Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)

Teatru românesc. Repertoriul dramatic al d-lui Vasile Alecsandri (1852)

Chirița în provincie (1855)

Chirița în voiagiu (1865)

Chirița în balon (1875)

Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul I (1852)

Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul II (1853)

Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853)

Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866)

Autorul dramatic

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă.
Premiera a avut loc în octombrie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în
cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca
Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este premiat
pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.

Începe să lucreze în 1882 la piesa Fântâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre
epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântâna Blanduziei este reprezentată la Teatrul
Național din București.

Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui
Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o
privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în
mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.

Pastelurile

Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a
genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de
Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri
literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre
sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri
naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă
parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o
apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul
limbajului (la origine pastelul însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie
manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de
pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la
peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile
Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei
vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de
natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea
poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens
imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca,
rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în
armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate
aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și
natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi
unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.

În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină
corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și
lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul
"Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în
literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai
multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.
O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa
începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din
unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă
printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în
care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și
romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de
mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și
istorică decât cele din vestul Europei.