Curs 4 Vasile Alecsandri (1821-1890)

Vasile Alecsandri este autorul cel mai proeminent al epocii în cel puţin două genuri
literare, poezie și teatru. Este un scriitor cu o lungă carieră, încununată de succes, un creator
fără neliniști interogative, care nu își chestionează propria creaţie. Pentru un „rege-al poeziei,
veșnic tânăr și ferice” (cum îl numește, reverențios, Eminescu în poemul Epigonii), a avut o
biografie destul de romantică. Născut în 1821, la Bacău, studiază în pensionatul francez de la
Iași, apoi face studii la Paris; ia bacalaureatul în 1835, urmând apoi tot acolo studii de
inginerie. În 1840 este co-director al Teatrului Național din Iași, pentru care începe să scrie
piese adaptate din franceză și originale. Colaborează la „Dacia literară” (1840) și la
„Propășirea” (1844). Călătorește în străinătate cu iubita sa, Elena Negri, bolnavă de
tuberculoză, care moare vegheată de el la Constantinopol, în 1847 1. Participă la mișcarea
revoluționară din martie 1848 de la Iași și e nevoit să fugă din țară, mai întâi în Bucovina, în
Ardeal și apoi la Paris. Se poate întoarce în țară în 1850, când scrie prima piesă cu Chirița,
personaj emblematic al teatrului său. Publică în 1852-1853, la Iași, prima culegere de poezie
populară românească: Poezii poporale. Balade. Adunate și îndreptate de V. Alecsandri, în
două volume, iar în 1853 își publică poemele originale, la Paris, în volumul Doine și
lăcrimioare. La a doua ediție, în 1863, va adăuga un nou ciclu poetic, Mărgăritărele. În 1852
apăruse volumul Repertoriu dramatic, cuprinzând piesele de teatru de până atunci. În 1855
scoate la Iași revista „România literară” și se implică în lupta politică ce va duce la dubla
alegere a lui Cuza; va fi de câteva ori ministru de externe iar apoi, ca agent diplomatic la
Paris, Londra și Torino, va contribui la recunoașterea Unirii. Retras din viața politică la
începutul anilor 1860, se stabilește la Mircești și scrie ciclul de Pasteluri, publicate în
majoritate în noua revistă de la Iași, „Convorbiri literare”, care îl va considera membrul ei cel
mai de vază. Se apropie de domnitorul (mai târziu regele) Carol, devenind poet oficial,
autorul Imnului regal. Creația sa cunoaște o nouă epocă foarte productivă, dar academizantă
ca stil, cu piesele Despot-Vodă, Sânziana și Pepelea, Fântâna Blanduziei și Ovidiu, iar în
poezie prin ciclurile Legende și mai ales Ostașii noștri, ocazionat de luptele din Războiul de
Independență din 1877-1878. Moare în 1890.
Imaginea personalității lui Alecsandri a rămas pentru posteritate cea a unui om cu
temperament echilibrat și cu o natură funciar pozitivă. Alecsandri e considerat de Călinescu
un „mesianic pozitiv”, un visător pragmatic, un literat causeur și fără profunzime, dar de o
prospeţime „mozartiană” (Mihai Zamfir). Un „spirit critic” (cum i-ar spune G. Ibrăileanu,
asemenea mai tuturor pașoptiștilor moldoveni) sau o individualitate veselă, care râde de toate,
dar fără sarcasm. Alţii îl consideră un spirit neautentic, care „într-o epocă de romantism
literar, a trăit romantismul tot în mod literar, ca o succesiune de teme, nu ca o realitate
spirituală” (P. Constantinescu). Dar inautenticitatea sa e relativă, ea putând fi citită, cum au
făcut-o alţii, ca adecvare la propria natură „solară”, „clasică”, fericită. Privind cu detașare
producţia de literatură, neangajat prea mult în analiza naturii ei, considerând-o o formă de
comunicare publică cu un destinatar vast și nenumit, în liniamente generale de la sine
înţelese, dictate de buna cuviinţă și de interesul naţional, el scrie mult, traversând și câteva
etape, în domeniul poeziei, al prozei și dramaturgiei, cu o importantă activitate de culegător
de folclor. Ușurinţa scrisului și îndemânarea verbală, ca și prodigiozitatea în cunoașterea
vorbirii populare românești, l-au ajutat pe Alecsandri să-și impună prezenţa drept una
centrală în literatura epocii.
1
Această iubire l-a transformat pe Alecsandri în personaj romantic în opera lui Eminescu: prima variantă la Mortua est! se
numește Elena și reia metrul din poezia 8 mart, de Alecsandri; poemul Emmi al lui Alecsandri a fost transformat de
Eminescu în pretext de dramă sentimentală, neterminată, în Amor pierdut – viață pierdută, poemul fiind invocat și de
personajul Toma Nour din romanul Geniu pustiu. Eminescu de până la 1870 este fascinat de personalitatea poetică a lui
Alecsandri, cum o arată și poziția proeminentă pe care i-o acordă în Epigonii.
 Editor al poeziei populare. În 1952-1853, la Iași, apar în două volume Poezii
populare. Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate, ulterior completate și reeditate,
cu o dedicaţie către Elena Doamna, în 1866 (Poezii populare ale românilor). Poeziile sunt
structurate în Cântice bătrânești – Legende, Balade (vol I) și Doine, Hore (după provenienţa
geografică) și un Suplement (vol. II). La a doua ediție, poeziile populare sunt însoţite de note,
cuprinzând comentarii explicative, uneori exprimând entuziasmul poetului pentru o imagine
lirică rară. Alecsandri caută să argumenteze latinitatea românilor, neferindu-se să facă
etimologii greșite (nevastă vine de la Vesta romană sau Păunașul Codrilor e un avatar
românesc al lui Pan), vorbește de istoria românilor și de starea lor socială (ruinarea răzeșilor
sub Mihail Sturdza). Apelează mereu la un univers de superstiţii, căutând să releve amploarea
și coerenţa credinţelor populare și a bestiarului folcloric, cu zmei, balauri, Feţi-Frumoși, Ilene
Consânzene, babe vrăjitoare, păsări și animale cu funcţii magice, strigoi, moroi, rusalii.
Evocă obiceiuri populare, precum frăţia de cruce, rituri de construcţie, dar și rituri ale
înmormântării, nunţii, botezului, calendarul cu numele ţărănești ale lunilor, descântecele și
trasul în bobi, superstiţiile legate de strănutat. În note apar și proverbe, descântece, zicători,
blesteme, cântece de leagăn, cimilituri, colinde socotite insuficient de șlefuite pentru corpul
textului; multe din ele au ecou în literatura română de la târziu, apărând și la Creangă.
Dizertează despre motivul „frunză verde”, legându-l de specificul naţional al conexiunii cu
natura animală și vegetală. Include chiar, cu oarecare prezumţiozitate, texte proprii: Dragoș
în șirul baladelor istorice, sub pretextul autenticităţii legendei („Această baladă, deși compusă
de mine în stilul cântecelor bătrânești, am găsit de cuviinţă a o coprinde în colecţia poeziilor
populare, fiindcă ea amintește una din legendele cele mai interesante ale Moldovii”).
Cânticul lui Mihai Viteazul este cules dintr-o psaltire veche de la Mănăstirea Neamţului.
Adaugă și Hora Unirii „fiindcă e cântată în toate unghiurile pământului românesc și a agiuns
a fi chiar Marseilleza Unirei românilor”.
Doinele culese de Alecsandri au niște puternice rezonanţe preeminesciene (anunțând
Revedere, La mijloc de codru, Doină, Lumineze stelele), mai mult chiar decât poemele scrise
de Alecsandri însuși și imitate apoi de Eminescu. Oricum, parcurgând poeziile populare ale
lui Alecsandri descoperim numeroase rezonanţe cunoscute, versuri și strofe întregi care vor fi
reluate, în cadrul unui sistem poetic cu totul nou (Eminescu, Blaga), al unei opere în proză cu
revendicare poporanistă sau arhaizantă (Creangă, Caragiale, Sadoveanu) sau la eseiști pe
teme naţionaliste (Eliade, Vulcănescu, Noica).

Poeziile originale. Alecsandri optează de la început pentru utilizarea repertoriului

folcloric, de care își va lega numele inclusiv ca editor. Opțiunea lui, își amintește el mai
târziu, ar fi stârnit în anii dinaintea revoluției de la 1848 reacția de respingere a saloanelor
ieșene, neplăcut impresionat de niște „poezii de colibă”, deci de o poezie plebee. Reacția lui
Alecsandri va fi de a înnobila folclorul, de a-l estetiza, de a-i sublinia gingășia și noblețea
sentimentelor. Primul său volum, Doine și lăcrimioare, apărut la Paris în 1853, are în prima
parte poeme inspirate de folclor, cu motive populare, limbaj popular, uneori chiar și metru
folcloric, fără a ajunge totuși pe acest teren la performanţele de mai târziu ale lui Eminescu
(care l-a luat, de altfel, drept model). Poezia Doina cuprinde deja o declaraţie în sensul
bogăţiei acestui patrimoniu folcloric, dar și al disponibilităţii poetului pașoptist, care poate să
se folosească de modalităţi poetice variate: poezia de dragoste, doina dedicată „puiculiţei”,
exprimând sentimente euforice, și la fel de euforica doină de voinicie, ce poate avea o culoare
de revendicare socială sau naţională („Hai, copii, cu voioșie / Să scăpăm biata moșie / De
păgâni și de robie”), sau, ca în alte texte cuprinse în același volum, balada macabră, balada
jucăușă, ghicitoarea, cântecul de haiducie.
 În Doinele lui Alecsandri, legitimitatea unor tradiţii arhaice, colective și specific
naţionale care trebuie recuperate este întărită prin „modernizarea” lor, prin aducerea lor pe
tărâmul grațiosului, al sentimentalului, al nobleții morale. Punând laolaltă realizările poetice
ale lui Alecsandri ca poet care se inspiră din folclor, așa cum singur s-a prezentat în tinerețe,
se poate spune că ciclul său Doine (din care mai toate sunt, de fapt, balade) realizează o
imagine a naţiunii și a obiceiurilor acesteia, în cadrul unor evenimente colective tradiţionale,
exprimând un suflet etnic printr-un set de trăsături generice, ce pot fi, de fapt, întâlnite
oriunde, la orice popor care se simte tânăr: energie, vitejie, frumuseţe, graţie, entuziasm,
plăcerea de a înfrunta primejdii și chiar forţe ale întunericului, o predispoziţie mitizantă cu
privire la natură și la misterele vârstelor omului, la „pragurile” experienţei și la trăsăturile
morale (răutate, viclenie etc.). Poezia aceasta a rezonat cu publicul vremii și cu istoria literară
de mai târziu, încântată că descoperă în zorii modernității românești un poet atât de proaspăt,
conștient că scrie în „dimineața” literaturii sale. Lipsește, însă, din celebrările lui Alecsandri
demnitatea mitică a obiceiului, a ritualului; el nu face decât să „civilizeze” legendele și
obiceiurile populare, să le integreze unor scenarii sentimentale, fără a le căuta semnificaţia
profundă. Poemele de inspiraţie folclorică, scrise mai ales în anii 1840, recuperează figurile
de basm, legendele folclorice, obiceiurile pitorești, privindu-le din unghi liric, adică
psihologic: Baba Cloanţa dorește să și-l aducă prin vrăji pe „mândrul” ei și îl invocă pe Satan,
care o obligă să îl poarte în jurul bălţii de trei ori (motivul „calul dracului”), dar vin zorii,
cocoșii cântă și dracul se aruncă în iaz, cu baba, devenită voce îmbietoare din valuri. Sora și
hoţul vine cu tabloul fetei călugărite fără voia ei, salvată din mănăstire de un haiduc voinic,
cu elogiul codrului și al vieţii în libertate. Are puternice ecouri pre-eminesciene; mai exact,
Floare albastră de Eminescu trădează o lectură din Alecsandri, cu reminiscențe precum „Tu
să mori, dulce minune!”, „hai cu mine-n codrul verde / [...] pe cărarea ce se perde”, „în
prăpastia adâncă”. Motivul e reluat de Eminescu în Făt Frumos din tei. Alecsandri e deci
unul dintre primii creatori ai motivului haiducului ca om liber, ca model de voinicie și
bărbăţie, chiar caritate (reluat în balada Groza). Totuși, nici Alecsandri nu ascunde adevărul
istoric că haiducii erau, în fond, răufăcători, și în Andrii Popa face mai degrabă elogiul
căpitanului de poteră Mihai Cozoni, unchiul său, care l-a răpus pe vestitul haiduc. Tot un
elogiu al vieţii voinicești de codru e Strunga.
Alecsandri folosește și alte elemente din repertoriul folcloric, devenite de atunci parte
a recuzitei „specificului naţional”, cu ajutorul unei ornamentici neoclasice (precum în opereta
Crai-Nou de Ciprian Porumbescu, după versurile lui VA). Astfel, superstiţiile augurale de
Crai-nou sunt utilizate în idila cu același titlu, despre o fată care își dorește iubire și o și
întâlnește, însă sub forma străinului care o seduce și o părăsește (pentru a completa astfel
latura sentimentală, niciodată ignorată de poet). În Ursiţii, modul în care fetele de la ţară își
căutau ursitul în oglindă e invocat, dar ursitul e de fapt un haiduc, deci un voinic de codru.
Același lucru în Sburătorul, unde două fete se tachinează reciproc că au fost sărutate de
Zburător, dar de fapt au fost oprite în drum de „doi voinici cu negre plete”, figură care va
reveni, identic ca formulare, în Călin (file din poveste) de Eminescu. În poezia originală pe
model popular, Alecsandri se îndepărtează de orizontul mitic al ritului și superstiţiei, trecând
în zona jocului, tachinării, glumei. El recuperează figuri mitologice, ritualuri, obiceiuri, însă
din unghiul pitorescului etnografic – poeziile acestea au adesea câte o notă de subsol, cu scop
didactic, cum aveau și meditațiile istorice ale lui Alexandrescu sau exotismele
constantinopolitane ale lui Bolintineanu. Baba Cloanța, Ceasul rău și Strigoiul evocă
personajul sau superstiţia din titlu. Figura lui Făt Frumos e folosită în Făt-Logofăt, unde lupta
cu balaurul și dragostea fetei faţă de erou sunt dramatizate, puse în scenă cu exploatarea
duioșiei, a voiniciei verbale, a codului onoarei și îndrăznelii bărbătești, a iubirii, tandreţei și
grijii feminine. Cântecul de leagăn, tot element al poeziei populare, este poetizat ca simbol al
duioșiei mai întâi de Alecsandri (Dorul româncei). Tot el introduce ghicitoarea, în Cinel-
cinel, unde explorează dispoziţia sărbătorească a țăranului în forma unei idile de secol XIX.
Interesantă este și legenda în vers popular Mărioara Florioara, despre o zână a florilor care
se îndrăgostește și își pierde astfel menirea; un fragment propune o viziune metafizică, de
sorginte populară, care l-a impresionat și pe Lucian Blaga: „Câte flori pe-acest pământ, / Se
duc toate la mormânt! / Numai floarea lacului / Stă la poarta raiului / De judecă florile / Ce-au
făcut miroasele”. Adesea rezonanța versurilor din această zonă poetică amintește puternic de
versurile eminesciene de inspirație folclorică, de exemplu: „Ori s-au dus în nalte plaiuri, /
Colo, sus, pe câmpi de raiuri, / În grădina zânelor, / În locașul stelelor?”.
Limbajul poeziei lui Alecsandri e totuși mai autentic decât cel forțat, plin de licențe
grave, al lui Bolintineanu, sintaxa e firească, de obicei urmărind vorbirea populară, care nu
este prea împodobită. Rimele stereotipe, primitivismul prozodic nu mai sunt un semn al
„naivității” autorului, ci al capacității sale de a urma modelul folcloric. De asemenea, în
Doine descoperă Alecsandri lexicul și sintaxa populară, cu particularităţi de rostire sugestive:
vocative precum „codre” (D-aleu, codre, frățioare”) sau „bogate” („Oliolio, ciocoi bogate!”)
trimit la o epocă în care astfel de formaţii morfologice erau socotite firești. Alecsandri
integrează în vocabularul literar expresii populare înfrumusețate, făcându-le acceptabile în
limbajul cult: „fecior de lele”, „fug cât ce pot”, „hoț barbat”, „negru ca păcatul”. Dar păcatul
diminutivării, considerat de Alecsandri un simptom de gingășie și cultivat cu insistență, îi
strică multe dintre poezii. Maiorescu va atrage atenția la lipsa de funcționalitate a
diminutivului în text („zilișoare”, „zânișoară”, „rumeioară”, „puiculiță”, „guriță”,
„mândrulică”, „porumbică”, „pușculiță”, „cruciliță”, lipsind totuși din baladele voinicești
Andrii Popa și Strunga), alta decât cea de a „importa” gingășie suplimentară. Lui îi „lipsește
vocabularul liric” (Călinescu), ceea ce înseamnă că nu înţelege ce anume face o imagine să
fie poetică, are rareori intuiţii imagistice pe care de obicei le ruinează prin intervenţii retorice,
declamative, moralizante sau patriotice (finalul lui Andrii Popa: „Ura! Vulturul din nori/
Răcni falnic de trei ori”). Lipsa de viziune filosofică în recuperarea folclorului dăunează
poeziei lui Alecsandri; în universul popular, Alecsandri nu vede decât decorativul, oprindu-se
la suprafață și putând fi acuzat astfel de lipsă de intelectualitate (prin comparație cu
Eminescu) sau de lipsă de sensibilitate morală la problemele sociale (prin comparație cu
Coșbuc). Pentru epoca sa, este totuși o mare realizare.

Ciclul Lăcrimioare e despre dragostea pentru Elena Negri, moartă la Constantinopol,

pe vapor, în 1847. Prin datarea poemelor, ele reconstituie romanul amoros Alecsandri-Elena
Negri. Lăcrimioarele sunt cântate pentru că sunt frumoase și fragile, ucise de frigul iernii
reîntoarse; tema e deci fragilitatea frumuseții, perisabilitatea vieții, calitatea fugitivă a plăcerii
într-o lume făcută pentru durere. Accentul e însă altul decât la Bolintineanu, care exalta
plăcerea fugitivă; Alecsandri vorbește despre durerea despărțirii și consolările evocării
sentimentale. Nemaifiind vorba de inspirație populară, Alecsandri încearcă și el versul
retoric, amplu, fraza lirică cu sintaxă „poetică” (se practică frecvent inversiunea), tehnica
invocației lirice (mai ales către iubita dispărută), repetiția și toate procedele din sfera simetriei
sintactice precum anafora („Căci te iubesc, Elenă, cu-o tainică uimire, / Cu focul tinereții, cu
dor nemărginit, / Cu lacrimi și credință, cu dulce fericire, / Cu tot ce este-n mine putere de
iubit!” – versuri din O seară la Lido, imitate de Eminescu în Amorul unei marmure) sau
epifora. Stilul „nobil”, practicat mai elegant decât alți poeți ai epocii, decât Bolintineanu de
pildă, nu îl va salva de la perimare în epoca Eminescu, odată cu generalizarea imperativului
naturaleții, autenticității, pasiunii în iubire, confesiunii profund personale. Lexicul e
caracteristic și datat: se vorbește de „suvenire”, trăirile sunt „poetice”, iar amintirea nu
reușește să evoce suferința, ci doar „plăceri ale iubirei, plăceri încântătoare”. Poetul nu simte
imperativul autenticității sentimentului nici măcar în aceste poeme autobiografice, pe care le
pliază pe șablonul clasic al dedicației către muză: „Tu dar ce prin iubire, la al iubirei soare, /
Ai deșteptat în mine poetice simțiri, / Primește-n altă lume aceste lăcrimioare / Ca un răsunet
dulce de-a noastre dulci iubiri”. Scrie poeme despre momentul îndrăgostirii, despre „plăcerile
încântătoare” ale acesteia (formă alecsandriniană de a descrie transportul sentimental). Un
rezumat al acestei povești este Steluța. Poemul rămâne în memoria publicului mult timp
(versul „frumoasă îngerelă cu albe aripioare” apare menţionat, în negativ, și în Delavrancea,
care sugerează că în epoca de la 1880, devenită proprietatea unei mari burghezii cinice), dar
ajunge să denote mai mult o afectare decorativă, cu lipsa unor sentimente profunde și reale,
decât o veritabilă suferință. Alecsandri este creatorul cavalcadei îndrăgostiților în poemul 8
mart, pe care o va reface Eminescu în O călărire în zori. Multe stampe din Constantinopol,
Veneţia, documentând iubirea trecută, cu despărţirile și așteptările sale. Îi lipsește stilul
suferinţei în iubire, accentul pătimaș al poeziilor lui Eminescu. Peisajele veneţiene, stampele
italiene par frivole. Și Alecsandri scrie multe barcarole, poeme ale lagunei, plimbări cu
gondola pe canalele Veneției, cu decorul plăcut, încântător al Italiei.
Suvenire, a treia parte a primului volum, alături de Mărgăritărele, un ciclu adăugat în
1862, conţine elegii, reverii și poeme ocazionale (Adio Moldovei, Hora Unirii, Deșteptarea
României), altele dedicate câte unui prieten (Strofe lui C. Negri, Nicolae Bălcescu murind),
eliberării romilor din robie (Dezrobirea țiganilor) sau chiar Odă cătră Bahlui, glumeaţă
celebrare a „locașului de broaște”, ale cărui valuri îţi „cârnesc nasul din loc”, cu o identificare
poznașă a broaștelor, „poeţi de baltă”, faţă de unii poeţi gingași ce sunt „broaște de uscat”. În
Odă cătră Bahlui ironia moldovenească își ia revanșa, sancționând ridicolul, într-o satiră care
împunge fără să lovească, caracterizată de subtilitate și badinaj mai mult decât de indignare și
violență. Dridri e o elegie graţioasă, în care traiul „veselei Dridri”, actriță pariziană cu destin
trist, ocupă locul central, și nu moartea ei: poetul caută și aici emoțiile plăcute, nedorind să
fie răvășit de sentimente funebre, ci să-și amintească graţia, frumuseţea, „plăcerile
încântătoare”. Vis de poet cuprinde dialogul poetului cu iubita sa în vis, căreia îi promite
coroana inspiraţiei sale și o cântă cu jale și dor, deși ea nu mai există decât în vis. E un poem
al avântului sufletesc romantic, chiar dacă deloc tenebros, care a putut să-l entuziasmeze pe
Eminescu adolescent. Apar și câteva meditații, de obicei patriotice, pe o schemă simplă, prin
care o imagine oarecare (a păsării care vine pe corabie de la țărm, a florii de stâncă) se
transformă într-o alegorie a unei situații politice sau a unui imbold personal (Păsărica mărei,
Floarea oceanului). Câteva legende, contribuind la aceeași mitologie naţională, din păcate
fără simţul poetic al densităţii semnificaţiei: Dragoș e o baladă ce mitizează figura
domnitorului, venit la vânătoare, care întâlnește o zână, își sădește arcul în pământ, se cunună
cu zâna și ucide bourul care ameninţa plaiurile „pe frumoasa lui moșie”. Visul lui Petru
Rareș – viitorul domnitor e ales să domnească după un vis prevestitor. Banul Mărăcină
vorbește despre legenda originilor presupus românești ale poetului Pleiadei Pierre de
Ronsard. Ocazională e și Înșiră-te, mărgărite, despre copii care mor și alinarea mamei lor.

Pasteluri (1862-1870) aduce o evidentă creștere și o racordare la o nouă poeticitate,

propusă de o nouă generație: Maiorescu va saluta noua concepție a lui Alecsandri, subliniind
cât de diferite sunt textele de acum de vechea producție a poetului. Serile la Mircești evocă o
scenografie a intimităţii, cu „perdelele lăsate și lampele aprinse”, cu o artă poetică mai sobră,
simplificată, lipsită de extazurile facile și ușurința de a se emoționa a poeziei anterioare. La
nivelul figurilor, se mulțumește cu epitetul și, uneori, cu comparaţia limpede și explicită,
vorbind despre inspiraţia culeasă din cer sau din tablouri. Este o poezie care se folosește de
tehnica descriptivă, fără să fie ea însăși descriere (afirmă Mircea Scarlat, Istoria poeziei
românești, I). Stampele din cabinetul de lucru al poetului par să amintească opera sa de până
acum, cu cadâne orientale, câmpuri de luptă, peisaje veneţiene și călătorii ce compensează în
imaginaţie frigul iernii. Poezia apare ca un univers compensator creat de imaginaţie: noapte
argintată, insulă frumoasă, oraș splendid și lac de smarald în care se scaldă zânele, codri
populaţi de cete de sălbatici în timp ce „afară ninge, ninge”. Imaginaţia e și călătorie în
memorie către un „tainic și drăgălaș portret”, „la timpul mult ferice în care-am suferit”. Ideea
de intimitate creatoare de reverie apare și la Ion Pillat, care îl va omagia pe „omul din
Mircești”, ce pare să fi intuit cultul modernist al viețuirii în imaginație, al proiecției
compensative, al satisfacțiilor ficțiunii. Şi La gura sobei vorbește despre frumuseţile
basmelor, trezite în memorie de reveria intimistă la foc, iarna, cu detalii înfiorătoare și altele
șăgalnice (Pepelea), dar și cu imaginea Ilenei Cosânzeana, prilej pentru retrospecţie tristă a
unei iubiri de odinioară.
Pastelurile sunt mai toate în vers de 14 (alexandrin) sau 16 silabe (versul eminescian
din Scrisori), pe anotimpuri, vorbind de iarnă, dar și de vară și primăvară, descriptive,
corecte, simple, dezumflând sublimul („cumplitul”) iernii cu câte o imagine de detaliu ironic.
Pastelul a rămas o specie canonică a poeziei românești, un element al istoriei literare care
revine adesea. Personificarea este procedeul de bază, prin care fenomenele atmosferice fac
gesturi omenești, antropomorfizând astfel natura, făcând-o umană, explicând-o în registru
galant sau chiar tenebros. Râul din Malul Siretului „se-ncovoaie sub copaci ca un balaur”,
soarele din Iarna „se prevede pintre nori / Ca un vis de tinerețe printre anii trecători”, „valuri
de aer” sărută „fața lumii” în Vânătorul. Gerul vorbește despre jalea crivățului care ține în
brațe o mireasă moartă și o împodobește cu ornamente ce nu mai au niciun rost, dar și de
înfrumusețarea cu un sărut a geamurilor casei și de îmboldirea cailor înhămați la sanie. Sau
poemul construiește o imagine puternică, ca în Miezul iernei, unde văzduhul devine un
templu, iar stelele făclii în el. Imaginea poetică e premeditată cu grijă, pusă în valoare în
poem, dar reverberaţia ei întârzie să se producă: vezi descrierea boltei ce pare că stă pe
fuioarele de fum ale caselor, cerul devenit templu nemărginit noaptea în care ard stelele-
lumânări, iar munţii sunt altare sonorizate de crivăţ. Poezia e admirată de Călinescu, care o
consideră o mică capodoperă, la fel și Iarna. După N. Manolescu, „poetul nu are sub ochi
natura, ci ideea ei”, pentru că e un clasicizant, un academist confrate cu pictorii vremii (și în
niciun caz nu-i vestește pe impresioniști). Sania vorbește, mai în spiritul poetului, de plăcerea
de a ieși la plimbare aristocratică pe ger prin poieni și zăvoaie, privind minunile făcute din
gheaţă ca pe un cadou al naturii; natura ca ornament, departe de sentimentul originarului. Cu
succes se folosește Alecsandri de poanta ironică, vorbind, de pildă, în poemul Noaptea nu
doar de splendorile naturii și plăcerile imaginaţiei, ci și de broaștele care „în lung hor
orăcăiesc,/ Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc”. Poanta de final e memorabilă, cu
aceeași funcție cathartică, de ieșire din zona reveriei, în Balta: „Nu-i peirea lumei... vânătorul
e poet”. Câteva poeme incluse în Pasteluri s-au bucurat de atenția criticii, care a văzut în ele
o apropiere a pașoptistului român de parnasianismul francez, curent preocupat de descrierea
de lucruri îndepărtate și animat de cultul artei pentru artă. Mandarinul e o piesă ornamentală,
observând tot felul de detalii ciudate și încântătoare, cu un pretext sentimental, o „mandarină”
(chinezoaică) îndrăgostită de mandarin, care însă petrece cu ceaiul și zmeul său, în plăcere
estetică „pură”. Inteligent în Pastel chinez, o stampă cu o fiică de mandarin și un tânăr pescar
ce îi zâmbește este surprinsă de un bătrân care desenează tabloul pe hârtie de orez – „și se
pare că hârtia sub peniţă-i se aprinde”, înscriind astfel totul în logica scrisului frumos, a
esteticului prelucrat de inteligenţă.

Legendele scrise în anii 1870 sunt superioare legendelor istorice ale lui Bolintineanu.
Umorul poeziilor de mai înainte dispare, iar intuițiilor de reprezentare dramatică ale lui
Bolintineanu le corespund peisajele epice, în vers amplu, solemn, ale lui Alecsandri. Poezia
lui Alecsandri se academizează, își pierde prospețimea. Influența e adesea cea a lui Victor
Hugo. Poeme istorice, precum Dumbrava Roșie, stau alături de basme sau balade cu pretext
mai mult mitologic decât istoric (fabulosul Răzbunarea lui Statu-Palmă, Ana Doamna,
paricidul Grui-Sânger, Legenda ciocârliei, Legenda lăcrimioarei, Prier și fata iernei,
Ghioaga lui Briar). Legendele sunt lipsite de prea multă graţie, genul lui Alecsandri devine
solemn-înţepenit, el neuitând că lucrează la edificiul mitologiei naţionale. Balade pe motiv
istoric: Calul lui Bathori, Tudora de la Târșor, Cuza Vodă, Dan, căpitan de plai, Hodja
Murad-pașa, Garda saraiului, Murad Gazi sultanul și Becri Mustafa. În aceste două direcţii
va fi continuat convingător de G. Coșbuc, a cărui noutate relativă e, astfel, mult mai mică
decât se crede. Poate mai interesantă este Pohod na Sybir, descriere a drumului
condamnaților din Rusia țaristă către exilul lor siberian. Dumbrava Roșie e poate cea mai
reușită, un amplu poem epic, cu imagini excelente ale nepăsării tinerești în oastea polonă și
ale soartei ei crude. Personajele sunt prezentate în înșiruiri romantice, cu epitete
caracterizante, punând față în față nobilii din șleahta poloneză și rusticii voinici moldoveni.
Ștefan ține un discurs solemn, imitat mai târziu de Delavrancea în piesa sa Apus de soare
(1909).

Ostașii noștri e un ciclu ce omagiază „în direct” eroismul românesc din luptele de la
sudul Dunării în 1877-1878. Uneori omagiul e atât de abstract și decorativ, încât pare
indecent în vecinătatea unor evenimente recente și dureroase (Gherea observă critic acest
lucru în poemul Hora Griviţei) și, într-adevăr, mixarea ritmurilor populare, a atmosferei de
joc cu atrocităţile războinice poate fi greu de înghiţit chiar și în cunoscuta Peneș Curcanul
sau în Hora de la Plevna. Publicul românesc de poezie se schimbase, se maturizase o dată cu
apariția unor noi și valoroși poeți, în primul rând M. Eminescu, așa că vechile trucuri de
„traducere cultă” a liricii folclorice, de „trucare” a scenografiei populare nu mai par deloc
proaspete, ci o formă tendenţioasă de mascare a unor lucruri mai grave. Apar imagini de
eroism românesc, glorificând ţăranul și sacrificiul său, sentimentul său de detașare în faţa
morţii ce fac parte cu siguranţă, după poet, din complexul psihologic „specific” al românului.
Astfel, sunt propuși câţiva eroi ţărani, mai ales „curcanii” lui Peneș din Vaslui, pe urmă cel
din cunoscuta Sergentul sau Fraţii Jderi (Nistor și Neagu), prezenţi și ei pe front și de
numele cărora se va servi Sadoveanu pentru romanul său istoric, plasat însă în altă epocă. Lui
G. Călinescu, în orice caz, aceste poeme i se par plate și „artisticește ridicule”, descriind un
„război de operetă”2.

2
Alecsandri scrie o Odă ostașilor români chiar după vestea victoriei de la Plevna și adresează o Epistolă generalului
Florescu (Emanoil), amic de-al său, care nu fusese lăsat să conducă armata în război, unde apare sintagma „hidoasa
pocitură”, găsită pe urmă în Scrisoarea III eminesciană și desemnându-l, se pare, pe C.A. Rosetti. Dar există și o postumă,
Eroii de la Plevna, scrisă în linia violentă, demascatoare la adresa profitorilor de război, mai valabilă estetic.