Ca şi cetatea, templul, casa se află în centrul lumii, este imaginea universului.

Ea este un simbol feminin, cu sensul de refugiu, de

mamă, de protecţie, de sân matern. Primul nostru colţ de lume, primul univers, casa semnifică permanenţa unei spiritualităţi, este
un punct de plecare, dar şi un punct de convergenţă a tuturor drumurilor-întoarceri. In literatură, casa nu e doar pereţi de piatră şi
faţadă, ci catedrală a sufletului. Ea este o axă între cer şi pământ, e lăcaşul familiei şi al dragostei.
Casa părintească din „Amintiri din copilărie” de I. Creangă semnifică un Centru al lumii niciodată uitat „către care sufletul de copil al
autorului se întoarce spre a-şi menţine tinereţea aidoma anticului Anteu” (C. Miu). Purtând în mână „creanga de aur” a nemuririi
sale viitoare, Nică îşi începe „drumul” în viaţă în casa părintească ce simbolizează Casa natală universală. Spaţiu al jocului (în care
Nică şi ceilalţi copii se aflau mereu în petrecere) şi loc protejat de prezenţa părinţilor, modesta locuinţă devine spaţiu cosmicizat prin
soarele chemat de copilul cu păr bălai.

În opera lui I. Druţă, motivul casei se asociază cu destinul personajelor: casa mare a Vasiluţei, casa dornică de cocostârci a Ruţei,
casa-stână a păstorului, casa-clopotniţă a lui Horia, casa-biserică a Ecaterinei, casa-pământ a lui Gh. Doinaru. La acest autor, casa
are cer, are pământ-temelie, are ferestrele deschise cu lăcomie spre lume. Pe Onache Cărăbuș din „Povara bunătății noastre” dorul
de casă îl face să înfrunte riscurile unui riu în primăvară. Ciobanul din „Toiagul păstoriei” revine din fundul lumii, durându-şi de
fiecare dată casă, adică destin. Pentru el, casa e un spaţiu al statorniciei şi purităţii, al siguranţei şi retragerii în intimitate. Construită
pe vârf de deal, are asemănare cu stâna, este o continuare a casei din vis: „Şi-a ridicat deci o căsuţă acolo, în vârful dealului, pe un
petec de pământ moştenit de la răposata sa maică… numai că prea semăna ograda ceea a ocol; portiţa prin ceva amintea de strunga
prin care trec dimineaţa oile când le vine vremea mulsului…”

Bunelul lui Isai, personaj din romanul „Zbor frânt” de V. Beşleagă, se întoarce pe jos acasă tocmai din Galiţia.

În războiul anterior, trecuse prin multe primejdii, dar „numai dorul de casă l-a ajutat” afirmă L Ciocanu.

Motiv prezent în „Hronicul și cântecul vârstelor” de L Blaga, casa şi locurile dimprejurul ei se prezintă ca loc sacru, magic, legendar
şi mitic: „Aceasta era lumea mea: casa, şura, stogul de paie de după şură, în care îmi făceam, în fiecare vară, un labirint…”
Ulterior, aflându-se departe de casa părintească, autorul va scrie: „Aveam două umbre, o umbră de zi şi-o umbră de noapte. Umbra
de noapte era a dorului. Mă chinuia dorul de casă.”

Casa de la ţară din poezia argheziană devine un spaţiu sacralizat: „Seara stau cu Dumnezeu! De vorbă-n pridvorul meu” („Denie”)

În poezia „Casa părintească” de Grigore Vieru, motivul asigură o centrare cosmică: ferestrele deschise în univers, fântânile – sonde
adânci în istorie, vântul curat şi mirosul de brazi – oglinda sufletului şi chipului, ploaia – ritual, floarea-soarelui – faguri de miere:
„Acasă Patria mai liniştită este! Şi mai a mea”.
Motivul cintecului:

Cântul este suflul fiinţei care răspunde actului creator. în raport cu muzica, cântul este primordial: muzica, chiar şi cea sacră, nu este
decât o tehnică ce avea să vină mai târziu.

În poezia „Dorinţa” de M. Eminescu, clipa iubirii, însoţită de cântec de ape şi de susuri ale vântului, se integrează în marele cânt
eminescian al lumii. Faptul este sugerat prin prezenţa unuia din cele mai muzicale versuri din creaţia marelui poet: „Adormind de
armonia”.

Cântecul buciumului (alături de acela al cornului) constituie, de asemenea, unul din motivele poeziei eminesciene.

În poezia „Fiind băiet…” de M. Eminescu, sunetul de bucium redă misterul şi farmecul pădurii, sugerează melancolia, nostalgia vagă
a fericirii trecute, dorul: „Un bucium cântă tainic cu dulceaţă! Sunând din ce în ce tot mai aproape”.

În nuvela „Toiagul păstoriei” de I. Druţă, cântecul păstorului, care adeseori ia naştere în preajma focului, se vrea auzit de lume, dar
lumea nu-1 auzea, nu putea să audă cântecul acela trist, care transmitea bunăvoinţă, blagoslovire: „Avea fluierul cela darul de-a
mângâia, de-a îmbărbăta, de-a face sufletul să se rupă depărtând, să zboare, şi sătenii, osândiţi de-a se fi tot târât ca râmele,
împreună cu fluierul cela se rupeau şi ei pe-o clipă două de la pământ, să mai vadă lumea din jur”. Motivul cântecului popular este
atestat în nuvela „Zilele după Oreste” de Vitalie Ciobanu. Acesta dădea bătrânei o stare de graţie şi de regăsire a ecourilor unei
existenţe demult apuse. Chiar după arderea gheretei, postul de radio local a continuat să transmită, la aceleaşi ore, concerte de
muzică populară. Plângea de fiecare dată suferinda mamă, când le asculta. Astfel, cântecul popular reprezintă marile valori ale
poporului.
În poezia „Azi sunt îndrăgostit”, cântul devine expresie a sentimentului înălţător al dragostei: „Eu curg întreg în acest cântec sfânt;!
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”.

http://www.referatexp.com/tag/toiagul-pastoriei/