ideea
că ,,poezia lui Arghezi e sortită, ca putere de expresie, ca adancime de sensibilitate, ca organică
viziune de lirism, să ocupe versantul liber în fața lui Eminescu".
Scriitor deosebit de prolific și proteic (care își schimbă fețele) totodată, Tudor Argezi a fost
considerat în critică, drept cel de-al doilea poet după Mihai Eminescu. (Mihail Ralea)
Între poeții noștri de mare valoare, Arghezi este o conștiință puternic frământată de problema
meșteșugului „cuvintelor potrivite” și deci de tema Creației, iar această preocupare o dovedește
lirica sa filosofică, reprezentată nu numai de arte poetice: „Testament”, „Rugă de seară”,
„Portret”, „Ex libris”, „Epigraf”, „Flori de mucigai”, „Morgenstimmung”, ci și de lirica
existențialistă, surprinsă în: psalmi, „Niciodată toamna”, „Duhovnicească”, „Priveghere”, „De-a
v-ați ascuns”, „De ce-aș fi trist?”, și de lirica sociogonică, cuprinsă în ciclul „Cântare omului”.
De asemenea, această preocupare febrilă pentru meșteșugul cuvintelor, este mărturisită și de
articolele cu caracter programatic „Scrisoare cu tibișirul” și „Epistolă de flăcău”, în acest context
poetul mărturisind: „Niciun meșteșug nu este mai dureros și mai gingaș decât cel al cuvintelor”.
Ce-a de-a doua coordonată tematică a universului poetic arghezian este reprezentată de poezia
socială, care subclasează poezia universului țărănesc: „Belșug”, „Bade Ioane”, poezia urâtului:
„Flori de mucigai”, poezia grotescului și a revoltei țărănești (portrete-pamflet ale asupritorului)
în volumul „1907 - Peizaje”, poezia închinată lui homo-faber (poetul- artizan): „Cântare
omului”. Interpretare!
Lirica erotică argheziană este construită pe două atitudini: de reticență şi amânare a clipei de
iubire: „Creion”, „Despărțire”, „Psalm de taină” (din volumul „Cuvinte potrivite”) și, pentru
prima dată în literatura română, înfățișează împlinirea erotică prin iubirea de tip casnic și
ipostaza femeii-soție: „Cântec din frunză”, „Domnița”, „Logodnă”, „Mirele”, „Mireasa”,
„Căsnicie” (cuprinse în volumul „Cărticică de seară”). Poezia jocului, a „boabei și a fărâmei”
este reprezentată de poezii din volumul „Cărticică de seară”: „Buruieni”, „Mărțișoare”, „Hore”,
„Prisaca”.
Nu în ultimul rând, ca și prozator, a scris: „Icoane de lemn” (1929), „Poarta neagră” (1930),
„Cartea cu jucării” (1931, „Ochii Maicii Domnului” (1934), „Cimitirul Buna-Vestire” (1936),
„Ce-ai cu mine, vântule?” (1937), „Pagini din trecut” (1955).
Pentru a demostra complexitatea eului liric arghezia vom urmări o lucrare reprezentativă a
marelui poet.
Majoritatea comentatorilor operei lui T. Arghezi au evidențiat dimensiunea ludică a creației sale.
Ștefan Aug. Doinas crede chiar că "ludicul constituie vectorul principal al poeticii argheziene".
Această afirmație e susținută de Arghezi însuși, care, în articolul Ars poetica. Scrisori unei fetite,
își prezintă propria poezie ca pe un exercițiu ludic, mărturisind: ,,N-am făcut altceva nimic, m-
am jucat". Creația, existența, dragostea, moartea, poezia sunt, pentru poet, ipostazele unui joc
cosmic, pe care fiecare îl joacă, om sau Dumnezeu, cu inocența si naivitate.
Poezia ,,De-a v-aţi ascuns'' face parte din volumul ,,Cuvinte potrivite'' şi aparţine liricii
filozofice, ilustrând viziunea argheziană asupra morţii ca joc.
Titlul sugerează ideea ludică, de-a v-aţi ascunselea fiind unul dintre cele mai cunoscute jocuri ale
copilăriei. Titlul este alegoric şi înlocuieşte imaginea tragică a morţii cu imaginea unui joc,
sugerând, probabil, taina călătoriei definitive într-o altă lume. Punctele de suspensie marchează
ezitarea, nostalgia, singurătatea omului care conştientizează efemeritatea fiinţei sale.
Textul se încadrează în lirismul subiectiv, fiind un monolog adresat, deoarece pot fi identificate
mărcile lexico-gramaticale care atestă prezenţa eului liric. Ex. folosirea persoanei I pl
atenţionează asupra condiţiei pe care şi-o asumă creatorul, el devine vocea care exprimă condiţia
umanităţii, nu doar condiţia individului.
Tema textului o constituie concepţia asupra morţii, condiţia efemeră a omului. Deşi moartea este
un eveniment tragic, durerea despărţirii de cei dragi este atenuată prin formula jocului, la ale
cărui reguli se supun toate fiinţele: slugi, stăpâni, păsări, flori, câni.
Poezia debutează cu o adresare directă cu încărcătură afectivă, dragii mei, fiind proiectată într-un
viitor neprecizat. Ideea că omul este supus destinului se remarcă încă de la începutul poeziei,, Nu
ştiu când o să fie asta, tată'' Moartea reprezintă singura certitudine pe care tatăl o percepe ca pe
un joc al sorţii hotărât,, o să ne jucăm odată,/ Odată, poate, după scăpătat. '' Amurgul are aici sens
conotativ de perioadă de declin, decădere, sfârşit, bătrâneţe.
Strofa 2 dezvoltă ideea ludică prin enumerarea perticipanţilor la joc.
,,E un joc viclean de bătrâni/Cu copii, ca voi, cu fetițe ca tine, /Joc de slugi si joc de stăpâni, /Joc
de păsări, de flori, de câini, /Și fiecare îl joacă bine. ''
Strofa 3 Terenul de joc este amplasat sub coviltirele lui Dumnezeu. Configuraţia spaţială are
forma mesei în jurul căreia sunt dispuşi jucătorii. Toţi jucătorii se supun unei reguli primordiale:
iubirea. Timpul nedeterminat al morţii este anunţat de simptome specifice: mâna stângace,
piciorul greu, limba scămoasă.PREA MULTE DETALIERI INUTILE!
,,Ne vom iubi, negreșit, mereu/Strânși bucuroși la masă, /Subt coviltirele lui Dumnezeu./Într-o zi
piciorul va rămâne greu, /Mâna stangace, ochiul sleit, limba scămoasă. ''
Strofa 4 expune principalele etape ale desfăşurării jocului care începe încet, încet, ca un vânt.
Atitudinea eului liric este aceea a unui jucător avizat, care cunoaşte regulile şi ştie exact ce
mişcări, ce gesturi ludice trebuie că execute. Eu o să râd, o să tac,/ O să mă culc la pământ/ O să
stau fără cuvânt.
,,Jocul începe încet, ca un vânt, /Eu o să râd și o să tac, /O să mă culc la pământ./O să stau fără
cuvânt, /De pildă, lângă copac. ''
Se remarcă alternanţa timpurilor verbale: de la viitorul popular = familiaritate; la prezent =
eternizarea acţiunii.
Strofa 5 modificarea atitudinii eului liric, jocul capătă dimensiune divină. Sinele poetic nu ar dori
ca dispariţia sa să producă durere celor dragi, sugerând astfel că jocul începe cu moarte. Apare
motivul călătoriei ca esenţă a concepţiei populare despre moarte Când mă vor lua şi duce
departe.
Calmul, liniştea interioară reprezintă doar o aparenţă deoarece eul liric este conştient de
inutilitatea de a se răzvrăti împotriva firii, moartea fiind inexorabilă (implacabil, neînduplecat).
Povestea biblică a învierii lui Lazăr este doar un argument care ar trebui să-i consoleze pe copiii
săi.
Eul liric = ciobănaşul mioritic
Tatăl şi-a făcut datoria faţă de copiii săi procurându-le mijloacele de trai. Iubirea paternă se
manifestă printr-o urare plină de duioşie, încercând să-i mângâie într-un fel pe cei dragi ai săi..
Penultima strofă emoţie puternica, copiii au crescut, sunt realizaţi material şi profesional
Ultima strofă cumulează toată emoţia, iubirea şi durerea eului liric provocate de conştientizarea
limitelor fiinţei umane. Eul liric se adresează direct, plin de duioşie.
Universul liric arghezian este o sinteză a unei teme neașteptate în creația unui singur poet, iar
modernitatea acesteia poate fi argumentată prin: multitudinea de ipostaze ale eului, apanaj al
poeziei moderne. În psalmi de pildă, inițial cântece de laudă la adresa divinității, eul poetic
aghezian cunoaște cele mai contradictorii ipostazieri și atitudini, de la dorința de cunoaștere,
invocație patetică, la razvrătire, și nu în cele din urmă la ipostaza prometeică, cea de „tâlhar de
ceruri''. Tematica poeziei argheziene se înscrie pe coordonata existențialismului, cultivând, prin
lirism reflexiv, dimensiunea ontologică și gnoseologică a spiritului modern.
Poezia ,,Între două nopți'' are ca temă centrală prăpastia dintrecele două lumi: lumea sacrului, a
divinității, pe de o parte, și lumea materială, a omenirii, pe de altă parte, în text find evidențiată
criza interioară a eului liric cu privire la cele două tipuri de existență.
Titlul ilustrează, în mod fiurat, discrepanțele dintre cele două medii, precum și raportul dintre
omul aflat în lumea materială si divinitatea care decide destinul uman. Această idee este nuanțată
prin substantivul ,,noapte'' ,simbol al necunoscutului și al dezorientării spirituale.
Cadrul interior al poeziei argheziene sugerează lumea materială, îngustă în semnificații, iar
exteriorul ilustrează lumea sacrului, a cripticului, care este, prin definiție, nemărginită. Astfel,
,,odaia'' este un element al mediului interior și poate avea semnificația morții sufletești a
individului, sugerând ideea de cavou, de spațiu închis. În acest mod, misterul lumii divine poate
fi revelat doar în momentul morții, când entitățile sacre își fac apariția, având o poziție
superioară. De asemenea, divinitatea posedă forța de acontrola ființa umană, condiționându-i
gesturile, fapt ilustrat în metafora ,, săpând s-a rupt lopata. Ce-l ce-o știrbise, iată-l, /Cu
moaștele-i de piatră, fusese însuși Tatăl''
Un alt element considerabil îl reprezintă metamorfoza eului liric,este prezentată în mod figurat
ideea ,,marii treceri'', a transpunerii individului în unuversul spiritual, ,,pământul'' fiind simbolul
lumii materiale, ce rămâne în urma decesului trupesc, iar ,,fereastra'' indicând universul celest,
dimensiunea spațială în care spiritul uman este primit și judecat de forțele celeste.
Urmărind această lucrare, observăm complexitatea abordării și corelarea a două paralele, a două
lumi ale existenței umane.
Poezia lui Tudor Arghezi a izvorat dintr-o mare de sensibilitate, suferinţă,frământare lăuntrică
şi resemnare în faţa finalităţii fără nici un fel de dubiu: moartea. Dorinţa de a avea certitudinea că
Dinivitatea există , suprinde toate stările sufletesti: de la extraz la agonie, de la credinţă la tagadă,
de la certitudine la incertitudine, redate în cel mai minuţios mod, reconstituind fidel fiecare
impuls, fiecare lacrimă, fiecare secundă de durere.
Eul liric este asemeni unui copil. Un copil aflat singur într-un spaţiu în care nu se poate ascunde,
nu se poate juca, nu se poate izola. Un copil care uneori pare a cerşi compania cuiva, protecţia şi
afecţiunea, un copil speriat în faţa singurătăţii, în faţa pericolelor.
În concluzie, îl consider pe Tudor Arghezi ca fiind un poet modern, a cărui opera nu va fi
sfărâmată de trecerea timpului, de schimbarea mentalităţii, ci este o operă care tratează stări
interioare, universal valabile pentru orice epocă, pentru orice spaţiu de existenţă, pentru oricând
şi oriunde.