INTRODUCERE

„Dumnezeu este marele creator, dar o parte oarecare din această putere creatoare a fost
acordată și omului”. Din acest citat se desprinde ideea potrivit căreia inspirația creatoare a
omului este de natură divină. Creatorul pașoptist este convins că are o misie sacră, de a
formă, provoca conștiința oamenilor. Această idee este evidențiată în lucrarea „Omul
literat”,unde Gheorge Asachi afirmă „omul literat este acela a cărui meserie îl îndatorează a
cultivă a să minte spre a putea spori cunoștințele altora.

Poetul și prozatorul, din dorința de a-și înalta neamul, deschid noi dimensiuni, dar în acesi
timp consolidează temelia culturii neamului, prin raportarea la elementul originar. Un
exemplu semnificativ în acest sens este citatul lui Greorghe Asachi: „Doritori de a vedea
așezată cultură neamului românesc pe trainice temeiuri, noi împărtășim aici portretul și
însușirile omului literat, pe care să aibă totdeauna tinerii noștri de model întru a lor țintire.

Se construiește o nouă viziune asupra poetului, aceea de leguitor, profet sau erou civilizaror.

Pe de altă parte el este văzut că o ființă excepțională , datorită sensibilitățîi, imaginației și a

valorilor morale, inaltandu-se deasupra condiției sale de om de rând. Trăirile și experiențele
sufletești, dar și comportamentul lor sunt privite drept poetice sau prozaice.

Nu lipsesc din scrierile vremii tonurile ironice sau autoironice, amare sau resemnate,
privind identitatea poetului, misiunea și soarta să. În opera literară “D-l Sarsailă – autorul”,
Ion Heliade Rădulescu ai ironizează pe cei care scriu doar pentru că este la modă, evidențiind
exagerarea și străduință unora de a face pe poețîi : “în casă în care voi locui, trebuie să am
câteva cărți , cât se va putea în limbi mai străine; în camera mea cu cât va fi mai nemăturat cu
atâta să dau un ton că prea puțîn mă gândesc la lucrurile acestea trecătoare ce n-au a face cu
nemurirea“.

Poetul este orientat spre atingearea zonelor abstracte, în timp ce prozatorul rămâne
cantonat în realitate.

1. ION HELIADE RĂDULESCU

DOMNUL SARSAILĂ AUTORUL

Schița satirică de Ion Heliade Rădulescu, apărută în periodul ÎI (1838-l864) al „Curierului de
ambe sexe", reprodusă și în ediția a două a acestuia (1862-l864).

Într-un text introductiv, intitulat “Despre autori”, Heliade explică teoretic ce anume a urmărit
prin crearea figurii lui Sarsailă: „Cu acest domn Sarsailă nu se înțelege nimeni curat, dar nici
nu se lasă vreunul din ridicolele cunoscute; fiecare își are partea să în acest autor impielitat în
Sarsailă. Unul își vede limba, altul ideile, altul manieră, altul stilul, altul neștiință, altul
abuzul // Riza fiecare de această iasmă și facă de aici înainte că, voind să scrie, să nu-i
semene întru nimic." Ideea este repetată în partea finală a textului propriu-zis, în care Heliade
se adresează tinerilor ce simt chemarea muzelor și părinților acestora, indemnindu-i pe primii
să accepte critică și să nu persevereze dacă li se va demonstra că nu posedă geniul necesar
consacrării literare, iar pe ceilalți să nu favorizeze mania autorlicului și să nu confunde
cultură și dragostea de știință cu prezumțiile și pretențiile deșarte.

Programul lui Heliade

În compunerea schiței este unul moralist clasic, nuanțat chiar și cu o atitudine autocritica
(„Adun însă, după cum am zis și altă dată, adun toate risurile și secaturelo vătămătoare ce le
văz la unul, la altul, și însuși în mine"), dar în tratarea propriu-zisă localizează tipul prin
numeroase trimiteri la atmosfera și chiar la unele „evenimente" ale viețîi literare românești
din deceniul al patrulea al veacului al XlX-lea.

În anumite pasaje își sugerează direct modelele — Cezar Bolliac și Grigore Alexandrescu —
prin aluzii ușor de sesizat și azi, cu atît mai străvezii, deci, pentru contemporani.

Prin realitatea generală vizată, schița denunță în mod convingător „boala autorlicului",
suficientă și agresivitatea intelectuală a semidoctului, vidul spiritual și mimetismul pur
exterior al ciocoiului într-ale culturii, pornit a face carieră și a-și cîștigă notorietatea pe seama
naivitățîi, a lipsei de pregătire sau a indulgenței comode a compatrioților săi. Sarsailă e
infatuat și doritor să se „deosebească" de ceilalți, nefiind însă în stare decît să-și compună o
masca și o costumație ridicolă, produce „opere" caracterizate prin incontinență verbală,
exagerare și indiscreție, dar nu are nici cel mai elementar simt al limbii, căzînd ușor victima
galomaniei.

Deși se dorește obiectiv, Iară a-și ascunde totuși prezența în text, Heliade nu poate fi totuși
imparțial: aluziile la Bolliac și Alexandrescu îi satisfac de fapt instinctele vindicative,
deformind în mod vădit portretul real al celor doi poeți, iar atitudinile în care-și surprinde
personajul nu sunt rezultatul observației creatoare și oarecum științifice, cum ar dori să se
înțeleagă, ci al imaginației măritoare, care selecționează cu predilecție ridicolele și le dispune
în scopul unui efect de șarja deliberat urmărit (și întipărit prin ilustrațiile caricaturale cu care
este însoțit textul). Unele pasaje, cum ar fi „parabolă" cu țiganul care clocea oul de bidiviu,
au un iz de vulgaritate greu admisibil la un scriitor mai puțîn sincer antrenat de pasiunile
subiective decît Heliade .

Fiziologie-pamflet, Domnul Sarsailă autorul manifestă toate calitățile, dar și toate defectele
scrisului lui Heliade : imaginația bogată, dar uneori necontrolată, sinceritatea convingerilor,
cel mai adesea tentată de părtinire, vervă comică ce nu da însă înapoi nici în față mijloacelor
lipsite de elegantă, vocabularul variat, care nu poate însă evita trivialitatile, siguranță de sine
a „dascălului" bine intenționat, dar care nu concepe că el însuși ar putea greși sau exagera.

2. Costache Negruzzi

SCRISOAREA IV

Constantin Negruzzi inaugurează în literatura română un nou gen, acela al scrisorilor, pe care
îl va practica în revistele vremii („Albina Românească", „Alăută Românească", „Gazeta de
Moldavia" s. a.) cu asiduitate o lungă perioadă de timp și căruia, alături de Ion Ghica, îi va da
o strălucire cu totul remarcabilă. Fiind, în formularea lui E. Lovinescu, „cel dintâi bun
foiletonist al nostru", Negruzzi se arată în aceste „disertatii literare pe teme diverse" (Liviu
Leonte) un temperament artistic echilibrat și, totodată, un scriitor pe deplin format, stăpân
perfect pe mijloacele sale de exprimare.

El glosează elegant, cu grație și umor, pe cele mai neașteptate subiecte, de la cele „direct
literare" la cele în care „înclinația memorialistică precumpaneste" (Paul Cornea), schițând, de
fiecare dată cu mâna sigură, mici scene de moravuri, fiziologii, notând impresii de călătorie
ori exprimându-și pe un ton lipsit de pretențîi savante părerile în câteva probleme
controversate ale timpului, cum ar fi, de exemplu, cele privind formarea și consolidarea
limbii române literare. Scrisorile sunt adresate unui prieten imaginar și convin de minune
temperamentului artistic al scriitorului, caracterului și preocupărilor sale, că participant direct
la mișcarea de edificare socială și culturală pe care o parcurgea societatea românească (în
speță, moldoveană) la mijlocul secolului al XIX-lea. Prin intermediul scrisorilor îl putem,
fără îndoială, „cunoaște pe omul moral și social Negruzzi”.

În toată complexitatea, cu gândurile cu contradicțiile sale" (Liviu Leonte).

Ele ne dezvăluie un Negruzzi ponderat în păreri, mare admirator al trecutului pe care, nu o

dată, îl opune unui prezent învolburat, adept al progresului, dar al unui progres firesc,
întemeiat organic pe certitudini, pe asimilarea și preluarea bunelor tradițîi ale trecutului.
Având o tematică atât de diversificată, scrisorile nu pot fi grupate acceptabil, cum subliniază
majoritatea istoricilor literari, decât cu foarte mare dificultate. Câteva piese: Scrisoarea I
(Plimbare), Scrisoarea XXVIII (Pelerinagiu), Scrisoarea XXX (Băile de la Ems) se înscriu pe
linia „însemnărilor de călătorie", deși Negruzzi nu arc propriu-zis vocația călătoriei, pe care o
privește, mai degrabă, că pe un prilej fericit de a scapă de corvezile cotidiene, de a se izola,
fie și pentru scurt timp, în lumea mirifică a naturii, de a se detașa de „intrigi și de supărări" și
a se lasă pradă unei vieți tihnite de „odihnă și negrijă". Evadarea în mijlocul naturii este
privită însă de scriitor, în primul rând, că antidot Ia un anume fel de civilizație, căci - notează
el - „Muntele e lăsat pentru poet și poetul pentru munte", iar „amorul și gloria" nu pot fi
căutate în „sgomotul orașelor unde câte o privighetoare pribeagă sloboade niște sonuri
tanjitoare și regulate"

Descrierile de peisaj (cu destule ecouri livrești) demonstrează un ochi exersat și, nu mai
puțîn, un suflet sensibil, deși în „pelerinagiile" sale scriitorul pare să fie sedus nu atât de
splendorile naturii, cât de lucrurile și fizionomiile întâlnite în cale, prilej de meditație (cu
accente de scepticism, dar și ușor moralizatoare) în marginea destinului uman ori a scurgerii
vremii. Negruzzi este un fin și pătrunzător observator al societățîi timpului, al oamenilor ce
animă lumea orașelor, târgurilor și satelor Moldovei. Este o lume pitorească sui-generis, într-
un anume fel carnavalescă, alcătuită din oameni „vechi" și „noi", aflați, și unii și alțîi, în
căutarea identității lor culturale și morale, la a cărei zbatere autorul, scriitorul-martor, asista
amuzat ori contrariat, năzuind să „capteze atmosfera umană a epocii" (G. Dimisianu) și să
depună mărturie înaintea posterității despre contemporanii săi. Scriitorul creionează portrete:
Scrisoarea XIII (Lumânărica), Scrisoarea IV (Un poet necunoscut) ori realizează, prece-
dându-l pe Kogălniceanu, veritabile fiziologii -Scrisoarea IX (Fiziologia provincialului).
Tinutasul lui ÎN., că și cel de mai târziu al lui Kogălniceanu, e, în felul lui, un original. Vine
la Iași grăbit să se înfrupte din foloasele noii civilizații, dar nu izbutește să asimileze decât
ceea ce este „frivol" și derizoriu din ce-i oferă orașul. La întoarcere, îi buimaceste pe cei
rămași acasă cu istorii inventate, care ascund în secret visurile lui de a pătrunde în rândul
celor ajunși, de a se procopsi.

Scrisoarea II (Rețeta) surprinde aceeași atmosfera a lumii de provincie, satirizată (cu oarecare
înțelegere, totuși) pentru goana ei după senzațional, după „nou" și „modern". Pentru a scapă
de curiozitatea indiscretă a localnicilor, eroul scrisorii inventează o ingenioasă stratagemă:
strânge pe cetățenii mai de vaza ai urbei, cărora li se înfățișează autobiografic, cum zice Paul
Comea. Acesui tip, al boiernasului snob și de o alarmantă suficientă, Negruzzi îi opune, în
alte câteva scrisori, pe „omul de țară" crescut în spiritul tradiției sănătoase, al dragostei de
glie: Scrisoarea Vili (Pentru ce (iganii nu sunt români), Scrisoarea XXV (Omul de (ară).
Scrisoarea XXVI (Proprietate păgubitoare), în care scriitorul face elogiul vieții rustice,
imaginată în contrast cu „cortegiul de vicii ale orașului" (Liviu Leonte). Descifrăm aici
câteva reflexe a ceea ce gândea Negruzzi, după 1850, despre dezvoltarea societățîi românești.

Nu este, așa cum s-a susținut, vorba nici de conservatorism, nici de sămănatorism „avant la
lettre", ci doar de atitudinea mai ponderată a unui spirit prezent care înțelegea progresul în
alți termeni decât unii dintre contemporanii săi, adică fundamentat pe ceea ce era pozitiv în
tradiția românească, respectiv moldovenească. Mai direct ori mai pe ocolite, Negruzzi se
ridică împotriva cosmopolitismului și a galomaniei, a mimarii progresului. Un alt grupaj
include scrisori în care Negruzzi dezbate probleme „istorice, sociale, literare": Scrisoarea III
(Vandalism), Scrisoarea XIX (Ochire retrospectivă), Scrisoarea XVII (Critică) etc. În ele,
Negruzzi protestează împotriva distrugerii vestigiilor istorice, că semn al „vechiei" noastre,
procedează ia un veritabil excurs prin istoria Moldovei pentru a oferi un subiect de meditație
contemporanilor sau, pornind de la deliciile și rafinamentele vechilor texte românești,
condamnă producția literară a prezentului, poezia „hodorogită" la auzul căreia Jalea cuprinde
orice simțire" s. a., „când vede cineva frumoasă noastră limba căznită și schingiuita astfel".

În alte câteva texte, Constantin Negruzzi își expune părerile despre limba. Scriitorul se
dovedește și aici a fi un spirit echilibrat, argumentandu-și cu migală, dar și cu subtilitate
opiniile și combătând excesele, pedantismul și fanatismele de orice fel, care ar fi pus în
pericol evoluția firească a limbii române literare. Scrisorile lui Constantin Negruzzi au,
indiscutabil, o apreciabilă valoare documentară. Ele interesează, însă, înainte de toate, prin
valoarea lor literară, inaugurând un gen care va face o frumoasă carieră în cultură română.

3. Vasile Alecsandri

UN EPISOD DIN ANUL 1848

Publicat în două numere consecutive ale „Convorbirilor literare” (1872, nr. 23 din 1
februarie; nr. 24, 15 februarie), articolul Cântice de stea şi povestea vorbii de Anton Pann, de
Vasile Alecsandri, a fost inclus şi în volumul Proză, 1876, cu toate exemplificările din opera
lui Anton Pann.

Alecsandri îl scrie în ianuarie 1872, mai precis, începând din 12 ianuarie, îndată ce isprăvise
de scris prefaţa la operele lui Costache Negruzzi. Ferecat la Mirceşti de asprimea iernii,
poetul nu poate pleca la Bucureşti, cum avea intenţia, şi atunci se întoarce spre tovarăşii care-
i stăteau oricând la dispoziţie: cărţile din bibliotecă. Cărţile care îi vor umple, de data aceasta,
câteva zile sunt volumele apărute în 1852 şi 1853 ale Culegerii de proverburi datorată lui
Anton Pann, pe care le cunoştea bine, dar de care nu se sătura niciodată. Cum opera lui Anton
Pann era aproape ignorată de contemporani, Alecsandri se apucă să facă o selecţie din
Povestea vorbii, pe care o trimite „Convorbirilor”, însoţită de o introducere şi o încheiere.

„Am profitat de întârzierea plecărei mele la Bucureşti - îi scrie el lui Iacob Negruzzi - pentru
ca să răsfoiesc Povestea vorbii a lui Anton Pann, şi am început a face o culegere mai sumară
din toate proverbile publicate de el. De voieşti să te foloseşti de acest articol pentru a umplea
ultimele două numere a „Convorbirilor”, îţi trimit jumătate din lucrarea mea, promiţându-ţi
să-ţi trimit în curând şi cealaltă jumătate.

De socoti însă să păstrezi întregul articol pentru anul VI, pune-l deoparte şi-l vei publica la
timp. Cât pentru prefaţa [la operele lui Costache Negruzzi], aş dori mult ca să se publice
neîntreruptă, prin urmare te rog să o publici în Nr. I al anului VI [...]. Răspunde-mi îndată ce
ai decis în privirea articolului asupra lui Anton Pann. Urmarea articolului aici alăturat va fi tot
aşa de lungă ca şi partea ce vă trimit acum” (scris, din 14 ghenar 1872; Vasile Alecsandri,
Scrisori).

Răspunsul lui Iacob Negruzzi fiind afirmativ (partea I a articolului se publică în numărul de
la 1 februarie al „Convorbirilor”), Alecsandri se grăbeşte să scrie şi partea a II-a, pe care o
trimitea redactorului „Convorbirilor” la 26 ghenar 1872: „Iată şi restul articolului asupra
Povestii vorbii lui Anton Pann. Am ales proverburile cele mai caracteristice şi, drept să spun,
deşi lucrul a fost cam negaios, el mi-a produs o mare mulţumire, arătându-mi ca o panoramă
morală acel diamant cu multe feţe, cu mintia românului. Cred că e o materie destul de
interesantă pentru ultimele numere ale anului V din „Convorbiri”, şi totodată destul de bogată
pentru ca să ocupe coloanele acelor numere. Fă însă cum ţi-a veni mai la socoteală, numai să
chibzuieşti ca prefaţa scrisă pentru operele părintelui d-tale să apară în întregul ei, cu
începutul anului VI.

Anton Pann nu a fost până acum preţuit la adevărata lui valoare, ba încă în Valahia meritele
sale sunt chiar dispreţuite de majoritatea literaţilor moderni. Eu unul doresc ca foaia ce redigi
să facă parte dreaptă acelui autor, care a consacrat mulţi ani pentru scăparea de uitare a
proverbelor noastre. Povestea vorbii e un monument naţional, o carte preţioasă pe care fiecare
din noi trebuie să o avem în bibliotecă şi pe care adeseori vom avea nevoie a o consulta. În ea
întâlnim spiritul şi înţelepciunea românului, două fiinţe cu care mulţi din autorii noştri n-au
făcut cunoştinţă”.

În volumul de proză din 1876, alături de Cântice de stea..., se află Tabla mişeliilor, articol
curios, publicat pentru prima dată de Alecsandri în „Convorbiri literare”, nr. 1 din 1 martie
1868. Aflat la Mirceşti, poetul i-l trimitea lui Iacob Negruzzi la 14 februarie 1868: „... vă
comunic un articol asupra unei colecţii de poezii care datează de pe la începutul secolului
nostru. Dacă vă convine, publicaţi-l în unul din numerile viitoare” (conferă Vasile
Alecsandri, Scrisori).

Colecţia trebuie să fi aparţinut tatălui său, vornicul Alecsandri, patriot cu dragoste de cultură,
interesat de toate manifestările artistice naţionale. Aceste producţii literare anonime, rămase
în manuscris, au circulat mult în epocă, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să le
studieze îndeaproape. La concluzii deosebit de interesante ajunge N.A. Ursu (articolele
publicate în revista „Limba română”: Contribuţii la stabilirea paternităţii unor povestiri
istorice în versuri. Anonimul A, 1966, nr. 1; Noi contribuţii la stabilirea paternităţii unor
povestiri istorice în versuri. Anonimul B, 1966, nr. 2; Un manuscris necunoscut din care a
extras Eminescu mai multe cântece de lume (manuscrisul nr. 3.244 Biblioteca Academiei
Române), 1968, nr. 6.

Deşi, din motivele arătate în nota asupra ediţiei, nu reproducem articolul în volumul de faţă,
am considerat că nu putem trece totuşi cu vederea preţuirea acordată de Alecsandri acestor
producţii literare ale înaintaşilor, cum ne-o dovedeşte faptul că el relua articolul publicat cu
ani în urmă în „Convorbiri”, făcându-i loc în volumul de proză din 1876.

CE GÂNDEȘTI, O! MĂRGĂRITĂ

Poezia Ce gândeşti, o! Mărgărită, de Vasile Alecsandri, a fost scrisă, după propria indicaţie a
poetului, la Gibraltar, în 1853.

În cursul călătoriei sale din acest an, Alecsandri s-a oprit în acest port în două rânduri, între
27 septembrie şi mijlocul lui octombrie, în acest interval trebuie să fi fost scrisă poezia.

A fost publicată pentru prima oară în revista „România literară” nr. 9 din 27 februarie 1855,
apoi reprodusă în „Salba literară” (Iaşi, 1857), de ambele dăţi fiind încadrată în sceneta Un
salon din Iaşi.

De sine stătătoare, fără cadrul scenetei amintite, poezia apare pentru prima oară în ediţia
1863, apoi reprodusă în ediţia 1875, vol. II.

4. Grigore Alexandrescu

A debutat cu poezii publicate în „Curierul Românesc” condus de Ion Heliade Rădulescu.

Poezia sa a fost influenţată de ideile care au pregătit revoluţia din 1848.

Poetul liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Tonul este
extraordinar de fantastic si umoristic. Cea mai reuşită este Umbra lui Mircea la Cozia (făcuse
o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica). E ultimul fabulist autentic din literatura
română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii
autorităţilor („Câinele şi căţelul”, „Boul şi viţelul”, „Dreptatea leului”, „Vulpea liberală”
s.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare

autonome epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi Byron.

Opera lui Grigore Alexandrescu are un conținut variat. Nici poeziile epice nu lipsesc din
scrierile poetului. Specia preferată este fabulă. Cu toate acestea Alexandrescu a compus și
unele balade: Câinele soldatului, Ucigașul fără voie.

Unele poezii ale lui Grigore Alexandrescu se resimt de influență preromantismului și a

romantismului contemplativ, melancolic.
Adio. La Târgoviște aduce un suflu de tristețe. Pe ruinele Târgoviștei, poetul meditează la
gloria trecătoare a tuturor lucrurilor omenești. Faima vechii cetăți de scaun a pierit, așa cum a
trecut și cea a orașului sirian Palmira, distrus de Aurelian în 273 e.n., sau cea a Romei.

În ultima parte a poeziei, Alexandrescu este copleșit de amintiri. Viață lui tristă de copil orfan
îi apare în față ochilor și îl determina să reflecteze asupra morții. Această parte a poeziei este
scrisă sub influență romanticului francez Lamartine și a poetului român Vasile Cârlova. Tot
sub influență lui Lamartine este scrisă și poezia Meditația.

Poetul părăsește însă curând această atitudine melancolică, depresivă, caracteristică elegiilor
din prima perioada a activității sale, fiind înlocuită cu un romantism militant, activ, ce
vibrează de un puternic sentiment patriotic.

Poezii că Anul 1840, Răsăritul lunei. La Tismana, Mormintele. La Drăgășani, Umbră lui
Mircea. La Cozia sunt elecvente în această privința.

Lirică patriotică

În lirică lui Grigore Alexandrescu, un loc important este deținut de poeziile cu teme din
istoria națională. În Răsăritul lunei. La Tismana este evocat eroismul ostașilor lui Basarab I,
care în 1330 au înfrânt la Posada armata lui Carol Robert. Poetul este cuprins de indignare la
gândul că urmașii acestor luptători își câștigă hrană în dureri, stropind pământul cu sudoarea
frunții lor.

În Mormintele. La Drăgășani Grigore Alexandrescu deplânge soarta eteriștilor, care, luptând

pentru libertatea patriei lor, au căzut eroic pe pământul țării noastre. În felul acesta, Grigore
Alexandrescu extinde ideea luptei pentru libertate, cuprinzând în sfera ei și lupta altor
popoare împotriva dominației otomane.

Cea mai mare realizare dintre poeziile de evocare istorică este Umbră lui Mircea. La Cozia.

Poezia de critică socială

Orientându-se spre clasicism și având că model pe Boileau, în epistole și satire, și pe La

Fontaine sau Florian, în fabule, poezia socială a lui Grigore Alexandrescu este originală în
conținutul ei. Toate aspectele negative ale societății din perioada lui Alexandrescu, abuzurile
reprezentanților oranduirii feudale, demagogia patriotardă a liberalilor, lipsa de cultură a
claselor conducătoare, superficialitatea tineretului, venalitatea judecătorilor etc. sunt
surprinse cu un neobosit spirit critic. Interesul este sporit printr-o prezentare sugestivă,
antrenantă.

Capodoperă literaturii de critică socială a lui Grigore Alexandrescu este satira.