Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mircești, județul Iași) a fost un
poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator
al Academiei Române, creator al teatrului românesc și a literaturii dramatice în România,
personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Primii ani

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. După unii
cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821 , 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert,
deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei
lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. Și-a
petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga
durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu
dascălul maramureșean Gherman Vida.Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui
Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat
alături de Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și
admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din cânticelele comice.

Anii de formație

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și
pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În
1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe
care nu a terminat-o.

În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit
rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în
1846. Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație
pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din
Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa
dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității
sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în
principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat
Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese
străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea
artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai
târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care
poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se
reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache
Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluța și
apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
Exilul

După înfrângerea mișcării pașoptiste este exilat, și după ce călătorește prin Austria și Germania;
se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți munteni; din perioada exilului datează
poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.

În 1849- mai- pleacă, împreună cu ceilalți exilați la Brașov, în Bucovina, apoi, în toamna
aceluiași an, la Paris. Scrie primele cântecele comice (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și
câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.

Activitate culturală

A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu
Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al
revoluționarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C.
Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al.
Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în
Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.

Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Opera. Evoluție și tendințe

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine
și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848
scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.

În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în
revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul.
Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în
provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se
joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d.
V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu
de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853
apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a.
Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua
Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.

În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de
dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875
se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul
Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878
apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare
ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri.

În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în
deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor
timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența,
Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la
Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din
perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în
Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate

observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din
pasteluri și din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune
filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de
clasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a
vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică
concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o
literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.

După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce
s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de
dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie
și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore
Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei
românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele
universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic
romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc),
iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care
nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva
viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul
contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

Pastelurile
Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.

Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie
a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la
celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri",
publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre
sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor
cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte
nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post
romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un
tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, ușor
colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice:
compoziție, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim
elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili
la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George
Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit
al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al
unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este,
ca în marea poezie romantică, refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă.
Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și
adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia
romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă
(vezi poeziile dedicate primăverii: Privirea scoate aburi pe umedul pământ / Se-ntind cărări
uscate de-al adierii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii
din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor
firești ale naturii.

Autorul dramatic

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-
Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa
fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La
Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și
Pepelea.

Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt
celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduziei este
reprezentată la Teatrul Național din București.

Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama
Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se
încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului
nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a
acțiunilor sale literare“.