GRIGORE ALECSANDRESCU SAU LIRISMUL PAŞOPTIST CA

EXPERIENȚĂ INTERIOARĂ

 Ca poet, Alecsandrescu a sintetizat, într-o creație de mică întindere, principalele aspirații,

pasiuni și locuri comune ale epocii. El a cristalizat în cîteva atitudini spirituale și
simboluri de mare circulație o mentalitate fluidă, conștientă de vocația ei ideală, dar
nedescurcată între opțiunile posibile. În scrisul său confluează mulțimea diversă a
izvoarelor din care se alcătuiește poezia pașoptistă: raționalismul, senzualitatea și
tendința pedagogică a luminilor; fadoarea sentimentală a petrarchismului; şaga adumbrită
de îngrijorare a neoanacreonticilor; melancoliile și sensibleria preromantismului și
romantismului. E adevărat că îi lipsesc unele coarde și că nu cutreieră anumite teritorii.
Folclorul, de pildă, nu-l influențează vizibil, iar inspirația epică îi rằmîne străină. (p.109)

 Mai puțin amplu decît alții, lipsit de suflu, Alecsandrescu aduce în schimb o formulă
literară persuasivă și bogată în nuanțe, intrată în definiția lirismului românesc
preeminescian, ca un punct de reper indelebil, adevărat pol al tradiției. Mulți 1l-au
considerat drept un produs de metisaj, un amestec de romantism și clasicism. De fapt el e
un romantic printre clasici și un clasic printre romantici. Cu alte cuvinte, e un scriitor de
tranziție, iluzionînd asupra situației proprii, exponentul unei perioade contradictorii, de
ambiguitate si pionierat, din care, în genere, s-au păstrat multe șantiere și puține edificii.
Ca orice deschizător de drumuri, Alecsandrescu a trudit din greu, trebuind să biruie
greutăți de-a dreptul insurmontabile: stadiul încă embrionar al limbii literare, lipsa de
tradiție, inexistența condițiunilor de profesionalizare a scrisului. (p.109-110)
.
.
.
Nu putem spune că fără el n-ar fi existat Eminescu, dar e probabil că vocea lui Eminescu
n-ar fi sunat tot așa. (p.110)

 PARTEA I
Ideologicește, Alecsandrescu s-a manifestat mai mult indirect, prin opera beletristică,
decît prin luări de poziție explicite. În toate problemele fundamentale a împărtășit
punctul de vedere pașoptist, situîndu-se însă mai aproape de Heliade decît de Bălcescu,
în ciuda faptului că s-a certat grav cu cel dintîi şi a fost prieten cu cel de-al doilea.
Totuşi, el e un produs al Curie- rului românesc şi al anilor 30, ani de viguroasă propagare
a ideilor luministe şi de tulburi infiltrații franc- masonice: se lupta pentru reforme și
corectarea injus- tițiilor, cu un avînt generos, călăuzit de sentiment mai mult decît de
rațiune, crezînd sincer în realizarea armoniei sociale prin înțelegere reciprocă și filan-
tropie. (p.112)
 Sub raport estetic, poetul se situează în descendența lui Boileau, amendîndu-l prin
sublinierea rostului social și educativ al literaturii. “ Eu sînt din numărul acelora -spune
el, la 1847 -care cred că poezia, pe lîngă neapărata condiție de a plăcea, condiție a
existenței sale, este datoare să exprime trebuințele soțietății și să deștepte sintimente
frumoase și nobile, care înalță sufletul prin idei morale şi divine pînă în viitorul
nemărginit și în anii cei vecinici“. După cum se vede, îndepărtarea de doctrina clasică nu
ia proporții eretice, fiindcă temei romantice a angajării i se alipește un concept etic
selectiv, proiectat pe fundalul valorilor eterne. (p.113)
De altfel, ca mai toți scriitorii noștri de la începutul secolului al XIX-lea, Alecsandrescu
a asimilat încă de timpuriu operele clasicismului...(p.113)

 În prefața volumului de poezi de la 1847, în plină maturitate a talentului şi a gîndirii,

Alecsandrescu se afirmă nemijlocit drept clasic, preconizînd un frumos ideal, întemeiat
pe esența platonică și realizat prin cooperarea dintre imaginație și rațiune. „Căci arta e aşa
de întinsă și variată, frumosul are atîtea nuanțe delicate și fugitive, lucrările imaginației
atîta trebuință de-ale rezonului, ca să poată ajunge ținta lor, care este frumosul ideal sau
strălucirea adevărului, după cum zice Platon.“ Impotriva favoarei de care se bucura în
ochii romanticilor spontaneitatea inspirației, el insistă asupra necesității cizelării și a
artizanatului literar, exemplificînd cu Béranger, „poet popular cu aristocratice forme",
care declarase că unele cîntece mici l-au costat 2-3 săptămîni de lucru. Se înțelege că
„aristocraticele forme" n-au un sens social, ci unul estetic: e vorba de ordonanța materiei
poetice într-o arhitectură bine gîndită, de eliminarea accidentalului și obținerea eleganței
de expresie - cerințe în spiritul preceptelor lui Boileau, La Harpe, Marmontel. (p.114)

PARTEA A II-A
Opera lui Alecsandrescu transfigurează în planul liric tribulațiile unui personaj dubitativ,
melancolic, reflexiv, ironic, nemulțumit de ordinea lumii. Ea se divizează pe de o parte,
într-un sector al poeziei elegiace de tip romantic, pe de alta, într-un sector al poeziei
satirice de tip clasic. La mijloc nu e nici o contrazicere, e pur și simplu expresia a două
din laturile ce conviețuiesc în unitatea personalității, derivînd din același fond sufletesc,
dar împrumutînd energia specifică și modalitatea de dicție a genurilor respective. (p.120)

Găsim în volumul de debut de la 1832 mai toate punctele de reper ale topografiei
romantice: tristețea, mormintele, ruinele, meditația nocturnă, peisajul lunar, antagonismul
dintre individ și societate, aspirația spre sublim. Temperatura sentimentală e ridicată,
stările morale sînt calificate prin superlative în sens depresiv: dezamăgirea în fața vieții ia
aspect de deznă, dejde, lacrimile curg în torente, existența înseamnă un calvar perpetuu,
moartea apare drept limanul izbăvirii: “Din sînul maicii mele, născut în griji, necazuri/
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit...” (p.121)
 Şi Miezul nopței, prima poezie publicată de Alecsandrescu, se resimte de influența
preromanticului englez. Concordanța de tematică și atmosferă a relevat-o însuşi Heliade
în cele cîteva rînduri de prezentare a debutantului: „Alecsandrescu – scria el în Curierul
românesc -, un tînăr abia de 18 ani, ca un alt Young ieşit din ruinurile Tîrgoviștii, se
aşază pe ele în mijlocul nopții și face să răsune glasul său cel plîngător”. (p.123)

 Punctele de contact cu Lanartine sînt însă mai numeroase...(p.124) În genere, dincolo de

echivalențele de idee sau expre- sie, fundamentală e mai ales înrudirea de spirit, vădita.
sforțare a scriitorului român de a imita tiparele și maniera discursiv-sentimentală a
romanticului francez. Între cei doi poeți afinitățile sînt evidente: norul de melancolie
adumbrind peisajul sufletului, tonul lamentos, discreția elementului autobiografic,
aspirația către un ideal nobil, care spiritualizează materia. Chiar și structura
compozițională se înscrie într-o modalitate comună: meditația nu se desfășoară după un
plan riguros; punctul de plecare e într-o stare de reverie, care se distanțează de obiect şi
atrage gîndirea printre cețuri și lumini irizate, într-un fel de mers lent, ca o plutire fără
tintă. (p.124)

 S-ar putea denumi și alte interferențe ale liricii lui Alecsandrescu în universul poeziei
romantice, însă din ce în ce mai palide și mai puțin concludente. Satiră. Duhului meu și
Epistola către Voltaire au fost astfel apropiate de Musset, respectiv: Les secrètes pensées
de Raphail şi Rolla. (p.125)

 In ce constă acest timbru propriu al liricii lui Alecsandrescu? După noi, în primul rînd, în
aceea că transformă evenimentele diurne într-o experiență interioară, că face din poezie o
spovedanie. (p.126)

 Existența îi pare o cursă inexorabilă spre neant. Un peisaj cernit, de toamnă tîrzie,
recheamă în minte sentimentul curgerii ireversibile a timpului, resimțit însă cu un soi de
împăcare, și nu cu revoltă: „Cînd te preumbli seara pe o livede veştedă și vezi copacii
descărcați de podoaba lor și frunzele galbene risipite de vînturi în adîncimea văilor,
vederea aceasta deșteaptă în suflet idei melancolice, fără amărăciune, o reverie
nedesluşită şi te gîndeşti, poate, la iarna vieții“, Totul se risipeşte, numai amintirea zilelor
luminoase ale copilăriei rămîne ca un bun intangibil. Motivul copilăriei ca paradis
pierdut, ca „vîrstă de aur", revine de mai multe ori la Alecsandrescu (Adio ta Tîrgoviște,
Întoarcerea, Așteptarea), materializînd într-o formă proprie ideea atît de răspîndită a
fragilității soartei: “...Rămîne dimineața din visuri care zbor.” (p.127)

 Alecsandrescu nu se refugiază în trecut, nu numai fiindcă nu poate, dar și fiindcă nu vrea.

Pașoptist, cetățean, om al epocii sale, el nu se sustrage prezentului, indiferent de prețul
plătit, de veninul si mizeriile pe care e obligat să le suporte. In această acceptare lucidă a
 faptului de a exista, în asumarea condiției umane, cu toate răspunderile ei și dincolo de
orice lamentație de moment, se afirmă una din particularitățile de seamă ale
romantismului său.
În adevăr, în centrul liricii lui Alecsandrescu găsim examenul cîtorva dintre idealurile și
ipostazele hotărîtoare ale existentei. Este fericirea posibilă? se întreabă poetul. Dar
dragostea? Aduce mîngîiere credința în Dumnezeu? Care e îndatorirea cetățeanului?
Dezbaterea nu atinge altitudini filozofice pretențioase, însă nici nu trişează prin
afirmațiuni bombastice...
Dar spre deosebire de Baudelaire, la care confruntarea e între angelic şi satanic, între corp
şi suflet, Alecsandrescu, mai idea- list, transpune conflictul pe un plan strict moral;
alternativa lui e între îndoială şi nădejde Dialectica aceasta, îndoială-nădejde, care
exprima natura contradictorie a ființei, împărțită între cer și pămînt, între credință și
tăgadă, între afirmație și negație, capătă o expresie memorabilă în canodonera
scriitorului;
.
.
.
Specific lui Alecsandrescu e că nu oferă dezlegări, ci alternative. El surprinde
confruntarea individului cu forțele extrinsece, care-i determină destinul, în stadiul
conflictual, cînd ieșirea din încleștare și înseninarea victoriei sînt doar prezumții și
adulmecări.
(p.128-129)

 ...Alecsandrescu lucrează cu simboluri, uneori nebuloase, alteori mai clare, dar totdeauna
cuprinzînd mai mult sau altceva decît afirmă explicit. De fapt, poetul nu-l invocă pe
Dumnezeu fiindcă ar crede, ci îl invocă pentru ca să creadă. Scopul e, în cele din urmă,
să-și descopere un reazim moral durabil, să-și inventeze o certitudine, să-și curme
întrebările sfredelitoare ale conștiinței. De bunăseamă că Alecsandrescu e un spirit
religios, dar fără religie. Sentimentul său e hrănit de angoasá omului rătăcit într-o lume
prost așezată, care nu se poate resemna cu ideea că nu există nici un țel, că totul
evoluează la întîmplare, perpetuînd în veci haosul și strivirea idealurilor. Din aceleași
considerente, alții au ajuns la ateism. El însă, sub influența romantismului lamartinian și a
unei nepotolite dorințe de contopire în transcendent, n-a putut săvîrși acest pas, deși
Heliade, în Ingratul, îl insinuează, cu evidentă rea credință. Alecsandrescu atribuie
sufletului omenesc aspirația infinitului și vocația înălțării peste orice zvîrcoliri ale humei:
“căci sufletul nostru, ca raza de soare,...” (p.131)

 Şi în lirica erotică descoperim aceeași sfîșiere lăuntrică, aceeași ezitare, aceeași

divergență de atitudini, între care poetul nu decide totdeauna și nici nu vrea să dea
impresia că o face. Cîteodată dragostea e pentru el platonism amoros sau, mai exact,
 comunicare spirituală, altădată, ca în Prieteșugul și amorul Emiliei, e o invitație
ronsardiană la consumarea clipei.
(p.132)

 Comentatorii sînt unanimi în a consemna inferioritatea eroticii lui Alecsandrescu. Ni se

pare că opinia îl nedreptățește pe scriitor: nu e vorba de o mare poezie, însă, în raport cu
alți contemporani, Alecsandrescu face figură onorabilă. În acest sector al liricii, de altfel
bătătorit pînă la sațiu, coordonatele epocii nu suiseră exigența la o mare înălțime. (p.133)

 Modern e Alecsandrescu și prin conștiința acută că orice împlinire erotică e pasageră. În

viziunea lui, nu nereușita, deci fatalitatea eşecului, caracterizează destinul uman, ci
vremelnicia. Totul se degradează, sentimentele, ca și celelalte realități materiale sau
morale, însă adevăratul culpabil nu e timpul, ci natura ontologică a omului, firea lui
sfîrtecată de con- trađicții și incapabilă să se mențină pe înălțimi. (p.135)