II. POEZIA.

EVOLUTIA POEZIEI ROMANESTI

 POEZIA ROMANTICA

VASILE ALECSANDRI
Universul creatiei
Despre Alecsandri nu se poate spune ca apartine unei singure epoci literare pentru ca activitatea sa se
intinde pe mai multe decenii. incepe sa scrie in perioada de ascensiune a romantismului si isi incheie cariera
literara in plin clasicism, putand fi considerat, ca si Gr. Alexandrescu, un scriitor de tranzitie intre romantism
si clasicism. Evolutia lui Alecsandri este cea a oricarui creator in drumul sau catre perfectiune, de la o
literatura usoara, decorativa, ocazionala pana la una de profunzime, tradand aspiratii esentiale ale omului.
Alecsandri a fost in primul rand o personalitate covarsitoare, extraordinar de puternica, avand in
literatura un rol asemanator celui al lui Maiorescu in cultura, mai tarziu. Implicat in viata politica, sociala,
literara, culturala, iubit si aclamat de multime, luat ca model de confratii scriitori, Alecsandri a avut o
influenta fara precedent in epoca, recunoscuta de toti oamenii de cultura care i-au urmat.
Tematica operei sale este variata, fiind cuprinsa in lucrari apartinand celor mai diverse genuri si specii
literare: evenimente social-politice (Dumbrava Rosie, Despot-voda, Desteptarea Romaniei, Hora Unirii,
Ostasii nostri, Dezrobirea tiganilor, Moldova in 1857, Dan, capitan de plai, Oda ostasilor romanI), critica
moravurilor sociale si politice ale societatii contemporane (Chirita in Iasi, Chirita in provintie, Balta Alba,
lorgu de la Sadagura, Istoria unui galban si a unei parale, Plugul blastamaT), folclorul cules, prelucrat si
devenit sursa de inspiratie pentru creatii originale (Poezii poporale. Balade - Cantice batranesti, Romanii si
poezia lor, Doine si lacramioare, LegendE), natura (PastelurI).
Pastelurile reprezinta, crede G. Calinescu, partea cea mai durabila si mai valoroasa a operei lui V.
Alecsandri. Majoritatea sunt scrise intre 1868 si 1869 si publicate in Convorbiri literare la varsta deplinei
maturitati artistice si in urma unei bogate experiente lirice.
Pastelul este una dintre cele mai raspandite specii lirice, o poezie descriptiva in care sunt infatisate
peisaje reale sau imaginare, prin intermediul carora poetul isi exprima si propriile sentimente.
Termenul pastel" a fost imprumutat din domeniul picturii; desemneaza un tablou de natura sau un
peisaj realizat in creion moale, usor colorat.
Desi elemente de pastel apar si in operele scriitorilor care l-au precedat pe Alecsandri (Vasile Carlova,
Gr. Alexandrescu, Heliade-RadulescU), el este cel care consacra specia si o clasicizeaza. Tema naturii era insa
asociata la acesti poeti, ca element de fundal san ca pretext de meditatie, altor teme (istoria, iubirea, revolutia
etC), devenind un element auxiliar - La mai toti inaintasii lui Alecsandri, natura nu reprezinta o preocupare
pentru sine. Natura intervine cu rolul de cutie de rezonanta, amplificand sau diminuand un sentiment, ca un fel

1
de reverberatie umana. Cu alte cuvinte, la cei ce l-au precedat pe Alecsandri natura nu este subiectul poeziei,
ci metafora ei, adica un termen de relationare ; in centrul proiectului liric nu sta realitatea exterioara a lumii, ci
gandul, emotia sau fapta omeneasca" (Paul Cornea, Studii de literatura romana moderna).
Alecsandri este primul care nu mai anexeaza natura altei realitati, ci il anexeaza pe poet naturii", dand
permanenta impresie ca natura preexista omului, ca este o realitate obiectiva independenta care-1 integreaza in
ritmurile ei vitale, aceleasi, indiferent de trecerea timpului. De aceea, omul apare de multe ori la Alecsandri ca
o parte componenta a firii, se integreaza in peisaj in mod firesc, prezenta sa fiind modesta si netulburatoare.
Marea taina a poeziei Pasteluri - crede Ion Pillat - rezida in marea ei simplicitate, in armoniosul ei
echilibru sufletesc, in forma ei autentic romaneasca, as spune aproape populara, intelegand prin popular
comoara etnica a satelor noastre. As mai adauga la aceste insusiri fundamentale doua caractere care
individualizeaza aceasta poezie, anume distinctia, adica o noblete naturala, nesilita, ceva vechi, boieresc si, in
acelasi timp, prin legaturi adanci cu pamantul tarii, ceva darz, razasesc."
Pastelurile inchid o filosofie senina, optimista, acceptarea randuielilor firii, degaja euforie vitala,
armonie si echilibru cosmic, fiind o ilustrare a doctrinei moderatiei. Poetul evita tot ce este excesiv, nedefinit,
vag in favoarea contururilor clare si a senzatiei de stabilitate.
Influentat deopotriva de fantezia romantica si de rigoarea clasica, potrivit temperamentului sau
optimist si solar, Alecsandri si-a conceput pastelurile in acordul curgerii anotimpurilor si al muncii oamenilor,
asociind imaginilor picturale care predomina si o prezenta umana, menita a le insufleti. in incercarea de
obiectivare a descrierii, poetul se plaseaza, la inceputul scenariului liric, in afara peisajului pe care-1
contempla extaziat, lasand, totodata, loc si meditatiei asupra naturii.
Fiecare text parcurge, in general, mai multe momente: se incepe cu o imagine de ansamblu,
panoramica asupra peisajului, urmeaza descompunerea imaginii in partile ei componente, apoi meditatia
poetului asupra scurgerii timpului, a tineretii, a iubirii etc, pentru ca, in final, atmosfera de melancolie grava sa
fie spulberata prin aparitia unei vietati sau a unui fenomen care reinstaureaza starea de optimism.
Temele pastelurilor sunt, toate, subordonate naturii: anotimpurile (Iarna, Vestitorii primaverii, Sfarsit
de toamna), sarbatorile religioase (Pastele, RusaliilE), muncile campului (SecerisuL), erotica taraneasca
(RodicA), momentele zilei (Dimineata, Malul SiretuluI), spatiul intim, familial al caminului (La gura sobeI).
Motivele frecvent intalnite sunt lunca, raul, plaiul, campia, dumbrava, valea, muntele, lacul, marea,
soarele. Majoritatea sunt specifice zilei, luminii, dat fiind faptul ca elementul nocturn (visul, umbrele noptii,
fantasticul, obscuruL) este sarac in pasteluri. Soarele, invocat deseori, primeste atributele specifice viziunii
optimiste a lui Alecsandri - e falnic", dulce", voios", o imagine-simbol a plenitudinii si a fertilitatii.
Pastelurile reprezinta un registru de senzatii si imagini, in ele insele suficiente ca sa defineasca pe
pictor si pe muzician." (Serban CioculescU); O lirica a linistii si a fericirii rurale, un horationism () un
calendar al spatiului rural si al muncilor campenesti respective." (G. CalinescU); Cea mai mare podoaba a
poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturii romane indeobste." (T. MaiorescU).

2
  Miezul iernii
"In paduri trasnesc stejarii!.E un ger amar, cumplit! Stelele par inghetate, cerul pare otelit, Iar
zapada cristalina pe campii stralucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scartaie sub picioare. Fumuri albe
se ridica in vazduhul scanteios Ca inaltele coloane unui templu maiestos, Si pe ele se asaza bolta cerului
senina Unde luna isi aprinde farul tainic de lumina. O! tablou maret, fantastic! Mii de stele argintii in
nemarginitul templu ard ca vecinice faclii. Muntii sunt a lui altare, codrii organe sonoare Unde crivatul
patrunde, scotand note-ngrozitoare. Totul e in neclintire, fara viata, fara glas; Nici un zbor in atmosfera,
pe zapada nici un pas; Dar ce vad? in raza lunei o fantasma se arata E un lup ce se alunga dupa prada-i
spaimantata!"
Pastelul "Mezul iernei" de Vasile Alecsandri a aparut in revista "Convorbiri literare" la 1 februarie
1869.
Titlul semnifica esenta ideatica a pastelului, descrierea anotimpului friguros, deja instalat si in plina
manifestare, zapada oferind un spectacol sclipitor, iar fiarele salbatice cutreierand nestanjenite alba intindere
pustie.
Structura, semnificatii, limbaj artistic
Pastelul "Mezul iernei" de V.Alecsandri este alcatuit din patru catrene dispuse simetric, conform celor
doua planuri: prima si ultima strofa apartin planului real, iar strofele a doua si a treia tin de planul transfigurat.
O trasatura specifica tuturor pastelurilor, care se manifesta si in "Mezul iernei" este imbinarea spatiului
terestru cu spatiul cosmic, Alecsandri compunand tabloul anotimpului descris prin imagini vizuale, imagini
auditive si figuri de stil care-i particularizeaza lirismul creatiei.
Prima strofa ilustreaza planul real, conturat din elemente terestre si cosmice. Procedeul artistic
folosit pentru a crea efecte muzicale este cezura (pauza ritmica in interiorul unui vers, care-1 imparte in doua
sau mai multe emistihuri - A«.A«.), care imparte versul lung in doua emistihuri (fiecare dintre cele doua
jumatati ale unui vers, despartite de cezura - n.n.). Primele doua versuri sunt impartite fiecare in cate doua
emistihuri, propozitiile sunt scurte, sacadate, pentru a exprima concentrat caracteristicile anotimpului hibernal,
conturand o natura statica, incremenita, intr-o noapte foarte geroasa: "in paduri trasnesc stejarii! E un ger
amar, cumplit! / Stelele par inghetate, cerul pare otelit".
Poezia incepe cu un complement circumstantial de loc - "in paduri" - pentru a fixa spatiul peisajului
hibernal si a exprima atitudinea de contemplatie obiectiva a poetului, care inregistreaza ca spectator si descrie
pentru cititor tabloul naturii. Elementele terestre - padurile si "stejarii" - se intrepatrund cu cele cosmice -
"stelele", "cerul" - formand o imagine vizuala unitara prin manifestarea gerului si a zapezii care acopera
intreaga natura. Forta gerului este sustinuta de imagini auditive, redate prin verbe sugestive - "trasnesc",
"scartaie" - si epitetul dublu "amar, cumplit". Semnele exclamarii din primul vers sugereaza emotia puternica
a poetului, atitudinea de uimire si incantarea care il cuprind in fata frumusetii acestei naturi incremenite de
gerul aspru.

3
 Urmatoarele doua versuri amplifica viziunea poetului, deschizand mai larg spatiul catre imensitate,
sugerata de intinsele "campii stralucitoare". Albul, culoarea specifica iernii, este sugerat de neaua care acopera
intreaga fire -"zapada", de epitetele "cristalina" si "stralucitoare", precum si de metafora "lan de diamanturi".
Comparatiile din versul al doilea -"Stelele pai inghetate, cerul pare otelit" - completeaza imaginea anotimpului
geros care a cuprins deopotriva teluricul si cosmicul. Imaginea vizuala a tabloului din prima strofa este
dominata de o lumina ireala, fascinanta, facand trecerea de la planul real la planul transfigurat din strofele
urmatoare. in strofa a doua, se compune o imagine vizuala monumentala a iernii, conturandu-se un tablou
maret prin enumerarea detaliilor cu efect fabulos, exprimate prin epitete sugestive: "Fumuri albe", "vazduhul
scanteios", "templu maiestuos", "bolta () senina" si epitetul prin inversiune "inaltele coloane".
Trasatura dominanta a tabloului este lumina stralucitoare, ireala care imbraca deopotriva teluricul si
cosmosul - cerul isi sprijina bolta pe fumurile care ies din hornurile caselor - "Si pe ele se asaza bolta cerului
senina", iar luna, personificata, straluceste misterios peste intreaga fire: "Unde luna isi aprinde farul tainic de
lumina". Prezenta oamenilor este numai sugerata in cadrul acestei naturi feerice, prin fumurile albe ce se inalta
in vazduh, imaginea fiind construita printr-o comparatie: "Fumuri albe ()/ Ca inaltele coloane". Desi geros,
peisajul hibernal sta sub semnul incantarii si al luminozitatii, stralucirea zapezii sub lumina lunii creand o
iluzie diurna (care se petrece in timpul zilei, de zi - n.n.), chiar daca tabloul este nocturn.
Strofa a treia debuteaza printr-o interjectie urmata de semnul exclamarii -"O!" - sugerand
sentimentele de admiratie si uimire ale poetului in fata acestui tablou ireal si incantator, exprimate printr-un
epitet dublu: "tablou maret, fantastic/ ". Emotia poetului este amplificata de semnul exclamarii si de punctele
de suspensie, care indeamna la meditatie si reflectie, accentuand extazul in fata maretiei naturii. Dimensiunea
cosmica a peisajului este redata prin stralucire cereasca, imagine vizuala realizata prin epitetele"Mii de stele
argintii" si "nemarginitul templu", ultima fiind si o metafora sugestiva pentru imensitatea boltii ceresti.
Comparatia "stele argintii () ard ca vecinice faclii" si metaforele "Muntii sunt a lui altare" si "codrii
organe sonoare", creeaza o imagine sacra, impunand o stare de religiozitate eului liric, in fata acestui tablou al
naturii. Linistea incremenita de gerul nemilos este strapunsa de suieratul crivatului, care, personificat prin
verbele "patrunde" si "scotand", realizeaza o imagine auditiva impresionanta si prin epitetul "note-
ngrozitoare".
Ultima strofa reia imaginea din strofa intai, aceea a naturii statice, incremenite -"Totul e in
neclintire"-, realizata printr-o enumeratie gradata ascendent - "fara viata, fara glas"; "nici un zbor (), nici un
pas". Peisajul inghetat este dinamizat in finalul poeziei prin prezenta unei fiinte care s-a incumetat sa iasa din
adapost, starnind uimirea si teama poetului: "Dar ce vad? in raza lunei o fantasma se arata / E un lup ce se
alunga dupa prada-i spaimantata". Imaginea motorie este introdusa de interogatia retorica "Dar ce vad?",
sugerand surprinderea poetului in fata tabloului fabulos, prin ivirea unui lup, care, in inchipuirea sa, este
exprimata prin metafora "o fantasma".

4
 Prozodia.
Poezia "Mezul iernei" de Vasile Alecsandri are ritm trohaic, rima imperecheata, iar versurile sunt
lungi, ca in majoritatea pastelurilor sale, de 15-16 silabe.
Imaginea naturii este construita cu o adevarata "tehnica picturala", Alecsandri reusind sa ajunga prin
pasteluri "la gradul cel mai inalt de arta si la culmea talentului sau".

 Iarna
"Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada, Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada;
Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi, Raspandind fiori de gheata pe ai tarii umeri dalbi. Ziua
ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara! Cu o zale argintie se imbraca mandra tara; Soarele rotund si
palid se prevede printre nori Ca un vis de tinerete pintre arrti trecatori. Tot e alb, pe camp, pe dealuri,
imprejur, in departare Ca fantasme albe plopii insirati se pierd in zare, Si pe-ntinderea pustie, fara urme,
fara drum, Se vad satele pierdute sub elabuci albii de fum. Dar ninsoarea inceteaza, norii fug, doritul soare
Straluceste si dizmiarda oceanul de ninsoare. Iata-o sanie usoara care trece peste vai in vazduh voios
rasuna clinchete de zurgalai."
Poezia "Iarna" de Vasile Alecsandri a fost publicata in revista "Convorbiri literare", in 1868, impreuna
cu alte pasteluri inchinate anotimpului alb.
Semnificatia titlului.
Definit prin numele anotimpului stralucitor de alb, "Iarna", titlul sugereaza atat particularitatile ce
compun tabloul ei maret si fastuos, precum si sentimentul de admiratie al poetului pentru noianul de ninsoare
ce s-a asternut "pe ai tarii umeri dalbi".
Structura, semnificatii, limbaj artistic
Poezia "Iarna" de Vasile Alecsandri este alcatuita din patru catrene cu versuri lungi, o caracteristica
tipica a pastelurilor acestui poet. Compozitional, poezia cuprinde doua tablouri inegale ca intindere. in prima
parte - corespunzatoare primelor trei strofe - este descris un spatiu vast, nemarginit, peste care ninsoarea cade
necontenit, acoperind intreaga tara, iar partea a doua - ultima strofa - contureaza acelasi peisaj, dar stralucitor,
inseninat de aparitia soarelui si insufjetit de prezenta omului si de clinchetul de zurgalai al saniei, in prima
strofa este "pictat" un tablou de natura, in care iarna, personificata, "cerne" din vazduh "norii de zapada", in
cantitati enorme, deoarece acestia se constituie in "Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada". De la
planul cosmic, sugerat prin elementele lexicale "din vazduh", "in cer", "in aer", fulgii ajung in plan terestru,
"Raspandind fiori de gheata pe ai tarii umeri dalbi". Imaginile realizate sunt vizuale si dominate
cromatic de culoarea alba, care este fie sugerata, fie exprimata direct: "norii de zapada", "fulgii zbor, plutesc",
ca un roi de fluturi albi", "umeri dalbi". Stilistic, acestea sunt alcatuite din epitete - "de zapada", "lungi,
calatoare", "dalbi" -, personificari - "fulgii zbor", "umeri dalbi" si comparatia "ca un roi de fluturi albi".
Sentimentele de uimire si infiorare pe percepute de eul liric in fata acestui maret spectacol al naturii sunt
sugerate si de epitetele "cumplita iarna" si "fiori de gheata".

5
 In strofa a doua, perspectiva din care este prezentat.anotimpul se schimba. Este infatisata acum
caderea necontenita a zapezii, prin repetitia verbului "ninge" dupa fiecare termen al enumeratiei "ziua noaptea,
dimineata", cat si prin adverbul "iara". Zapada a acoperit intreaga tara, cerul este intunecat de nori, iar
"Soarele rotund si palid" abia se zareste. Si in aceasta strofa descrierea este situata in planul inaltului, cosmic,
definit prin cuvintele "soare" si "nori", iar planul terestru este conturat prin imaginea vizuala - "Cu o zale
argintie se imbraca mandra tara" - realizata prin epitete, "zale argintie", "mandra tara" si personificari, "se
imbraca", care umanizeaza natura. Emetia provocata de peisajul feeric indeamna poetul la meditatie asupra
scurgerii timpului - "printre anii trecatori" -, iar tristetea pe care o incearca este sugerata prin epitetul dublu
"soarele rotund si palid" si comparatia "se prevede printre nori ca un vis de tinerete".
Strofa a treia intregeste tabloul de iarna si schiteaza planul terestru, unde totul pare cufundat intr-un
noian de zapada: "Tot e alb pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare". Sub inspiratia iernii, poetul da
libertate totala fanteziei, astfel incat plopii par "fantasme albe", care se pierd in zare, in timp ce intinderea este
"pustie, fara urme, fara drum". Imaginea este predominant vizuala, iar pustietatea alba este sugerata prin
enumeratiile "pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare", intindere "pustie, fara urme, fara drum". Se
constituie o imagine a irealului, fabuloasa, realizata prin comparatia "ca fantasme albe plopii () se pierd in
zare" si epitetele "intinderea pustie", "satele pierdute", "clabuci albii".
Ca si in celelalte doua strofe, culoarea dominanta a peisajului este albul, reluat prin diferitele forme
flexionare, "alb", "albe", "albii". in partea a doua a poeziei - corespunzatoare ultimei strofe -peisajul se
insufleteste si iarna nu mai inspaimanta firea, deoarece ninsoarea se opreste si norii personificati "fug".
Tabloul de natura este dominat acum de lumina mangaietoare a soarelui, care "straluceste si dizmiarda"
imensitatea alba, sugerata prin metafora hiperbolizanta "oceanul de ninsoare". isi face aparitia o sanie
"usoara", care "trece peste vai", raspandind veselia prin "clinchete de zurgalai".
Luminozitatea peisajului aduce bucuria in sufletul poetului, sentiment pe care acesta il transmite prin
epitetele in inversiune "doritul soare", "voios rasuna" si personificarea "soarele () dizmiarda". Poezia se
incheie cu o imagine auditiva: "in vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai". in intreaga poezie, tabloul
naturii este dominat de culoarea alba, sugerata printr-o suita de epitete cromatice: "fluturi albi", "umeri dalbi",
"zale argintie", "fantasme altA»e_", "clabuci aM".
Descrierea tabloului natural este concreta, obiectiva, constatativa, in cadrul careia se manifesta
pregnant elementele abstracte ale meditatiei si gandirii, procedeu cu totul nou in realizarea pastelurilor. Astfel,
comparatiile "Ca un vis de tinerete pintre anii trecatori" si "Ca fantasme albe plopii insirati se pierd in zare"
ilustreaza o reflectare asupra scurgerii timpului si o referire la mitologia populara, exprimand ideea armoniei
perfecte dintre om si natura.
Prozodia.
Poezia are ritm trohaic, rima este imperecheata, iar versi/rile lungi, specifice pastelurilor lui
Alecsandri, au masura de 15-16 silabe.

6
 "Vasile Alecsandri se situeaza in fruntea poetilor pasoptisti, pastelurile sale constituind primul moment
de stralucire a poeziei romane inainte de Eminescu. Titu Maiorescu a considerat ca aceste creatii lirice sunt
"insufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturei" si sunt scrise "intr-o limba asa de frumoasa",
incat il determina pe marele critic sa-1 declare pe Vasile Alecsandri drept "Cap al poeziei noastre literare in
generatia trecuta".

 Malul Siretului
"Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica Si, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despica.
Raul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce in raza diminetii misca solzii lui de aur. Eu ma duc in
faptul zilei, ma asez pe malu-i verde Si privesc cum apa curge si la cotiri ea se perde, Cum se schimba-n
valurele pe prundisul lunecos, Cum adoarme la bulboace, sapand malul nasipos. Cand o salcie pletoasa lin
pe balta se coboara, Cand o mreana salta-n aer dupa-o viespe sprintioara, Cand salbaticele rate se abat din
zborul lor, Batand apa-ntunecata de un nour trecator. Si gandirea mea furata se tot duce-ncet la vale Cu
cel rau care-n veci curge, far-a se opri din cale. Lunca-n giuru-mi clocoteste; o soparla de smarald Cata
tinta, lung la mine, parasind nasipul cald."
Poezia "Malul Siretului", publicata in "Convorbiri literare" la 1 mai 1869, este unul dintre cele mai
izbutite pasteluri ale lui Alecsandri, fiind o creatie reprezentativa pentru intreg ciclul, atat prin tehnica
artistica, cat si prin atmosfera emotionala.
Titlul ilustreaza locul mirific ce 1-a inspirat pe Alecsandri in aceasta poezie, malul raului Siret, care
curgea prin apropierea meleagurilor atat de dragi poetului, mosia de la Mircesti. Structura, semnificatii, limbaj
artistic Poezia "Malul Siretului" este structurata in patru catrene, cu versuri lungi de 15-16 silabe, trasatura
tipica pastelurilor lui Alecsandri. Acest pastel, apreciat in mod deosebit de mai multi exegeti literari, se
particularizeaza prin doua aspecte inedite: lirismul evidentiat de prezenta persoanei intai, auctoriale - in
strofele a doua si a treia - si nota meditativa a poeziei din ultima strofa.
Strofa intai descrie acel moment incert al diminetii devreme, cand ziua se ingana cu noaptea, intreaga
natura pare adormita, iar deasupra luncii Siretului plutesc "aburii usor ai noptii", ce par "fantasme" plutind
peste intreaga natura, comparatia provocand o puternica stare emotionala. Imaginea motorie a cetii care "se
despica" printre ramurile copacilor, este insotita de imaginea vizuala a raului personificat, care "se-ncovoaie"
pe sub arborii din lunca. Comparatia "ca un balaur" este de factura mitologica, asemenea metaforei "misca
solzii lui de aur", care sugereaza curgerea lenta a valurilor unduitoare ale raului. Epitetul cromatic "de aur"
accentueaza lumina stralucitoare a diminetii, care se reflecta in undele Siretului.
Strofa a doua introduce persoana intai singular, vocea auctoriala, prin care poetul isi exprima
incantarea pentru peisajul de basm al diminetii. Asezat pe "malu-i verde", poetul priveste fascinat curgerea
continua a Siretului, care "la cotiri se perde" si ale carui ape somnoroase sapa "malul nasipos". Atractia pe
care peisajul o exercita asupra poetului este exprimata prin ver.be la persoana I singular, "ma duc", "ma asez",
"privesc", iar tabloul este dominat de imagini motorii, "apa curge", "se schimba-n valurele". Epitetul cromatic

7
"malu-i verde" sugereaza un anotimp calduros, iar alte epitete descriptive, contribuie la crearea emotiei pentru
frumusetea peisajului: "prundisul lunecos", "malul nasipos". Raul Siret este personificat si in aceasta strofa,
deoarece "adoarme la bulboace".
Strofa a treia incepe cu imaginea delicata a salciei pletoase care se apleaca deasupra undelor Siretului,
tabloul fiind brusc dinamizat de un peste care "salta-n aer dupa-o viespe sprintioara" si de ratele salbatice care
"se abat din zborul lor" si se asaza pe undele primitoare. De remarcat in aceasta strofa sunt epitetele care
evidentiaza detaliile peisajului: "salcie pletoasa", "viespe sprintioara", "apa-ntunecata", "nour-trecator".
Epitetul in inversiune "salbaticele rate" accentueaza ideea peisajului unic prin specificul pasarilor care
poposesc "din zborul lor" in aceste locuri feerice, iar metafora "un nour trecator", sugereaza stolul de rate care
intuneca temporar albia raului.
Ultima strofa confirma ideea ca acest pastel nu descrie numai un peisaj natural, ci si un peisaj al
sufletului. Atitudinea poetului este meditativa, sugerand cu discretie ideea ca gandurile lui sunt atrase hipnotic
de valurile miscatoare, prin metafora curgerii Siretului: "Si gandirea mea furata se tot duce-ncet la vale / Cu
cel rau care-n veci curge, far-a se opri din cale". Poetul se detaseaza, parca, de natura inconjuratoare,
contempland incremenit de admiratie lunca ce "clocoteste" si privind fascinat "o soparla de smarald" care,
personificata, se uita curioasa la el: "Cata tinta, lung la mine, parasind nasipul cald".
Pastelul "Malul Siretului" se constituie intr-un adevarat spectacol al naturii, care provoaca eului liric
trairi profunde de admiratie, de incantare, duse pana la extaz.

Serile la Mircesti
Motivul claustrarii, cu perdelele lasate, visand la gura sobei — intr-alt chip interpretat, desigur —, va
aparea si la Eminescu, in poezia Singuratate. La mijloc ar putea fi chiar un transfer operat in subconstient: „Cu
perdelele lasate/ sed la masa mea de brad,/ Focul palpaie in soba,/ Iara eu pe ganduri cad". De asemenea in
Sonere-le aceluiasi: „Afara-i toamna, frunza-mprastiata,/ Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;/ Ci tu citesti
scrisori din roase plicuri/ Si intr-un ceas gandesti la viata toata./ Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,/ N-
ai vrea ca nimc-n usa ta sa bata;/ Dar tot mai bine cand afara-i zloata,/ Sa stai visand la foc, de somn sa picuri"
Originalitatea lui Alecsandri (facem deocamdata numai judecatile de constatare, pentru o mai exacta
intelegere a problemeI) consta in lirismul, ca sa-1 numim asa, direct, fara intortocherile, complicatiile,
presupuse de anume trairi sufletesti profunde. Nu starea de spirit proiectata in mediul ambiant, ca la romantici,
ori ca la neoromanticii simbolisti, formeaza obiectul poeziei, ci dimpotriva: clasic — in Pasteluri mai mult ca
oriunde — macar prin structura-i intima, daca nu prin formatie, Alecsandri ia mediul inconjurator chiar ca
obiect al poeziei, exprimand, simplu, un sentiment foarte comun, dar tocmai de aceea impresionant prin
cadenta cuvintelor care il fixeaza in toata prospetimea lui.
Multumirea, un soi de bucurie molcoma pricinuita de victoria omului asupra stihiilor, pe care le poate
intelege, organiza si stapani intr-un necesar echilibru, contemplarea contrastului dintre interiorul intim,
prielnic otiului, visarii hedoniste, si exteriorul cu meteorologia lui ostila sunt atribute ale insului rational,

8
locuind o geografie cu clima continentala, precum a noastra, presupunand succesiunea clara a anotimpurilor.
intr-un alt pastel, imediat urmatorul in ordinea fixata de Alecsandri, Sfarsit de toamna, scris in acelasi an,
aflam aceasta strofa:
Om al pamantului romanesc si el, fara indoiala, reactionand la mediul climatic de asemeni printr-un fel
de instinct atavic, Alecsandri este totusi boierul cu tabieturi, intors din occidentalul Paris ori dintr-o calatorie
sub soarele Mediteranei, in casa-i larga, de curand construita — insa tot dupa tipicul batranesc, urmarind
anume confort— la Mircestii natali, dispus a schimba pantofii de lac si hainele prea stramte cu mesii orientali
si halatul de matase, un fel de anteriu ce-ti permite sederea in pozitii mai putin rigide. Friguros, in preajma
primei zapezi el se trage langa foc, insa in ,jalt" si „avand condeiu-n mana" — caci scrie de obicei mai mult
iarna, ca un aristocrat si neprofesionist ce este — prinzand „strofa dulce" din zbor, distrat, in timp ce ochiu-i
admira o cadra cu subiect oriental, in genul odaliscelor lui Theodor Aman:
Pe jaltu-mi, langa masa, avand condeiu-n mana, Cand scriu o strofa dulce pe
care-o prind din zbor, Cand ochiu-mi intalneste s-admira o cadana Ce-n cadrul ei se-
ntinde alene pe covor.
Lirism direct si marturisire autobiografica, impresionanta prin seninatate si franchete — cu toata
exprimarea cam abstracta: „farmec", „nostalgie", „dor", „amor" — gasim in strofa:
O! Farmec, dulce farmec a vietii calatoare, Profunda nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingas de lumina, amor de dulce soare, Voi ma rapiti cand vine in tara asprul ger!
Marea majoritate a pastelurilor lui Alecsandri, in orice caz, cele mai valoroase si mai caracteristice,
precum: Iarna, Gerul, Viscolul, Oaspetii primaverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineata, Tunetul, Pastele,
Plugurile, Samanatorii, Malul Siretului etc, au o compozitie foarte unitara, mai mult chiar, o forma fixa: patru
catrene cu versuri de cate 15 si 16 silabe (rima masculina alternand de obicei cu rima femininA). Serile la
Mircesti este, prin comparatie cu restul ciclului, o poezie mai lunga (14 catrene cu versuri de 14 si 13 silabE)
de un aspect dispersant, neunitar. La mijloc intervine caracterul declarativ-programatic al compunerii, care
este un fel de confesiune sau, daca voim, o mica ars poetica a lui Vasile Alecsandri. in timp ce in celelalte
pasteluri se picteaza in cuvinte, cum s-a mai spus de atatea ori, un colt din natura, in Serile la Mircesti se
infatiseaza — intr-un chip tot atat de direct, aproape naiv, fapt ce, cum am constatat, formeaza frumusetea
mesajului liric — miscarea sufletului poetului, compunand, inspirandu-se, traind Poezia, care la dansul este
visare lina, otiu horatian si epicureism rafinat prin adaptare la hibernarea locala.
Tablourile se perinda amestecat si discontinuu: perdelele lasate, lampele aprinse, focul duduind in
soba, vijelia de afara, cu crivatul maturand campia neagra, cadrele de pe pereti sclipind in penumbra, muza
dand tarcoale visatorului, tolanit in jiltu-i comod, evocarea calatoriilor in locuri departate, Venetia „ce-n
marea se oglinda", amintirea iubirii din tinerete pentru Elena Negri etc.
Imaginile nu ne apar mult deosebite, luate in ele insele, de restul operei lui Alecsandri. Astfel mai
putem intalni epitetul banal „dragalas": „o zana dragalasa" (vs. 8) — repetat intr-un chip mai nefericit, inca,
prin referirea la Elena Negri, „dragalas portret" (vs. 48). Acelasi lucru s-ar putea spune si despre arhibanalul

9
(ni se pare noua acum!) „dulce": ,„o strofa dulce" (vs. 10), „dulce soare" (vs. 31), „dulci visuri" (vs. 44). S-a
facut insa, si se face inca, prea mult caz de banalitatea lui dulce in poezia lui Alecsandri, prin recurgerea la
statistici si prin deductia de aici ca numarul prea mare al aparitiei cuvantului ar duce la devalorizare.
Chiar in poezia de fata, in vs. 14, „dulce val", cu referire la san, este cat se poate de potrivit, prin
apropierea de functia pur adjectivala a epitetului, efectul fiind sugestia plas-tic-sculpturala de mare rafinament
la un urmas al lui Conachi. Potrivit este „dulce" si in expresia „dulce farmec" (vs. 29), sustinut, in acest din
urma caz, de ratificarea data acestei imbinari de cuvinte de catre Eminescu. De cele mai multe ori epitetul este
insa evocator, in sensul infatisarii reveriei la gura sobei. Astfel, focul, printr-o personificare, devine „tovaras
mangaios", campul peste care alearga crivatul este „innegrit", efectul fiind de intarire a contrastului dintre
interiorul primitor si exteriorul ostil. Uneori epitetul e aglomerat, ca in versul 13: „Frumoasa, alba, juna",
repetitie urmata imediat de alta serie de trei determinari: „cu formele rotunde,/ Cu pulpa marmurie, cu sanul
dulce val".
O prima impresie de frivolitate, de care, in definitiv, poezia lui Alecsandri nu e intotdeauna straina, se
salveaza prin comparatia ce ne intampina de indata in versurile 15 si 16, comparatie ce tine de mitologia
clasica: „Ea pare zeea Venus cand a iesit din unde/ Ca sa arate lumii frumosul ideal". De mica importanta,
banale, ne apar in aceasta poezie personificarile: „focul,/ tovaras mangaios" (vs. 2), „crivatul alearga" (vs. 6),
„Venetia, regina ce-n mare se oglinda" (vs. 23), „inima zboara" (vs. 49), „gandirea mea se primbla" (vs. 54).
in schimb, personificarea realizata prin verbul-predicat la un subiect multiplu impresioneaza prin aglomerare,
intarind starea de reverie, de discontinuitate a tablourilor, ca in strofele a 8-a si a 14-a, citate deja.
Din punct de vedere strict gramatical, e cazul sa observam, ca de altfel in intregul ciclu al
Pastelurilor, predominarea propozitiilor principale cu predicatul exprimat prin verbe la indicativul prezent:
„perdelele-s lasate", „lampele(-S) aprinse", „arde focul", „ploua", „ninge", „astept", „scriu", „ochiu-mi
intalneste", „ea pare". De remarcat ca expresia verbala se mentine la acelasi mod si timp chiar si atunci cand
vin sa se suprapuna planurile evocarii trecutului, ca strofele 10 si 11:
Vad insule frumoase si mari necunoscute, Si splendide orase si lacuri de smarald, Si cete de
salbatici prin codri desi pierdute Si zane ce se scalda in faptul zilei cald. Prin fumul tigaretei ce zboara in
spirale Vad eroi prinsi la lupta pe campul de onor, Si-n tainice saraiuri minuni orientale Ce-n suflete
desteapta dulci visuri de amor.
Intrucat priveste vocabularul, in strofele citate, se impune observatia ca verbul a vedea are sensul de a
inchipui, a evoca, a scoale o imagine din amintire, a visa cu ochii deschisi etc. Pentru intarire, predicatul in
chestiune se repeta anaforic (vs. 37 si 43). insa impresia de imbulzire a imaginilor in reverie e data mai cu
seama de obiectul direct multiplu (am observat deja prezenta subiectului multiplu, cu aceeasi functie
stilisticA), intarita de enumerativul si anaforic (vs. 39, 40, 41, 44). Nu altul este rostul aglomerarii predicatelor
ca in versurile: „Afara ploua, ningel afara-i vijelie (vs. 5), „Afaraninge, ninge" (vs. 35). in sfarsit, in lipsa altui
element coagulant, compozitia isi afla ritmul prin revenirea, ca un laitmotiv, a sintagmei „afara ninge", ca
pentru a sugera fundalul perindarii imaginilor, de trei ori, la distante oarecum egale. in fiecare din cele dintai

10
versuri la strofele a 2-a, a 9-a si in ultima, a 14-a, respectiv: „Afara ploua, ninge! afara-i vijelie!" (vs. 5),
„Afara ninge, ninge, si apriga furtuna" (vs. 33), „Asa-n singuratate, pe cand afara ninge" (vs. 53).
Deloc neglijabila ne apare prozodia. Versul cel mai izbutit din punctul de vedere al ritmului este chiar
primul, ca spre a impune tonul general al unei mici bucati muzicale destinate a acompania visarea:
Per-de-le-le-s la__sa-te // si lam-pe-le a-p_rin-.se
in so-ba ar-de fo-cul // to-va-ras man-ga-ios.
Inefabilul melodiei vine din modificarea ritmului iambic pur, cuvantul perdelele, precum si simetricul
lui din emistihul imediat urmator, lampele, impunand dactilul, dupa anacruza, macar partial, iambul ramanand
neatins, la fiecare sfarsit de emistih numai: la-sa-te ^-^, a-prin-se etc. La aceasta se adauga alternarea rimelor
feminine cu cele masculine: aprinse prinse, mangaios-misterios, vijelie-sa vie, innegrit-aurit s.a.m.d. Atentia la
lucratura versului este insa mult mai mare in cazul celorlalte bucati ale ciclului, in special al celor de sub
titlurile citate deja. incat afirmatia lui G. Calinescu, precum ca Alecsandri „a presimtit parnasianismul (si nu s-
ar putea sti in ce masura 1-a cunoscuT), mergand instinctiv in sensul contemporanilor sai Gautier si Minard"1,
nu poate fi decat adevarata.
Pastelurile lui Vasile Alecsandri si, intr-un sens mai special, bucata analizata aici, daca este sa o
privim, cum spuneam, ca pe o mica ars poetica, pot interesa si din punctul de vedere al resuscitarii
clasicismului in poezia romaneasca, la un Ion Pillat ori la G. Calinescu, de exemplu, si, de ce nu, la unii dintre
poetii actuali sau viitori, cand intr-un fel sau intr-altul, va trebui sa se produca o reactie impotriva liricii prea
nebuloase, sofisticate, incalcite — chiar daca nu neaparat lipsita de valoare —, saturata de o metafizica
cetoasa si de onirism. Ion Pillat este acela care-1 evoca pe Alecsandri cu un anume parti-pris (se intelege, nu
strain de ascendenta sa boiereascA), in poemul Batranii2 din ciclul Pe Arges in sus (1918— 1923), ii edita,
intr-o antologie anume gandita, Pastelurile3 si relua, in Calendarul viei4, adevarat Gcorgicon modern si
traditionalist in acelasi timp, melodiosul vers din Serile la Mircesti, cantand si el viata tihnita de la mosie,
visarea la gura sobei, in luna lui Ghenar, o data cu degustarea metodica a vinului:
Perdelele-s lasate si lampele aprinse — Frumosul vers anume il chemi acum in minte.
Vreun critic sa te-nvete, discipol sa te faca — Estetului, din mila, inchina-i o bardaca.
Gandeste-te la omul acela din Mircesti, Senin, la gura sobei, ca tine — il iubesti.
Iata acum si aprecierea critica asupra Pastelurilor, facuta de Ion Pillat in prefata din amintita antologie,
asemanatoare intrucatva cu constatarile pe care noi insine le-am facut pe cale analitica asupra poeziei Serile la
Mircesti: „Rara taina a poeziei Pastelurilor rezida, dupa mine, in marea ei simplicitate, in armoniosul echilibru
sufletesc, in forma ei autentic romaneasca, as spune aproape populara, intelegand prin popular comoara etnica
a satelor noastre. As mai adauga la aceste insusiri fundamentale doua caractere care individualizeaza aceasta
poezie, anume: distinctia, adica o noblete naturala, ceva vechi boieresc si, in acelasi timp, prin legaturi adanci
cu pamantul tarii, ceva darz, razasesc — si acel caracter de superioara obiectivitate a poetului rustic, dusman
al abstractiunilor"

11
 Alecsandri ramane una dintre referintele sigure si durabile ale literaturii noastre clasice. Ca in cazul
tuturor acelora ce au desfasurat intr-o forma artistica exemplara resursele latente ale limbii, cei ce au venit
dupa el, chiar daca nu l-au luat drept model, au trebuit sa-i incorporeze experienta, fiind astfel scutiti de a mai
lua totul de la inceput.

MIHAI EMINESCU

Marile teme ale universului eminescian

a) Natura - tema romantica si de specific national:
- natura - nod de a exprima armonia si echilibrul - ca o conceptie despre lume si viata a
poporului roman Mai am un sirlgur dor, Revedere.
- natura - o exprimare a motivului comuniunii dintre om si natura Revedere, O, marna, Laccul,
Dorinta, Sara pe deal, Si daca
- natura - mod de a sugera valorile eului poetic - Sara pe deal -omul centru al universului
Scrisoarea I - spiritul generator al lumii.
b) Iubirea - lege fundamentala a universului - genereaza* lumea prin unirea principiilor masculin si
feminin, a spiritului cu natura - tema romantica - Luceafarul Primind o alta lege":
- iubirea - valoare romantica fundamentala - Luceafarul - o ora de iubire" pentru vesnicia sa.
- iubirea - lege generatoare a armoniei si echilibrului - Sara pe deal.
- iubirea - mod de a exprima patriotismul - Scrisoarea III, Revedere.
c) Istoria - exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut:
- evaziunea in trecutul istoric - mod de a cultiva patriotismul -Scrisoarea III Mircea tipul
domnului patriot opus liberalului demagog. Rolul literaturii in viata social-istorica - Epigonii.
- istoria - prilej de meditatie pe tema fortuna labilis - Memento mori, Imparat si proletar.
- critica prezentului decazut - punct de conexiune cu atitudinea critica realista in Scrisori.
d) Omul si societatea - tema realista a universului eminescian:
- Garabet Ibraileanu Spiritul critic in cultura romaneasca Eminescu culme a spiritului critic in
Moldova.
- critica societatii burgheze - institutii, moravuri, ideologie - Scrisoarea I, II, III, 1V, V, Imparat
si proletar.
- tipuri realiste - proletarul (Imparat si proletar), demagogul (Scrisoarea III).
e) Constiinta - drumul cunoasterii de sine - soarta omului de geniu - tema specific eminesciana:
- caracterul exceptional al celui ce dobandeste cunoasterea de sine Scrisoarea I.
- raportul dintre constiinta si univers - raportul omului de geniu cu societatea - Povestea
magului calator in stele.

12
 - rolul omului de geniu - Luceafarul, Oda in metru antic. Scrisoarea I.
- izolarea si instrainarea omului de geniu - Luceafarul, Glossa.
f) Mitul - tema de profund specific national - Luceafarul:
- mituri autohtone - Cerul Tatal, luceferii, Pamantul Muma, Sfintele Ape, Simtul Soare, Sfanta
Luna.
- mituri universale - Hyperion, Odin, Venus, Kama, Apolon.
- mituri Crestine - Sf. Vineri, Sf. Miercuri, ingerul, geneza.

Universul poetic
a) Conceptul de poet - primeste valori diferite de-a lungul creatiei lui Eminescu:
- poetul este un lupjator - un bard national - Ce-ti doresc eu (ie, dulce Romanie.
- poetul este un contemplativ - Cezarul ipostaza a eului - imparat -si proletar.
- poetul este o constiinta sociala - Epigonii - nationala -Revedere.
- poetul este un instrainat, insingurat - Luceafarul, Oda in metru antic.
- poetul este un demiurg care genereaza universul poetic -Scrisoarea I.
- poetul este o ipostaza a, constiintei universale - Luceafarul, Rugaciunea unui dac.
- poetul este un generator ai poeziei - Criticilor mei.
b) Conceptul de poezie:
- poezia este o expresie a idealurilor nationale si sociale - Epigonii, Ce-ti doresc eu tie, dulce
Romaniei
- poezia este o transfigurare a realitatii - Epigonii - strai de purpura si aur".
- poezia este geneza unui univers spiritual - Scrisoarea I.
- poezia este adevarul in haina sensibila - Criticilor mei. - poezia este un joc, o delectare -
Epigonii - voluptuos joc cu icoane".
- poezia este constiinta sacrului - Epigonii - inger palid cu priviri curate".
--poezia este un mod de a modela personalitatea - Luceafarul -mreaja de vapaie".
- poezia este o imagine a universului national - Revedere, Scrisoarea 111.
- poezia este universul constiintei - Luceafarul - Din sfera mea venii "
- poezia este retorica Criticilor1 mei - cand nimic nu ai de spus".
- poezia este lumea mitului - Calin -file din poveste, Luceafarul.
- poezia este o arma ideologica - imparat si proletar.

Teme si motive
 Arta poetica (Conceptia despre poezie si misiunea poetuluI)
La Mihai Eminescu nu se poate vorbi de o poezie programatica, conceptiile sale despre arta nu se
constituie in poezii anume, ci se regasesc in intreaga sa creatie, fie in publicistica, fie in poeziile despre arta,

13
conceptiile sale despre conditia poetului si menirea artei sale fiind exprimate, intr-un fel sau altul, in
majoritatea creatiilor lirice.

Se poate totusi afirma ca doar cateva poezii sunt cele care directioneaza conceptia poetica eminesciana,
cele mai multe fiind postume, desi unele fusesera scrise la inceputul perioadei de creatie ori in plina
maturitate: "Icoana si privaz", "Eu nu cred nici in leltova", "Odin si poetul", "Iambul", "Numai poetul", "in
zadar in colbul scolii". intre poeziile programatice antume se numara "Epigonii", "Glossa", "Oda (in metru
antiC)", "Criticilor mei" care sunt si cele mai valoroase din punct de Vedere literar si profund filozofice: in
"Epigonii" Mihai Eminescu da definitia poeziei, pornind de la interogatia retorica "Ce e poezia?", pe care o
concepe ca pe o creatie pura, divina, in care imaginile poetice sunt "icoane", ce innobileaza prin sensibilitate,
emotie, "glasuri tremurate" mintea si sufletul omenesc: "inger palid cu priviri curate, Voluptuos joc cu icoane
si cu glasuri tremurate, Strai de purpura si aur peste tarana cea grea."
Eminescu ii marturiseste lui Iacob Negruzzi intr-o scrisoare ce insoteste poezia "Epigonii" motivele
pentru care aduce laude poetilor elogiati care "nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru
ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstienta cu care lucra ei".
Eminescu se incadreaza singur in curentul literar al romanticilor, recunoscand inclinatia sa de vizionar,
scepticismul solitar si preferinta sa pentru antiteza:
"Nu ma-ntoarceti nici cu clasici Nici cu stil curat si antic - Toate-mi sunt deopotriva Eu raman ce-
am fost: romantic."
("Eu nu cred nici in Iehova")
In ciuda acestei afirmatii, Mihai Eminescu inclina uneori spre clasicism, pretuind profunzimea de
gandire a anticilor prin promovareaA» idealurilor de bine, frumos si adevar, prin aspiratia catre perfectiune si
echilibru, prin stilul clar, armonios si prin ironia rece a ratiunii:
"Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si noua toate; Ce e rau si ce e bine Tu te-ntreaba si
socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamna de te cheama, Tu ramai
la toate rece."
("Glossa")
Eminescu aspira in permanenta spre o arta ideala, care sa transfigureze realitatea, fiind mereu
preocupat sa gaseasca acel cuvant "ce exprima adevarul": "Si am visat odata sa fiu poet Un vis Desert si fara
noima ce merit-un suras e cruda ironie Si ce-am mai vrut sa fiu? oit-am a mea limba sa fie ca un rau". ("Icoana
si privaz")
Viziunea sceptica eminesciana privind conditia poetului in lume, in societatea contemporana
superficiala, incapabila sa aprecieze arta adevarata, preocupata fiind de interese materiale, meschine este
ilustrata in poezia "Criticilor mei"

14
 "Ah! Atuncea ti se pare Ca pe cap iti cade cerul: Unde vei gasi cuvantul Ce exprima adevarul?
Critici voi, cu flori deserte Care roade n-ati adus - E usor a scrie versuri, Cand nimic nu ai de
spus."
Poezia trebuie sa exprime totdeauna adevarul vietii, sentimentele profunde traite de poet, existenta
omului sa fie singurul izvor al inspiratiei lirice:
"In zadar in colbul scolii, Prin autori mancati de molii, Cauti urma frumusetii Si indemnurile vietii, Nu e
carte sa inveti Ca viata sa aiba pret - . Ci traieste, chinuieste Si de toate patimeste Si-ai s-auzi cum iarba
creste."
{"In zadar in colbul scolii")
Ultimul mare romantic european a dat masura perfectiunii clasice in poezia "Oda (in metru antic)",
opera a maturizarii depline a artei eminesciene. Poezia exprima viziunea filozofica a poetului asupra iubirii si
mortii in substanta clasica, materializata cu elemente romantice. Poetul isi inalta privirea la "Steaua/
Singuratatii", cautand intelesurile firii, aspirand spre ideal, printr-o reintoarcere nostalgica spre propria
tinerete, varsta visarii, cand moartea-i parea undeva departe: "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata". Echilibrul
sufletesc ii este tulburat de aparitia sentimentului de iubire "dureros de dulce", care-i da si perspectiva mortii.
Iubirea este un foc mistuitor pe care nu-1 poate stinge "cu toate/ Apele marii". Chinurile provocate poetului
de iubire sunt asemuite cu cele ale lui Hercule si Nessus, personaje mitologice ce devin simboluri sugestive
ale suferintei. Poetul, mistuit de propriul vis, mediteaza asupra ideii de moarte, invocand tot un simbol
mitologic, acela al pasarii Pheonix:
"De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari Pot sa mai renviu
luminos din el ca Pasarea Phoenix?"
Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela ca numai arta eternizeaza creatorul, il poate face
nemuritor, idee exprimata in poezia intitulata sugestiv "Numaipoetul":
"Lumea toata-i trecatoare. Oamenii se trec si mor Ca si miile de unde, Ce un suflet le patrunde, Treierand
necontenit Sanul marei infinit. Nu erai poetul Ca pasari ce zboara Deasupra valurilor, Trece peste
nemarginirea timpului: in ramurile gandului, in sfintele lunci, Unde pasari ca el Se-ntrec in cantari."
 Poezia de evocare a trecutului istoric
Istoria, tema specifica romanticilor, sursa de inspiratie inscrisa in directiile trasate de "Dacia literara"
in epoca pasoptista, presupune -in principal - doua atitudini: militanta, cu scopul de a trezi constiinta nationala
si folclorica, imbinand elementele reale cu cele mitologice si de legenda.

Eminescu continua traditia, evocand trecutul glorios al neamului romanesc in antiteza cit prezentul
decazut in "Scrisoarea III", imbinand armonios oda inaltatoare cu satira virulenta: "De-asa vremi se-
nvrednicira cronicarii si rapsozii; Veacul nostru ni-1 umplura saltimbancii si irozii" in alte poezii, Eminescu
ilustreaza istoria romanilor in stransa legatura cu tema timpului, fiind evocata printr-o succesiune de civilizatii
surpate sub nisipul trecerii, un document de zadarnicie, o adevarata "panorama a desertaciunilor".
15
 "Memento mori" a fost scrisa in 1872, in perioada studiilor la Viena si Berlin sub influenta
scepticismului filozofului german Schopenhauer si contine 1300 de versuri. Poemul ilustreaza ideea ca raul e
atotputernic in lume si ca, oricate culmi ar fi atins omenirea in evolutia ei, a urmat prabusirea in neant.
invierea civilizatiilor, incepe din preistorie si trece prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, Dacia,
epoca navalirilor barbare, revolutia franceza pana la Napoleon I. Dacia este un tinut fabulos, tutelat de zana
Dochia, imaginea fiind construita din elemente mitice si legende populare creand un adevarat rai, un loc
rasfatat de zei si astre: "Sori si luna repezite printr-a norilor dumbrave Ard albastrele armure ale zeilor
romani"
Elementele romantice sunt prezente prin conceptia poetului despre timp si istorie, prin astri, personaje
mitice, eroi populari, "paduri de basme", toate compunand o imagine luminoasa, stralucitoare a Daciei cu
"sufletele mari, viteze-ale eroilor" din care s-a ivit natia romana.
Istoria apare in poezia eminesciana identificata total cu patriotismul cel mai profund si adevarat
exprimat vreodata in simtirea lirica romaneasca, asa cum afirma Ioan Slavici in amintirile sale despre
Eminescu, uimit ca acesta era "stapanit () de gandul unitatii nationale si de pornirea de a se da intreg pentru
ridicarea neamului romanesc".
 Tema iubirii si a naturii
Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se inscrie in acest curent al exprimarii sentimentelor
de dragoste in mijlocul naturii, tema iubirii si a naturii fiind tema romantica fundamentala a liricii sale. La
Eminescu natura are doua ipostaze, una terestra si una cosmica, interferate in mod armonios, in cadrul careia
indragostitii oficiaza un adevarat ritual at iubirii, "natura adesea - daca nu primeaza - e pe acelasi plan cu
dragostea".
Natura terestra, cu elemente specifice ale spatiului romanesc -codrul, izvoarele, salcamul, teiul, lacul-
vazute in vesnica rotire a anotimpurilor, este, in general, ocrotitoare, calda, uneori salbatica, participand mereu
la framantarile poetului si constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei si meditatiei: "Hai in codru la
izvorul Care tremura pe prund () Flori de tei deasupra noastra Or sa cada randuri-randuri." {"Dorinta")
"Hai in codrul cu verdeata, Und-izvoare plang in vale" {"Floare albastra")
Natura terestra este in alte poezii un spatiu al mortii, ca in elegia "Mai am un singur dor": "Mai am
un singur dor: in linistea sarii Sa ma lasati sa mor La marginea marii; Sa-mi fie somnul lin Si codrul
aproape, Pe-ntinsele ape Sa am un cer senin."
Natura cosmica este simbolizata mai ales prin cadrul nocturn, in care luna, stelele, luceferii participa
direct la sentimentul iubirii umane. Iubirea la Etninescu nu este un sentiment ocazional, ci unul fundamental,
Ia care participa intreg Cosmosul, luna fiind astrul tutelar si martor al ritualului celor doi indragostiti: "Cand
prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gat."
{"Floare albastra")
Sentimentul erotic eminescian este lipsit de dulcegarie, indragostitii se contopesc cu ritmul naturii,
viseaza la fericire, "Vom visa un vis ferice", se integreaza peisajului cosmic: "Luna pe cer trece-asa sfanta si
16
clara, Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senina, ,. . Pieptul de dor, fruntea
de ganduri ti-e plina. ("Sara pe deal")

In evolutia poeziei sale erotice, se disting, in principal, doua etape:

- intre 1870 - 1880 domina in poezii puterea de iluzionare, starea de visare, de aspiratie spre fericire, natura
este feerica, ocrotitoare, calda, iar iubita este mangaietoare, sagalnica, ispititoare: "Fruntea alba-n parul
galban Pe-al meu brat incet s-o culci, Lasand prada gurii mele Ale tale buze dulci " ("Dorinta")
- dupa 1880 (1880 - 1883) domina deziluzia, scepticismul provocat de neimplinirea visului de iubire ideala.
Acestei atitudini fundamentale ii corespunde o natura trista (plopi singuratici, ploi reci, camera pustir), iar
iubita este rece, straina, statuara, poetul fiind dezamagit pentru ca "Totusi este trist in lume".
Aspiratia geniului spre implinirea iubirii absolute este exprimata prin valenta spirituala a acestuia de a
fi capabil de sacrificiul suprem in numele iubirii ideale: "Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire Si
pentru toate da-mi in schimb O ora de iubire." ("Luceafarul") " - Astfel de noapte bogata Cine pe ea n-ar da
viata lui toata?" ("Sara pe deal") "O ora sa fi fost amici, Sa ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O
ora si sa mor." ("Pe langa plopii fara sot")
 Poezia de inspiratie folclorica
Mihai Eminescu valorifica in poezia sa creatiile folclorice prin teme, motive, personaje mitologice,
mituri populare, limbaj, innobilandu-le cu idei filozofice, imbogatindu-le cu noi semnificatii: "Calin (file din
povestE)", "Ce te legeni", "Somnoroase pasarele", "La mijloc de codru", "Revedere", basmul Fat-Frumos din
lacrima" si bineinteles capodopera sa, "Luceafarul".
Poezia "Revedere" (1879) este prima creatie in care Eminescu pastreaza metrica populara, motivul
codrului, ca simbol al eternitatii universului, in care omul este efemer:
"Numai omu-i schimbator, Pe pamant ratacitor, Iar noi locului ne tinem, Cum am fost asa ramanem."
Radacinile viziunii lirice adanc infipte in spiritualitatea poporului din care s-a nascut sunt marturisite
chiar de Eminescu intr-o insemnare facuta pe marginea unui manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din
popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar".
 Tema filozofica
Tema filozofica fundamentala a liricii eminesciene este conditia nefericita a omului de geniu intr-o
societate meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre absolut, preluata de la filozoful
romantic german Schopenhauer. Relatia geniului cu societatea contemporana sau cu posteritatea este ilustrata
in "Scrisoarea /", geniul fiind intrupat de savantul care "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul
fara margini e in degetul lui mic". Dupa o viata dedicata dezlegarii tainelor universului, "posteritatea este inca
si mai dreapta", afirma poetul cu ironie, deoarece "s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare" si vor cauta
in biografia omului de stiinta "rautati si mici scandale":

17
 "Astea toate te apropie de dansii.. .Nu lumina Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina Oboseala,
slabiciunea, toate relele ce sunt intr-un mod fatal legate de o mana de pamant; Toate micile mizerii
unui suflet chinuit ! Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit."
Satira este mult mai accentuata in "Scrisoarea II" in scopul de a scoate in evidenta tristetea, nefericirea
geniului, intruchipat de creatorul de frumos, de poet in relatia lui cu societatea superficiala, incapabila sa
perceapa arta superioara:
"De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a
lauda. Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura, Laudele lor desigur m-ar mahni peste
masura."
Geniul nu este capabil sa fie fericit si nici "a ferici pe cineva", el nu cunoaste moarte, dar "n-are nici
noroc", singura atitudine poetica ramanand sa exprime detasarea rationala de aceasta lume neputincioasa sa
inteleaga aspiratiile superioare: "Traind in cercul vostru stramt Norocul va petrece,-Ci eu in lumea mea ma
simt Nemuritor si rece." ("Luceafarul") Cosmogonia, in viziunea filozofica eminesciana, ilustreaza idei si
motive din vechile scrieri indiene ("Rig-Veda"), din miturile grecesti si crestine, din Kant si Schopenhauer,
configurand haosul, geneza si moartea universala:
"Dar deodat-un punct se miscacel dintai si singur. Iata-1 Cum din chaos face muma, iara el devine
Tatal () Soarele, ce azi e mandru el il vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre nori
intunecosi () Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie" ("Scrisoarea I")
Motivele lirice care compun tema cosmosului sunt prezente atat in poezie, cat si in nuvela
"Sarmanul Dionis": infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, zborul intergalactic, haosul, geneza,
extinctia.
Ideea timpului filozofic este ilustrata in lirica eminesciana prin doua valente: timpul individual si
timpul universal, in poeziile "Revedere", "Scrisoarea I", "Luceafarul".
"Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare" - timpul individual;
"Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate" - timpul universal
("Scrisoarea I").
Ideea ireversibilitatii timpului, preluata din folclorul autohton si din filozofia europeana, este intalnita
in numeroase creatii lirice, trecerea implacabila a timpului provocand melancolia profunda a poetului:
"Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri Si niciodata n-or sa vina iara, () Pierdut e totu-n ziua
tineretii Si muta-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creste-n urma meama-ntunec!

Influenta operei eminesciene asupra literaturii romane

MIHAI EMINESCU

Marile teme ale universului eminescian

a) Natura - tema romantica si de specific national:

18
- natura - nod de a exprima armonia si echilibrul - ca o conceptie despre lume si viata a poporului roman Mai
am un sirlgur dor, Revedere.
- natura - o exprimare a motivului comuniunii dintre om si natura Revedere, O, marna, Laccul, Dorinta, Sara
pe deal, Si daca
- natura - mod de a sugera valorile eului poetic - Sara pe deal -omul centru al universului Scrisoarea I - spiritul
generator al lumii.
b) Iubirea - lege fundamentala a universului - genereaza* lumea prin unirea principiilor masculin si feminin, a
spiritului cu natura - tema romantica - Luceafarul Primind o alta lege":
- iubirea - valoare romantica fundamentala - Luceafarul - o ora de iubire" pentru vesnicia sa.
- iubirea - lege generatoare a armoniei si echilibrului - Sara pe deal.
- iubirea - mod de a exprima patriotismul - Scrisoarea III, Revedere.
c) Istoria - exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut:
- evaziunea in trecutul istoric - mod de a cultiva patriotismul -Scrisoarea III Mircea tipul domnului patriot
opus liberalului demagog. Rolul literaturii in viata social-istorica - Epigonii.
- istoria - prilej de meditatie pe tema fortuna labilis - Memento mori, Imparat si proletar.
- critica prezentului decazut - punct de conexiune cu atitudinea critica realista in Scrisori.
d) Omul si societatea - tema realista a universului eminescian:
- Garabet Ibraileanu Spiritul critic in cultura romaneasca Eminescu culme a spiritului critic in Moldova.
- critica societatii burgheze - institutii, moravuri, ideologie - Scrisoarea I, II, III, 1V, V, Imparat si proletar.
- tipuri realiste - proletarul (Imparat si proletar), demagogul (Scrisoarea III).
e) Constiinta - drumul cunoasterii de sine - soarta omului de geniu - tema specific eminesciana:
- caracterul exceptional al celui ce dobandeste cunoasterea de sine Scrisoarea I.
- raportul dintre constiinta si univers - raportul omului de geniu cu societatea - Povestea magului calator in
stele.
- rolul omului de geniu - Luceafarul, Oda in metru antic. Scrisoarea I.
- izolarea si instrainarea omului de geniu - Luceafarul, Glossa.
f) Mitul - tema de profund specific national - Luceafarul:

- mituri autohtone - Cerul Tatal, luceferii, Pamantul Muma, Sfintele Ape, Simtul Soare, Sfanta Luna.
- mituri universale - Hyperion, Odin, Venus, Kama, Apolon.
- mituri Crestine - Sf. Vineri, Sf. Miercuri, ingerul, geneza.

Universul poetic
a) Conceptul de poet - primeste valori diferite de-a lungul creatiei lui Eminescu:
- poetul este un lupjator - un bard national - Ce-ti doresc eu (ie, dulce Romanie.
- poetul este un contemplativ - Cezarul ipostaza a eului - imparat -si proletar.

19
- poetul este o constiinta sociala - Epigonii - nationala -Revedere.
- poetul este un instrainat, insingurat - Luceafarul, Oda in metru antic.
- poetul este un demiurg care genereaza universul poetic -Scrisoarea I.
- poetul este o ipostaza a, constiintei universale - Luceafarul, Rugaciunea unui dac.
- poetul este un generator ai poeziei - Criticilor mei.
b) Conceptul de poezie:
- poezia este o expresie a idealurilor nationale si sociale - Epigonii, Ce-ti doresc eu tie, dulce Romaniei
- poezia este o transfigurare a realitatii - Epigonii - strai de purpura si aur".
- poezia este geneza unui univers spiritual - Scrisoarea I.
- poezia este adevarul in haina sensibila - Criticilor mei. - poezia este un joc, o delectare - Epigonii - voluptuos
joc cu icoane".
- poezia este constiinta sacrului - Epigonii - inger palid cu priviri curate".
--poezia este un mod de a modela personalitatea - Luceafarul -mreaja de vapaie".
- poezia este o imagine a universului national - Revedere, Scrisoarea 111.
- poezia este universul constiintei - Luceafarul - Din sfera mea venii "
- poezia este retorica Criticilor1 mei - cand nimic nu ai de spus".
- poezia este lumea mitului - Calin -file din poveste, Luceafarul.
- poezia este o arma ideologica - imparat si proletar.

Teme si motive
 Arta poetica (Conceptia despre poezie si misiunea poetuluI)
La Mihai Eminescu nu se poate vorbi de o poezie programatica, conceptiile sale despre arta nu se
constituie in poezii anume, ci se regasesc in intreaga sa creatie, fie in publicistica, fie in poeziile despre arta,
conceptiile sale despre conditia poetului si menirea artei sale fiind exprimate, intr-un fel sau altul, in
majoritatea creatiilor lirice.

Se poate totusi afirma ca doar cateva poezii sunt cele care directioneaza conceptia poetica eminesciana,
cele mai multe fiind postume, desi unele fusesera scrise la inceputul perioadei de creatie ori in plina
maturitate: "Icoana si privaz", "Eu nu cred nici in leltova", "Odin si poetul", "Iambul", "Numai poetul", "in
zadar in colbul scolii". intre poeziile programatice antume se numara "Epigonii", "Glossa", "Oda (in metru
antiC)", "Criticilor mei" care sunt si cele mai valoroase din punct de Vedere literar si profund filozofice: in
"Epigonii" Mihai Eminescu da definitia poeziei, pornind de la interogatia retorica "Ce e poezia?", pe care o
concepe ca pe o creatie pura, divina, in care imaginile poetice sunt "icoane", ce innobileaza prin sensibilitate,
emotie, "glasuri tremurate" mintea si sufletul omenesc: "inger palid cu priviri curate, Voluptuos joc cu icoane
si cu glasuri tremurate, Strai de purpura si aur peste tarana cea grea."

20
 Eminescu ii marturiseste lui Iacob Negruzzi intr-o scrisoare ce insoteste poezia "Epigonii" motivele
pentru care aduce laude poetilor elogiati care "nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru
ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstienta cu care lucra ei".
Eminescu se incadreaza singur in curentul literar al romanticilor, recunoscand inclinatia sa de vizionar,
scepticismul solitar si preferinta sa pentru antiteza:
"Nu ma-ntoarceti nici cu clasici Nici cu stil curat si antic - Toate-mi sunt deopotriva Eu raman ce-
am fost: romantic."
("Eu nu cred nici in Iehova")
In ciuda acestei afirmatii, Mihai Eminescu inclina uneori spre clasicism, pretuind profunzimea de
gandire a anticilor prin promovareaA» idealurilor de bine, frumos si adevar, prin aspiratia catre perfectiune si
echilibru, prin stilul clar, armonios si prin ironia rece a ratiunii:
"Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si noua toate; Ce e rau si ce e bine Tu te-ntreaba si
socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamna de te cheama, Tu ramai
la toate rece."
("Glossa")
Eminescu aspira in permanenta spre o arta ideala, care sa transfigureze realitatea, fiind mereu
preocupat sa gaseasca acel cuvant "ce exprima adevarul": "Si am visat odata sa fiu poet Un vis Desert si fara
noima ce merit-un suras e cruda ironie Si ce-am mai vrut sa fiu? oit-am a mea limba sa fie ca un rau". ("Icoana
si privaz")
Viziunea sceptica eminesciana privind conditia poetului in lume, in societatea contemporana
superficiala, incapabila sa aprecieze arta adevarata, preocupata fiind de interese materiale, meschine este
ilustrata in poezia "Criticilor mei"
"Ah! Atuncea ti se pare Ca pe cap iti cade cerul: Unde vei gasi cuvantul Ce exprima adevarul?
Critici voi, cu flori deserte Care roade n-ati adus - E usor a scrie versuri, Cand nimic nu ai de
spus."
Poezia trebuie sa exprime totdeauna adevarul vietii, sentimentele profunde traite de poet, existenta
omului sa fie singurul izvor al inspiratiei lirice:
"In zadar in colbul scolii, Prin autori mancati de molii, Cauti urma frumusetii Si indemnurile vietii, Nu e
carte sa inveti Ca viata sa aiba pret - . Ci traieste, chinuieste Si de toate patimeste Si-ai s-auzi cum iarba
creste."
{"In zadar in colbul scolii")
Ultimul mare romantic european a dat masura perfectiunii clasice in poezia "Oda (in metru antic)",
opera a maturizarii depline a artei eminesciene. Poezia exprima viziunea filozofica a poetului asupra iubirii si
mortii in substanta clasica, materializata cu elemente romantice. Poetul isi inalta privirea la "Steaua/
Singuratatii", cautand intelesurile firii, aspirand spre ideal, printr-o reintoarcere nostalgica spre propria
tinerete, varsta visarii, cand moartea-i parea undeva departe: "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata". Echilibrul

21
sufletesc ii este tulburat de aparitia sentimentului de iubire "dureros de dulce", care-i da si perspectiva mortii.
Iubirea este un foc mistuitor pe care nu-1 poate stinge "cu toate/ Apele marii". Chinurile provocate poetului
de iubire sunt asemuite cu cele ale lui Hercule si Nessus, personaje mitologice ce devin simboluri sugestive
ale suferintei. Poetul, mistuit de propriul vis, mediteaza asupra ideii de moarte, invocand tot un simbol
mitologic, acela al pasarii Pheonix:
"De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari Pot sa mai renviu
luminos din el ca Pasarea Phoenix?"
Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela ca numai arta eternizeaza creatorul, il poate face
nemuritor, idee exprimata in poezia intitulata sugestiv "Numaipoetul":
"Lumea toata-i trecatoare. Oamenii se trec si mor Ca si miile de unde, Ce un suflet le patrunde, Treierand
necontenit Sanul marei infinit. Nu erai poetul Ca pasari ce zboara Deasupra valurilor, Trece peste
nemarginirea timpului: in ramurile gandului, in sfintele lunci, Unde pasari ca el Se-ntrec in cantari."
 Poezia de evocare a trecutului istoric
Istoria, tema specifica romanticilor, sursa de inspiratie inscrisa in directiile trasate de "Dacia literara"
in epoca pasoptista, presupune -in principal - doua atitudini: militanta, cu scopul de a trezi constiinta nationala
si folclorica, imbinand elementele reale cu cele mitologice si de legenda.
Eminescu continua traditia, evocand trecutul glorios al neamului romanesc in antiteza cit prezentul
decazut in "Scrisoarea III", imbinand armonios oda inaltatoare cu satira virulenta: "De-asa vremi se-
nvrednicira cronicarii si rapsozii; Veacul nostru ni-1 umplura saltimbancii si irozii" in alte poezii, Eminescu
ilustreaza istoria romanilor in stransa legatura cu tema timpului, fiind evocata printr-o succesiune de civilizatii
surpate sub nisipul trecerii, un document de zadarnicie, o adevarata "panorama a desertaciunilor".
"Memento mori" a fost scrisa in 1872, in perioada studiilor la Viena si Berlin sub influenta
scepticismului filozofului german Schopenhauer si contine 1300 de versuri. Poemul ilustreaza ideea ca raul e
atotputernic in lume si ca, oricate culmi ar fi atins omenirea in evolutia ei, a urmat prabusirea in neant.
invierea civilizatiilor, incepe din preistorie si trece prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, Dacia,
epoca navalirilor barbare, revolutia franceza pana la Napoleon I. Dacia este un tinut fabulos, tutelat de zana
Dochia, imaginea fiind construita din elemente mitice si legende populare creand un adevarat rai, un loc
rasfatat de zei si astre: "Sori si luna repezite printr-a norilor dumbrave Ard albastrele armure ale zeilor
romani"
Elementele romantice sunt prezente prin conceptia poetului despre timp si istorie, prin astri, personaje
mitice, eroi populari, "paduri de basme", toate compunand o imagine luminoasa, stralucitoare a Daciei cu
"sufletele mari, viteze-ale eroilor" din care s-a ivit natia romana.
Istoria apare in poezia eminesciana identificata total cu patriotismul cel mai profund si adevarat
exprimat vreodata in simtirea lirica romaneasca, asa cum afirma Ioan Slavici in amintirile sale despre
Eminescu, uimit ca acesta era "stapanit () de gandul unitatii nationale si de pornirea de a se da intreg pentru
ridicarea neamului romanesc".
22
  Tema iubirii si a naturii
Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se inscrie in acest curent al exprimarii sentimentelor
de dragoste in mijlocul naturii, tema iubirii si a naturii fiind tema romantica fundamentala a liricii sale. La
Eminescu natura are doua ipostaze, una terestra si una cosmica, interferate in mod armonios, in cadrul careia
indragostitii oficiaza un adevarat ritual at iubirii, "natura adesea - daca nu primeaza - e pe acelasi plan cu
dragostea".
Natura terestra, cu elemente specifice ale spatiului romanesc -codrul, izvoarele, salcamul, teiul, lacul-
vazute in vesnica rotire a anotimpurilor, este, in general, ocrotitoare, calda, uneori salbatica, participand mereu
la framantarile poetului si constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei si meditatiei: "Hai in codru la
izvorul Care tremura pe prund () Flori de tei deasupra noastra Or sa cada randuri-randuri." {"Dorinta")
"Hai in codrul cu verdeata, Und-izvoare plang in vale" {"Floare albastra")
Natura terestra este in alte poezii un spatiu al mortii, ca in elegia "Mai am un singur dor": "Mai am
un singur dor: in linistea sarii Sa ma lasati sa mor La marginea marii; Sa-mi fie somnul lin Si codrul
aproape, Pe-ntinsele ape Sa am un cer senin."
Natura cosmica este simbolizata mai ales prin cadrul nocturn, in care luna, stelele, luceferii participa
direct la sentimentul iubirii umane. Iubirea la Etninescu nu este un sentiment ocazional, ci unul fundamental,
Ia care participa intreg Cosmosul, luna fiind astrul tutelar si martor al ritualului celor doi indragostiti: "Cand
prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gat."
{"Floare albastra")
Sentimentul erotic eminescian este lipsit de dulcegarie, indragostitii se contopesc cu ritmul naturii,
viseaza la fericire, "Vom visa un vis ferice", se integreaza peisajului cosmic: "Luna pe cer trece-asa sfanta si
clara, Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senina, ,. . Pieptul de dor, fruntea
de ganduri ti-e plina. ("Sara pe deal")
In evolutia poeziei sale erotice, se disting, in principal, doua etape:
- intre 1870 - 1880 domina in poezii puterea de iluzionare, starea de visare, de aspiratie spre fericire, natura
este feerica, ocrotitoare, calda, iar iubita este mangaietoare, sagalnica, ispititoare: "Fruntea alba-n parul
galban Pe-al meu brat incet s-o culci, Lasand prada gurii mele Ale tale buze dulci " ("Dorinta")
- dupa 1880 (1880 - 1883) domina deziluzia, scepticismul provocat de neimplinirea visului de iubire ideala.
Acestei atitudini fundamentale ii corespunde o natura trista (plopi singuratici, ploi reci, camera pustir), iar
iubita este rece, straina, statuara, poetul fiind dezamagit pentru ca "Totusi este trist in lume".
Aspiratia geniului spre implinirea iubirii absolute este exprimata prin valenta spirituala a acestuia de a
fi capabil de sacrificiul suprem in numele iubirii ideale: "Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire Si
pentru toate da-mi in schimb O ora de iubire." ("Luceafarul") " - Astfel de noapte bogata Cine pe ea n-ar da
viata lui toata?" ("Sara pe deal") "O ora sa fi fost amici, Sa ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O
ora si sa mor." ("Pe langa plopii fara sot")

23
Poezia de inspiratie folclorica
Mihai Eminescu valorifica in poezia sa creatiile folclorice prin teme, motive, personaje mitologice,
mituri populare, limbaj, innobilandu-le cu idei filozofice, imbogatindu-le cu noi semnificatii: "Calin (file din
povestE)", "Ce te legeni", "Somnoroase pasarele", "La mijloc de codru", "Revedere", basmul Fat-Frumos din
lacrima" si bineinteles capodopera sa, "Luceafarul".
Poezia "Revedere" (1879) este prima creatie in care Eminescu pastreaza metrica populara, motivul
codrului, ca simbol al eternitatii universului, in care omul este efemer:
"Numai omu-i schimbator, Pe pamant ratacitor, Iar noi locului ne tinem, Cum am fost asa ramanem."
Radacinile viziunii lirice adanc infipte in spiritualitatea poporului din care s-a nascut sunt marturisite
chiar de Eminescu intr-o insemnare facuta pe marginea unui manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din
popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar".
 Tema filozofica
Tema filozofica fundamentala a liricii eminesciene este conditia nefericita a omului de geniu intr-o
societate meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre absolut, preluata de la filozoful
romantic german Schopenhauer. Relatia geniului cu societatea contemporana sau cu posteritatea este ilustrata
in "Scrisoarea /", geniul fiind intrupat de savantul care "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul
fara margini e in degetul lui mic". Dupa o viata dedicata dezlegarii tainelor universului, "posteritatea este inca
si mai dreapta", afirma poetul cu ironie, deoarece "s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare" si vor cauta
in biografia omului de stiinta "rautati si mici scandale":
"Astea toate te apropie de dansii.. .Nu lumina Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina Oboseala,
slabiciunea, toate relele ce sunt intr-un mod fatal legate de o mana de pamant; Toate micile mizerii
unui suflet chinuit ! Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit."
Satira este mult mai accentuata in "Scrisoarea II" in scopul de a scoate in evidenta tristetea, nefericirea
geniului, intruchipat de creatorul de frumos, de poet in relatia lui cu societatea superficiala, incapabila sa
perceapa arta superioara:
"De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a
lauda. Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura, Laudele lor desigur m-ar mahni peste
masura."
Geniul nu este capabil sa fie fericit si nici "a ferici pe cineva", el nu cunoaste moarte, dar "n-are nici
noroc", singura atitudine poetica ramanand sa exprime detasarea rationala de aceasta lume neputincioasa sa
inteleaga aspiratiile superioare: "Traind in cercul vostru stramt Norocul va petrece,-Ci eu in lumea mea ma
simt Nemuritor si rece." ("Luceafarul") Cosmogonia, in viziunea filozofica eminesciana, ilustreaza idei si
motive din vechile scrieri indiene ("Rig-Veda"), din miturile grecesti si crestine, din Kant si Schopenhauer,
configurand haosul, geneza si moartea universala:

24
 "Dar deodat-un punct se miscacel dintai si singur. Iata-1 Cum din chaos face muma, iara el devine
Tatal () Soarele, ce azi e mandru el il vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre nori
intunecosi () Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie" ("Scrisoarea I")
Motivele lirice care compun tema cosmosului sunt prezente atat in poezie, cat si in nuvela
"Sarmanul Dionis": infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, zborul intergalactic, haosul, geneza,
extinctia.
Ideea timpului filozofic este ilustrata in lirica eminesciana prin doua valente: timpul individual si
timpul universal, in poeziile "Revedere", "Scrisoarea I", "Luceafarul".
"Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare" - timpul individual;
"Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate" - timpul universal
("Scrisoarea I").
Ideea ireversibilitatii timpului, preluata din folclorul autohton si din filozofia europeana, este intalnita
in numeroase creatii lirice, trecerea implacabila a timpului provocand melancolia profunda a poetului:
"Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri Si niciodata n-or sa vina iara, () Pierdut e totu-n ziua
tineretii Si muta-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creste-n urma meama-ntunec!

Influenta operei eminesciene asupra literaturii roamne

Referindu-se la puternica personalitate eminesciană, Petre Ţuţea l-a numit pe Eminescu „sumă lirică de
mari voievozi”. Numele lui răsună până unde sufletul îngheaţă şi fiinţa se sfarmă. El a recuperat fiinţa
identităţii noastre noastre. El n-a uitat,în primul rând,niciodată biserica neamului său. La conacul Eminovicilor
de la Ipoteşti sărbătorile erau ţinute cu mare sfinţenie. Orice zi care aminteşte de Eminescu, aminteşte de
sufletul românulul,de limba română,de noi în faţa noastră şi în faţa lumii întregi. El a dat suflare unui nou timp
al poeziei,a dăruit cuvântului intimitate,a aşteptat mereu noul,Învierea noului neam. Răsfoim în poezia
eminesciană urmele scripturilor bătrâne,un sensibil joc de cuvinte.Îl regăsim pe Eminescu un vindecător,prin
poezie şi un inovator,prin credinţă.
Despre influenţa „luceafărului” asupra contemporanilor, se poate afirma cu certitudine că Eminescu,
prin talentul său literar şi vastele sale cunoştiinţe, i-a eclipsat pe mulţi alţi poeţi,care nu au putut fi apreciaţi
fără a fi comparaţi cu el.Un bun exemplu în acest sens este Vasile Alecsandri. Poet deosebit,rămas cumoscut
şi apreciat cu un mare pastelist,capabil să zugrăvească în cuvinte peisaje feerice,a rămas mereu în umbra
marelui poet pe care nu a putut să îl egaleze.Pastelurile sale sunt mereu comparate cu idilele lui Eminescu.
Aceeaşi influenţă asupra contemporanilor se va continua şi după moartea sa,urmând ca şi viitorii poeţi
să fie mereu apreciaţi în comparaţie cu Eminescu.Dar oare va putea cineva vreodată reuşi să creeze o operă
superioară celei eminesciene?Doar timpul are răspunsul la această întrebare,dar „pentru tot ce-i etern,timpul
nu există”.
Mihail Eminescu, cel ce ridicase pe culmile perfectiunii, intr-un spatiu de timp extrem de restrans,
poezia romaneasca aflata, pana la el, in faza generoaselor dorinte de a crea o literatura autohtona, a

25
pionieratului entuziast a implinit stralucitele afirmari ale publicisticii romanesti de idei, ai carei ctitori au fost
Mihail Kogalniceanu si Bogdan Petriceicu Hasdeu, situeaza ziaristica romaneasca - arta a clipei - in zodia
permanentelor, a afirmarii unor principii dincolo de evenimentele si de oamenii care au provocat articolul din
ziua respectiva.
Titu Maiorescu a strans, selectiv intr-un volum la finele anului 1883, versurile, tiparindu-le in eleganta
culegere aparuta la Editura Socec si opera lui Eminescu a trecut dincolo de cercul cititorilor unei publicatii
chiar daca era cea mai reprezentativa la acea vreme. Poezia lui Eminescu a cucerit, intr-o progresie
geometrica, toate straturile societatii romanesti, apte in acea vreme sa se apropie de carte. Era un fenomen pe
care viata noastra intelectuala il traia pentru intaia oara, intrecand din toate punctele de vedere chiar si
"regalitatea literara" a lui Vasile Alecsandri, poetul "vesnic tanar si ferice", cum il numise Eminescu in
"Epigonii". Poezia care in august 1870 marca trecerea liricii romanesti intr-o era noua, cea a modernitatii.
Curajoasa despartire a apelor, bilant de o relevanta artistica si critica, iesite din comun - "Epigonii" - nu
reprezinta doar profesiunea de credinta a tanarului de 20 de ani. Odata cu ea se deschide calea regala a noii
literaturi romanesti.
Eminescu afirma un nou ideal poetic, asezand ceea ce a fost inaintea lui, la locul cuvenit, prin
caracterizari si metafore percutante, care s-au inscris in istoria literaturii romane. Dar mai ales, despartindu-se
de generatia lui, cea pe care o numeste printr-o invocatie retorica, a "epigonilor". Si el crescuse in epoca
dominata de Alecsandri, unii poeti ai acestei generatii punandu-si o pecete trecatoare asupra liricii lui de
extrema tinerete inceputa in 1866 cu elogiul adus dascalului sau Aron Pumnul. Dar acum, in 1870, dupa patru
ani de fructuoase cautari, Eminescu trece pe taramul marii poezii.
Dar Eminescu reuseste un adevarat miracol: sa creeze poezia romaneasca moderna, conferindu-i din
punct de vedere al gandirii si al expresiei dimensiuni necunoscute inaintea lui si in acelasi timp intr-o deplina
osmoza sa creeze modelul publicisticii care dezbatea proybleme fundamentale ale societatii romanesti
considerata intr-o organicitate istorica pe care o vedea dispretuita si calcata in picioarele celor ce nu erau
calauziti decat de patima de inavutire, de targuiala profitabila, de lipsa oricaror principii.
Poezia lui Eminescu s-a impus, nu printr-o campanie de presa abil regizata, asa cum se intampla acum
cu campania denigrarii lui. As spune ca destinul ei s-a faurit singur.
Sa privim antologia "Corpusul receptarii critice a operei lui Eminescu" - volumul I de I. Oprisan si
Teodor Vargolici si vom vedea ce putin, ce uimitor de putin s-a scris despre poetul Eminescu dupa aparitia
volumului sau de versuri si pana la moartea lui. Un singur studiu de mari dimensiuni, cel al lui C.
Dobrogeanu-Gherea, apare in 1887. Cele mai multe cronici, articole, notite, scrisori publice vorbeau despre
starea materiala intolerabila a poetului. Era si firesc ca in mijlocul unei societati in cel mai fericit caz
indiferenta la suferintele poetului, sa fie oameni care sa atraga atentia chiar daca nu odata tonul era patetic si
sentimental. A fost un acord spontan intre versurile lui si constiinta publica, astfel incat in urma cu 90 de ani,
la 3 iulie 1919, N. Iorga afirma acest adevar: "Cei care nu au 50 de ani il considera si ca pe spiritul mare care a
exercitat cea mai adanca influenta asupra sufletelor lor". Si aceasta influenta nu s-a exercitat numai asupra

26
celor ce citisera versurile lui Eminescu pe masura aparitiei lor, a celor ce luasera cu infrigurare in maini
primul sau volum si traisera ca martori mai mult sau mai putin apropiati tragedia acelor sase ani si vestea unei
morti preatimpurii. Si in ce conditii! Ci si a celor ce au venit dupa el.

 PRELUNGIRI ALE CLASICISMULUI SI ROMENTISMULUI

GEORGE COSBUC

Poet ardelean, George Cosbuc s-a nascut la 20 septembrie 1866, la Hordou, langa Nasaud, fiu al
preotului Sebastian Cosbuc si al Mariei. Urmeaza cursurile Liceului din Nasaud, continua studiile in cadrul
Facultatii de Filozofie din Cluj, pe care le intrerupe in 1884 si devine redactor la revista "Tribuna" din Sibiu,
condusa de loan Slavici. Talent precoce, Cosbuc versifica - in stil popular - basme, snoave, legende si balade
care urmau sa constituie o epopee nationala si populara, care a ramas numai un proiect. Poetul a ilustrat satul
ardelenesc, cu obiceiurile si traditiile lui, evidentiind virtutile morale ale taranului roman.
Remarcat de Maiorescu, se muta la Bucuresti in 1889 si incepe colaborarea la "Convorbiri literara",
participand la sedintele "Junimii". in 1901, impreuna cu Al. Vlahuta, Cosbuc infiinteaza revista
"Samanatorul", care a dat numele curentului literar - samanatorism -prin care se promova o simpatie deosebita
pentru taran, urmarind combaterea importului de literatura si raspandirea culturii in randul maselor, cu scopul
de a promova o literatura care sa se situeze "in mijlocul istoriei si al traditiei".
Opera
 Volume de poezii
 "Balade si idile" - 1893 - monografia satului ardelean, cu pitorescul locurilor, etnografia,
obiceiurile si traditiile taranilor transilvaneni;
 "Fire de tort" - 1896 - poezia iubirii si a naturii, poezia marilor evenimente din viata satului,
poezia de revolta sociala si poezia evocarii istoriei neamului romanesc;
 "Cantece de vitejie" - 1904 - evocarea trecutului de lupta a poporului roman si a Razboiului de
Independenta din 1877.
 Traduceri
 "Eneida" de Vergiliu;
 "Odiseea " de Homer; "Sakontala" de Kalidassa; "Mazepa " de Byron; "Don Carlos" de
SchiUer; "Divina comedie " de Dante.
Universul creatiei

27
 Opera poetica a lui George Cosbuc este o expresie a vietii si aspiratiile poporului roman, o estetica a
epocii respective, o adevarata monografie a satului romanesc, cu pitoresc geografic si etnografic, poetul insusi
cerand confratilor "sa nu risipim ce au adunat parintii nostri daca nu putem noi insine sa mai sporim averea;
daca nu putem spori lumina, sa nazuim a raspandi in popor tot mai mult pe aceea pe care o avem.
Sensibilitatea si originalitatea creatiei lui George Cosbuc patrund in literatura "ca o revarsare a zorilor,
un cantec de ciocarlie in livezi smaltuite cu flori. Aerul sanatos al plaiurilor invioreaza sufletul national",
(Victor EftimiU)
Universul liricii cosbuciene il constituie satul sub aspect monografic, cu traditii si virtuti ale poporului
nostru, cu obiceiuri si momente esentiale din viata taranului roman. Referindu-se la viziunea artistica a
poetului, Lucian Blaga remarca faptul ca "temperamentul lui Cosbuc e un ecou al temperamentului taranesc".
Principalele teme abordate sunt:
 Poezia erosului rural si a naturii
- criza puberala a tinerelor fete: "La oglinda", "Rea de plata", "Nu te-ai priceput";
- sentimentul de tristete pentru iubirea neimplinita: "Cantecul fusului";
- conflictul erotic: "Dusmancele", ""Numai una";
 Poezia marilor evenimente din viata satului
- nunta: "Nunta Zamfirei";
- moartea: "Moartea lui Fulger"
 Poezia sociala
- conflictul bogati-saraci, asupriti-asupritori: "Hora", "Doina";
- revolta impotriva asupritorilor: "Noi vrem pamant";
 Poezia evocarii trecutului istoric romanesc
- personalitati istorice: "Decebal catre popor", "Pasa Hassan", "Ostenii lui Tudor";
- figuri legendare, mitice: "Moartea lui Gelu";
 Poezia evocarii Razboiului de Independenta:
- volumul "Cantece de vitejie"glorifica eroismul ostasilor romani pentru libertate si
independenta: "Trei, Doamne, si toti trei", "O scrisoare de la Muselim-Selo".
Originalitatea creatiei lirice a lui Cosbuc consta in firescul inspiratiei din viata satului, al inventiei
prozodice si al acordului perfect dintre constiinta poetului si aspiratiile poporului sau, asa cum insusi
marturisea:
"Sunt suflet in sufletul neamului meu Si-i cant bucuria si-amarul Sunt inima-n inima neamului
meu Si-i cant si iubirea si ura."
("Poetul")
Poezia iubirii ilustreaza o paleta larga de trairi, de la primii fiori la sentimentul profund, de la bucuria
iubirii pana la dezamagirea provocata de spulberarea sentimentului: "Nu te-ai priceput", "Scara", "Suptirica
din vecini", "Dragoste-nvrajbita", "Dusmancele", "fata morarului". Lirismul erotic al lui Cosbuc straluceste
28
prin sentimente de dragoste si ura, candoare si incertitudine in versuri rascolitoare si unice in literatura noastra
prin conceptia ca iubirea cea mare este unica, irepetabila, ca atare, ea este in stare sa treaca peste orice bariere,
inclusiv cele sociale:
"Mi-e draga una si-i a mea Decat sa ma despart de ea Mai bine aprind tot satul!
("Numai una")
Poezia inchinata naturii se grupeaza "pe indeletniciri omenesti, e sociala si calendaristica"
(G.CalinescU), este o geografie poetica larga, in care se manifesta viziunea umanizat-dinamica, optimismul,
dorul de munca si dorinta de viata. Pastelurile lui George Cosbuc prezinta anotimpurile in rotatia lor fireasca,
avand in centru vara, ca explozie de vitalitate, de bucurie, de exuberanta: "Vara", "Faptul zilei", "Noapte de
vara", "Pastel".
Poezia de revolta sociala este o reflectare a starii de spirit din contemporaneitate, o arma de lupta
impotriva dublei exploatari a romanilor transilvaneni, sociala si nationala: "Hora", "Doina", "Nebuna", "Noi
vrem pamant! ". Ca si la Goga, poezia de razvratire a lui Cosbuc exprima durerea unui neam intreg, este
constiinta solidaritatii nationale.
Evocarea trecutului de lupta din istoria neamului romanesc continua traditia scriitorilor predecesori,
Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu: "Decebal catre popor", "Moartea lui Gelu", "Pasa
Hassan", "Oltenii lui Tudor". in volumul "Cantece de vitejie", Cosbuc glorifica eroismul ostasilor romani,
utilizand ca modalitati artistice de exprimare "cantecul", "scrisoarea", "povestea", poeziile fiind strabatute de
tragismul Razboiului de Independenta: "O scrisoare de la Muselim-Selo", "Trei, Doamne, si toti trei",
"Cantecul redutei", "Cantec".
Poetul marturisea intentia sa de a realiza o epopee nationala pe motive folclorice si mitologice
romanesti: "De cand am inceput sa scriu m-a framantat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din
povestile poporului si sa le leg astfel ca sa le dau unitate si extensiune de epopee. Ceea ce a realizat din
planurile sale sunt creatiile inspirate din marile evenimente din viata satului, a omului. Balada culta "Moartea
lui Fulger" contine, intr-o viziune artistica, obiceiuri legate de inmormantare, precum si o etica particulara
privitoare la viata si la moarte, iar "Nunta Zamfirei" este "o feerie nuptiala" intr-un cadru de basm.
Creatia poetica
Dupa cum insusi a marturisit-o, G. Cosbuc intentiona sa realizeze o epopee, astfel incat "baladele" si
celelalte poeme luate din povestile poporului" pe care le-a scris, sa capete "unitate si extensiune de epopee".
Desi nerealizata pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se incadreaza intr-o viziune unitara, alcatuind o
monografie epico-lirica a satului romanesc. Regasim in creatia sa natura romaneasca, muncile campenesti,
datinile atasate marilor momente ale existentei, erotica taraneasca, revolta taranului, experienta tragica a
razboiului, momente din istoria poporului roman. in descrierea naturii, deosebindu-se de V. Alecsandri (cel
dintai pastelist remarcabil in evolutia liricii romanestI), la Cosbuc obiectul evocarii e omul pamantului,
peisajul avand functia de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, in traditia poemelor lui Vergiliu si ale lui
Hesiod, cu ale sale Lucrari si zile.
29
 G. Cosbuc inchina fiecarui anotimp macar cate o poezie, spectacolul lumii rurale relevand cadrul
existential si unele dintre indeletnicirile taranesti tipice (Noapte de vara. Vara, in miezul verii, Iarna pe ulita).
Natura e plastica si, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimand puternice stari sufletesti.
Viziunea artistica din Balade si idile este unitara, poemele impunandu-se prin prospetime si prin optimism, in
legatura intima cu mentalitatea taraneasca, ale carei ipostaze fundamentale le stihizeaza. Idilele sunt
caracterizate printr-un lirism discret, in viziune obiectivata epic sau dramatic.
Poetul surprinde in scene de o gratie, fireasca semnele tulburarii erotice, jocurile si capriciile iubirii,
farmecul varstei incerte, intre o candoare sufleteasca si o instinctiva tactica erotica. Imaginea, esentializata, a
psihologiei si a comportamentului erotic este recompusa prin reactiile, gesturile si replicile eroilor. Se
detaseaza din idile o anume simplitate a situatiilor, extrase dintr-un cotidian taranesc, stilizat cu gratie si
simplitate. Dovada a unei inzestrari clasice temperamentale, inclinata spre lumea obiectiva si nu spre
atmosfera subiectiva, vocatia poetului in descrierea naturii este desenul, in forma unor notatii simple, neutre
sub raport artistic, dar de o mare siguranta si expresivitate in mobilitatea perceptiei. Cosbuc a pastrat
spiritul autentic romanesc in balade, prin prezentarea momentelor nuntii (Nunta ZamfireI) sau prin viziunea
asupra mortii (Moartea lui FulgeR). Experienta tragica a razboiului, momentele din istoria nationala si revolta
taranului apar in sinteze poetice, reprezentative pentru psihologia noastra etnica si a filosofiei implicate in
atitudinea romaneasca in fata vietii si a mortii. Cosbuc a creat o opera de sensibilitate romaneasca, sinteza de
autentica si originala substanta poetica si artistica.
Universul poetic
Nunta Zamfirei inscrisa pe drept in patrimoniul clasic al literaturii romane, opera lui G. Cosbuc preia
directia existentei si aspiratiilor nationale, pe orizontala si pe verticala, devenind o autentica monografie lirica
a unui popor in evolutia sa continua. La nivel spatial, poetul impune matca traditionala - satul, ca pe o entitate
sociala si nationala, cu pitoresc geografic si etnografic, cu datini si credinte, dar si cu sentimentul razvratirii.
Este contextul in care se deruleaza poezia iubirii si a naturii, sunt cautate marile evenimente, se-aud
tumultoasele reactii Ex ossibus ultor! si Noi vrem pamant. in plan temporal, G. Cosbuc urmareste istoria ca o
lupta neintrerupta pentru libertate nationala si sociala - de la Decebal catre popor si pana la Cantece de vitejie.
De fapt, traducatorul Odiseii lui Homer intentionase sa realizeze un epos national, pe motive folclorice
si de mitologie romaneasca. indraznetul proiect era greu de realizat, dar doua fragmente epopeice - Nunta
Zamfirei si Moartea lui Fulger -sustin pe deplin talentul lui Cosbuc in a remerhora marile evenimente
traditionale -intre nunta si inmormantare - si intotdeauna sub semnul lirismului obiectiv, apt a desfasura
subiectul spectacular, ca un regizor" care-si impune mereu cauza si mesajul.
Aparut in 1889, in revista Tribuna" din Sibiu, poemul Nunta Zamfirei a facut imediat o deosebita
impresie sustinatorului directiei noi in poezia si proza romaneasca" - Titu Maiorescu - pentru ca in continuare
sa ocupe o pozitie deosebita in istoria noastra literara.
Inspirata deopotriva din basm si balada, din legenda si mit, aceasta creatie de exceptie transfigureaza
ceremonialul nuntii taranesti, putand servi chiar si ca libret pentru un spectacol coregrafic. Desfasurarea sa se
30
constituie dintr-un cumul de efecte voit hiperbolice si chiar fantastice. Nunta taraneasca este astfel aureolata
de intregul complex al credintelor si tendintelor traditionale, fiind - prin urmare -mitizata. Uvertura" poemului
o realizeaza incadrarea spatio-temporala si prezentarea protagonistilor sub semnul basmului. Astfel, jocul
verbelor intre prezent si trecut -cu prezentarea fetei la imperfect - sugereaza din plecare miticul, repetabilul;
imaginea bogatiei nemaiintalnite face din Sageata un personaj singular (oriunde pe pamant si oricand ar putea
exista un domn" unic cu o fata unica, pentru ca fiecare nunta trebuie sa-si manifeste unicitateA). Unicitatea
fetei se exprima in metafora sublima icoana-ntr-un altar s-o pui / La inchinat", definid in acelasi timp puritate,
frumusete si credinta.
Petitul" dezvolta sensurile taranesti date anterior chiar si prin faptul ca, in popor, termenul domn"
inseamna om cu stare" sau om de conditie", termenul introducand in context pe cel care i-a fost ursit" fetei.
Acesta, cel mai drag", a venit / Dintr-un afund de Rasarit", deci pe traseul soarelui-rasare, al aspiratiei
sentimentale, aparand ca print frumos si tinerel". Se remarca rasturnarea valentelor mitului zburatorului, caci
aici visul se traieste intens, iar frumusetea este pe deplin terestra.
Tabloul declansator pentru intregul ceremonial este cel al cuvantului" mai calator / Decat un vant! " pe
care G. Cosbuc il concentreaza in numai patru margini de pamant", pentru toti craii multului rotund". Impresia
este de generalitate totala pe dimensiuni spatiale, caci se vrea o nunta unica.
Pe o noua treapta, epopeica, va urma dimensionarea infinita in timp, pe masura ce se va derula
cavalcada invitatilor catre locul nuntii. Repetitiile si cumulul lexicogramatical, aliteratiile si impecabila
dezvoltare alegorica permit interferarea absolut neasteptata de personaje din multiple domenii ale folclorului
romanesc: batranul Grui" vine din balada; roiuri de-mparati, / Cu stema-n frunte si-mbracati / Cum astazi nu-
s" amintesc de basm; Tintes, cel cu tainic rost" si Bardes cel cu adapost / Prin munti salhui" apartin legendei si
haiduciei; Barba-Cot propune snoava etc. Sensurile spatialitatii sunt deliberat fortate prin cifre si delimitari
proverbiale, caci nuntasii provin din nouazeci de tari", Si din Zorit si din Apus", ba chiar Din cat loc poti
gandi sa bati". De fapt, hiperbolizarea cosbuciana nu se vrea limitata nici in timp si nici in spatiu, ea
imbracand" si coloritul, si muzica pe masura: Si altii, Doamne! Drag alint / De trupuri prinse-n margarit" -
exclama poetul, spre a descoperi fastul floral, argintat si chiar aurit; acompaniamentul" muzical al cavalcadei"
fiind si el asigurat de iuresul trecerii prin timp si spatiu (Prin vulturi vantul viu vuia").
Se subintelege ca nunta unica atrage intregul uman catre petrecere si catre trairea tendintei de
perpetuare a spetei umane, iar faptul spatio-uman si unul cosmic participa la o nunta aparent fantastica, dar -
de fapt - absolut obisnuita!
Tabloul imediat urmator este cel al naturii", incepand cu cununia. Sensul hiperbolic al imaginatiei
poetice este - de acum - incredibil pentru poetul insusi, care exclama entuziasmat - Dar ce scriu eu? Oricum sa
scriu / E ne-mplinit! " Dincolo de adunarea nuntasilor din timp si spatiu, ceremonialul cununiei este tipic
romanesc - traditional, caci acesta implica interferarea credintelor si puritatilor. Tocmai de aceea o noua
portretizare a mirilor este absolut necesara: Zamfira pare un trandafir in vai" (intrupare naturala), frumoasa cat

31
eu nici nu pot / O mai frumoasa sa socot / Cu mintea mea" (prin urmare, frumusetea superlativa), in timp ce
Viorel (alt nume de floare! ) nu se implica decat pentru a amplifica frumusetea fetei dorite de el.
Religiozitatea cununiei se prelungeste in cele doua proiectii ale petrecerii prilejuite de nunti - hora si
ospatul. Nu in zadar Nunta Zamfirei a fost numit poem al horei", caci secventa urmatoare preia ceva din
Dimitrie Cantemir si aproape totul din folclor, spre a sugera descatusarea optimismului si dorintei de unitate la
romani. Hora - ca dans traditional, este sugerata in imagini imitative. La randul sau, ospatul se sustine prin
superlative vizuale si muzicale - cu un rau de vin" si cu atata chiu si cant" la care si soarele mirat sta-n loc". Se
reliefeaza aici inepuizabilul optimism romanesc, capabil oricand sa asigure nasterea si renasterea.
Ajuns intr-un atare moment hiperbolic, poetul simte nevoia unei pauze, introducand viziunea comica a
piticului Barba-Cot, cel obligat sa joace-n-tr-un picior" (conditia jocului nostru national nu poate fi decat a
tuturor!). Va urma imediat strofa de mult devenita proverbiala cu privire la reintinerirea batranilor in fluxul
horei (acesta fiind considerat un adevarat elixir al tineretii vesnice! ).
Finalul poemului apartine lui Mugur-imparat, care se vrea mesagerul nuntii si reprezentantul poporului
roman, spre a asigura o perspectiva in triplu sens, cuprinzand: fluxul vietii, botezul (perpetuarea umana) si
mereu o noua petrecere. Asadar, mesajul nu poate fi decat optimist, invitand la o vesnica metamorfozare a
visului si a vietii, in virtutea credintei nestramutate in om si-n conditia traditionala a romanului.
De la un capat la altul al poemului Nunta Zamfirei, miscarea momentelor este impetuoasa, navalnica si
se desfasoara pe spatii largi, panoramice. intr-un atare sens, ritmul tot mai sustinut de la o strofa la alta se
realizeaza cu mijloace sintactice, in care accentul cade pe verb, alaturi de rasturnari topice, de natura sa
deruleze detaliile sau sa intensifice miscarea.
Prozodia lui Cosbuc este unica in literatura noastra tocmai pentru ca traduce ideile in metrica, ritm si
rima. in fiecare strofa, cinci versuri deruleaza imaginile, actionand prin rime combinate si masura de opt
silabe, pentru ca finalul, redus la jumatate, sa sustina concluzia. George Cosbuc propune un posibil tipar
prozodic clasic, spre a defini unicitatea nuntii traditionale romanesti in intregul univers.

OCTAVIAN GOGA

Debutul poetic sta sub influenta lui Eminescu, a poeziei lui Cosbuc privind satul transilvanean si a
liricii lui Schiller si Heine, in revistele "Tribuna", "Tribuna literara" din Sibiu si "Familia" din Oradea, a Iui
losif Vulcan;
Volume de poezii: "Poezii" (1905); "Ne c/teama pamantul" (1909); "Din umbra zidurilor" (1913);
"Cantece fara tara" (1916); "Din larg" (1939);
Dramaturgie: "Domnul notar" (1914); "Mesterul Manole" (1928);
Traduceri: "Tragedia omului" de Madach Imre (1934)
Universul poetic

32
 Arta poetica este dominata de ideea ca menirea poetului este aceea de a da glas suferintelor si
nazuintelor poporului sau, deoarece "el totul vede, toate le asculta/ Unde-i plansoarea zarilor mai multa/ El
isi roteste aripele sale." ("Poezie").
Conceptia sa despre creator si creatie reiese si din marturisirile tacute de Goga in volumul "Discursuri
(Fragmente autobiograficE)", in care se refera, de asemenea, la crezul sau literar: "Eu, gratie structurii mele
sufletesti, am crezut totdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare
pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se
transforma intr-o trambita de alarma. Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un
revoltat Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinte".
Definit ca "poet al patimirii noastre". intreaga sa opera este inchinata istoriei vitrege si indurerate a
neamului sau de plugari transilvaneni inrobiti de asuprirea nationala si sociala: "Am fost logodnicul durerii/
Cobzarul cu aceleasi strune/ Ce-si tese cante-cu-nvierii/ Din stihuri de ingropaciune" sau "Zidit din
lacrimi si dezastre/ Eu am vestit o lume noua,/ Voi mi-ati dat vaierele voastre/ Eu v-am dat inima mea
noua" ("Amfost"). O poezie sugestiva in sensul asumarii de catre poet a suferintelor si chinurilor taranilor
ardeleni este "Plugarii": "La voi alearga totdeauna/ Truditu-mi suflet sa se-nchine/ Voi singuri strajuiti
altarul/ Nadejdii noastre de mai bine."
Constiinta nationala si sociala a lui Octavian Goga a nascut o poezie mesianica si vizionara, izvorata
din compasijjnstg* poetului pentru soarta taranilor truditori ai pamantului, ca in poezia "Clacasii": "Eu le
vedeam insiruirea lunga/ Cum garbovita-ncet inainteaza". Aceeasi asumare a suferintelor unui neam intreg
este si poezia "Noi", in care natura este umanizata prin trairea durerilor tuturor romanilor transilvaneni, ce se
simt straini in propria tara: "Avem un vis neimplinit/ Copil al suferintii/ De jalea lui ne-au raposat/ Si mosii
si parintii/ Din vremi uitate de demult/ Gemand de grele patimi,/ Desertaciunea unui vis/ Noi o stropim cu
lacrimi."
"Un om" din poezia lui Goga este palmasul fara nume, cel care moare nestiut, ca un simbol al
existentei anonime si tragice a taranului. Tot simbolizate sunt chipurile intelectualilor satului, enuntate
generic, fara identificare, fara individualizare. Dascalul se desprinde din strana bisericii ca simbol al vesniciei,
cu ochi in care straluceste scanteia: "Din focul mare-al dragostei de lege/ Ce prin potopul veacurilor/ Ne-a
luminat cararile pribege" ("Dascalul").
Preotul devine "un mag din basme", un "apostol", la cuvantul caruia femeile isi opresc fusul, batranii
"farama lacrimi", iar feciorii "strang prasaua/ Cutitului din cingatoare" ("Apostolul"). Figura dascalitei este
conturata cu multa sensibilitate, atat de apropiata sufleteste de cei tineri si de cei batrani, alinandu-le durerile
si calauzind-le visele: "La tine vin nevestele sa-si planga/ Feciorii dusi in slujba la-mparatul./ Si tu ascunzi o
lacrima-ntre slove,/ in alte tari cand le trimiti oftatul"("Dascalita"). Taranii lui Goga nu au nume, fiecare insa
are parte de acelasi destin istoric, fiecare simbolizand fiinta neamului sau oropsit, de la cantorul si preotul
satului la dascal sau dascalita, flacai si fete toti impreuna implinesc acelasi destin.

33
 Un loc aparte in poezia evocarii satului ardelean il ocupa o trasatura cu pregnant caracter social-istoric,
instrainarea. Poeziile "Acasa", "Batranii", "Casa noastra" sau "Strainul" ilustreaza pierderea legaturilor cu
atmosfera materiala si spirituala a satului, printr-un amplu evantai de nostalgii transfigurate artistic: "De ce
m-ati dus de langa voi,/ De ce m-ati dus de acasa?/ Sa fi ramas fecior la plug/ Sa fi ramas la coasa/ Atunci
eu nu mai rataceam/ Pe atatea cai razlete,/S-aveati si voi in curte-acum/ Un stalp la batranete."
("Batranii").
Poezia lui Goga se naste in inima indurerata a poetului pentru soarta poporului sau asuprit dintr-o
imensa neliniste a suferintei, din lacrimi si razvratiri impotriva nedreptatilor sociale si nationale, mesianismul
sau manifestandu-se in sensul increderii poetului in forta sa de a indrepta soarta dureroasa a neamului
romanesc, de a contribui la eliberarea sociala si nationala, la izbavirea poporului . de amar si suferinta: "Eu am
vazut in taran un om chinuit al pamantului; n-am putut sa-l vad in acea atmosfera in care l-a vazut Alecsandri
in pastelurile sale sl nici n-am putut sa-t vad incadrat in acea lumina de veselie a lui Cosbuc."
Universul poeziei
 monografie lirica a satului:
a) Satul - loc al identitatii dintre poet, popor si patrie - Asteptare.
b) taranul - rob al nedreptatii sociale si al violentelor nationale Clacasii, Plugarii, Cosasul.
c) Casa - loc al destelenirii si instrainarii - Casa noastra. .
d) Parintii - suma a regretelor instrainatului - Batrani.
e) Figuri reprezentative ale vietii satului:
- vecinul Nicolae - Casa noastra. -preotul -ca turar iluminist -Apostolul.
- invatatoarea - confidenta a fetelor - Dascalita.
- invatatorul - carturar iluminist - Dascalul.
- lautarul - de.pozitar al spiritului national - Lautarul, A murit, La groapa lui Lae,
Cantece.
f) satul - loc al luptei pentru apararea fiintei nationale.
 Lupta pentru dreptate sociala si independenta nationala - tema si coordonata a universului
poetic creat de Octavian Goga:
a) Lupta pentru angajarea Romaniei in razboiul de desavarsire a libertatii si independentei
nationale - Cantece fara tara.
b) Transilvania - loc al patimirii romanilor - Noi, Oltul.
c) Asuprirea sociala si nationala - izvor al durerii poporului roman - Clacasii, Cosasul.
 Durerea - sentiment, tema si mesaj ale universului poetic creat de Octavian Goga:
a) Poetul - depozitar al durerii seculare - Rugaciune.
b) Natura - mijloc de exprimare a durerii nationale - Noi, Oltul.
c) Identitatea poet-popor-patrie - coordonata a universului creat de Octavian Goga - Noi, Oltul,
Rugaciune.
34
 d) Durerea - mesaj al sufletului poporVui roman - Noi, Oltul.
 Octavian Goga - poet de specific national:
a) mituri, traditii, obiceiuri, datini - utilizate in definirea universului poetic al lui Octavian
Goga.
b) elemente de prozodie populara si de grai ardelenesc: mastera, nost , farmaturi, valeatul,
Cosanzeana, fratane, vost, imparatul.
c) evolutia conceptului de specific national: tematic - Vasile Alecsandri, constiinta nationala -
Eminescu, datina - Cosbuc, lupta - Octavian Goga.

 SIMBOLISMUL

ALEXANDRU MACEDONSKI

Lasind deoparte exageratiunea ca arta versurilor" e tot una cu arta muzicii" si formularea echivoca
potrivit careia frumosul poetic e un ornament (un mod mai infrumusetat") in inlantuirea ideilor", principial,
Macedonski contribuie la innoirea conceptului de poezie. Audienta teoriei n-a fost mica. Prefata la volumul
sau de versuri din 1882 (intitulata : Poezia sociala) solicita expres : o noua coarda a harpei dupa Alecsandri si
Bolintineanu". Intimismul elegiac al lui Lamar-»tine e dezavuat, poezia trebuind sa-si aiba reflexele ei asupra
societatii () sa-si redobindeasca suveranitatea" cuvenita in ,,,miscarea ideilor sociale".
Estetica simbolista se orientase de la inceput in doua mari directii : una cu preferinte pentru simbol, dar
aliindu-si si muzica (MallarmE), alta accentuat muzicala (VerlainE). Fascinatia melodica a versului verlainian
facuse mai mult decit teoriile. Vagabond impreuna cu Rimbaud, de care se separa brutal, alcoolic, intoxicat cu
absint, penitent zguduit de crize mistice si ros de mizerie, pentru Verlaine, geniu tragic, poezia devine litanie,
cintec fara cuvinte, muzica vaporoasa. Contrar parnasienilor, descriptivi, invidiind conturul si relieful din
artele plastice (un volum de Gautier se numeste : Emaux et cameeS) simbolistii de tip muzical" aspira sa
concureze cu muzica. intr-o concisa Arta poetica (inclusa intr-un volum din 1884, dar elaborata cu un deceniu
inaintE), Verlaine respinge culoarea, preferind nuanta, tranzitoriul : la chanson grise I Ou l Indecis au Precis
se joint". Se recunoaste aici, cu aplicatie la poezie, o propozitie din limbajul pictorilor impre-sionisti (care, la
rindul lor, reactionasera in contra academismuluI). Versul de lungimi diferite, mai vag si mai solubil in aer",
sa creeze o atmosfera difuza, volatila, suscitind imaginatia : vers d autres cieux a d autres amours" Doua ver-
suri^cheie din manifestul verlainian rezuma noua formula : De la musique avant ioute chose ! De la musique
encore et toujours !
Simbolismul este cel mai apropiat de natura, fiindca el, pentru a ne sugera idei, procedeaza intocmai ca
dinsa cu alte cuvinte, fiindca ne infatiseaza una sau mai multe imagini ce se transforma la urma in cugetari.
Instrumentalismul nu este iar decit tot un simbolism, cu deosebire ca sunetele joaca in instrumentalism rolul
imaginilor. Este evident pentru oamenii ce nu se pot lipsi de cultura muzicala, ca sunetele inchise, precum i, u,

35
a, cit si sunetele grave ca a si chiar o, sint menite sa destepte senzatiuni, dintre care cele dintii vor fi note triste
si intunecate, iar cele de-a doilea, sonore dar solemne".
Neologismele, izgonite de altii, ca abstracte, sint acceptate ca material cu virtuti cromatice. Concluzie
larga : muzica, imaginea, culoarea" reprezinta singura poezie adevarata".
1 Pentru exemplificare, Macedonski trimite la o demonstratie proprie : in arcane de padure, poezie
simbolista-instru-mentalista", despre care intr-o nota) se spune ca e intiia incercare simbolista in romaneste"
iar fiecare vers are ten- ) dinta catre instrumentalism". In ipostaza de promotor al / poeziei viitorului" (numire
persiflata de adversari), poetul de la Literatorul nu se distanteaza insa de modalitatea romantica, in orice caz,
vitalismul macedonskian contravine discretiei simboliste :
In arcane de padure, vijelie ce-nspaiminta, Trasnet rosu ce-nfasoara isi surpare si potop,
Pentru ce e armonie o minie fara scop, Dar privighetoarea cinta, dar privighetoarea cinta. In
arcane de padure grozavie ce-nspaiminta, Aurora-ntirziata nu s-arata sub frunzis, intunericul in
cale i s-a pus in curmezis. Dar privighetoarea cinta, dar privighetoarea cinta"
Neologismul arcane (fr. arcane" taina, misteR), rime interioare (armonie-minie, intirziata-s-arata),
versuri-refren sint artificii. Noutatea nu sare in ochi.

Universul operei
 Noaptea de decemvrie
Poet, prozator si dramaturg reprezentand perioada de trecere din secolul al XlX-lea catre secolul al
XX-lea, Al. Macedonski a contestat si a fost contestat in numele unui orgoliu care se voia al geniului
neinteles. L-a contestat pe Eminescu pentru ca - probabil - il vedea prea sus spre a putea fi depasit si drept
urmare si-a atras propria contestare din partea confratilor si chiar a publicului larg. intr-un fel, Al. Macedonski
a dorit sa concureze cu orginalul geniu autentic, fara a se recunoaste vreodata invins.
De fapt, opera sa isi cauta mai mereu dreptul la replica fata de creatia eminesciana: Noaptea de mai
trimite la poezia naturii exuberante (intre Sara pe deal si RevederE), Noaptea de noiembrie se raporteaza la
Scrisoarea I, Noaptea de decemvrie este un Luceafar macedonskian, proza Thalassa marcheaza deschiderea
catre vesnicia naturii feerice, ca si in Cezara lui Eminescu. in virtutea aceluiasi drept la replica, Al.
Macedonski a dorit sa faca trecerea de la romantismul eminescian catre modernism. Publicatia Literatorul"
(1881) a teoretizat Poezia viitorului" sub semnul simbolismului.
Conditia dramatica a omului de geniu - in relatie cu lumea si cu idealul - este propusa intr-un flux
liric-epic-dramatic desfasurat (parcurS) pe doua momente esentiale (viziunea creatorului in context social si
alegoria luptei pentru ideaL) legate intre ele prin motivul inspiratiei. Se urmareste, asadar, saltul absolut
necesar al geniului dinspre cercul stramt al lumii" catre impatimirea definitiva sub semnul Mekai ceresti.
Preluand sensurile titlului, poemul debuteaza imaginand protagonistul intr-un mediu ambiant si
natural ostil. Epicul scurt se topeste intr-o simbolica lirica si conditia poetului rezulta cu deosebire in plan
antitetic: acesta trasnit sta de soarta", dar geniu-i mare e aproape un mit".A£Cadrul care-1 damneaza apare in

36
extensie, caci initial el este reprezentat de camera moarta" pustie si alba", spre a deveni intinsa campie" pustie
si alba", gemand cumplit" sub viscolu-albastru".
Epitetele pustie si alba" se repeta spre a defini insingurarea poetului si lipsa de perspectiva a
conditiei celui cu nici o schinteie in ochiu-adormit"./Atmosfera sociala se construieste sub imperiul unui vis
de cosmar si este sugerata prin elementele naturale: poetul este amenintat de nameti de umbra" si lupi
groaznici", de un tremol sinistru de vant-na-busit". Se marcheaza astfel un crescendo dramatic exterior care va
avea repercusiuni interioare, caci urgia e mare si-n gandu-i, s-afara", iar lumile umbrei chiar fruntea i-o cer^ in
acest context, pozitia lunii (astrul inzestrat cu deosebita semnificatie lirica la Eminescu fata de conditia
geniului este aici cu totul aparte: mai intai, luna-1 priveste cu ochiu-otelit", fiind in negura noptii un alb
monolit", apoi ea devine rece in el, si pe cer". intre cele doua ipostaze se comunica pozitia geniului insusi, in
fata marilor amenintari din jur: Dar fruntea tot mandra ramane in luna." Prin urmare, luna ar fi inexplicabila
sursa de inspiratie vesnic rece" precum conditia geniului nemuritor si rece".
Culminatia dramatica a textului comunica in ritm cadentat tragic: E moarta odaia si mort e poetul."
Viziunea lirica a revenit la cadrul mic in care este posibila moartea (anulareA) materiala (Faptura de huma de
mult a pierit") sub semnul covarsitor al contextului exterior-social. /jin al doilea moment al sau, poemul
dobandeste o mai pronuntata tenta epica, urmarind ipostazele evolutiei simbolice a eroului - rezultat al
transfigurarii poetului sub semnul inspiratiei. Sunt infatisate 6 trepte alegorice ale cautarii idealului. Mai intai
se propune un posibil ideal material: Bagdadul e rai de-aripi de vise, si rai de gradini", poiana de roze si crini"
si-n el emirul toate le are / E tanar, e farmec, e traznet, e zeu". Dar puterea materiala nu poate fi suficienta,
deasupra lui aparand un astfel de ideal, denumit Meka". Meka_e cetatea preasfanta" si-i rapeste credinta-
vointa", ii cere simtirea, ii cere fiinta / ii vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea - Din talpi pana-n crestet ii cere
fiinta". Dincolo de epitetele care defineau posibilul miracol (ideal") material, metaforele sublime sustin
absolutul care e-n zarea de flacari -departe" si De ea o pustie imensa-1 desparte".
Se impune astfel antiteza dintre fericirea de-o clipa" (terestra) si cea eterna -ca si pentru Eminescu,
caci dulce e viata in rozul Bagdad", dar Meka-i rapeste credinta-vointa". intr-o a doua secventa, se propune
despartirea de roza idila" sub semnul unei noi antiteze si, in acest sens, oglindirea" este absolut necesara. in
fata fantanii apar doua extreme umane^^mirui-^ cu luxul sau material si cu un anume lux" moral (credinta-
vointa ") - si omul-A£ocitanie - mai slut" ca iadul", zdrentaros si pocit, / Viclean la privire si searbad la fata".
O atare oglindire" declanseaza pornirea catre marea intrecere" a cuceririi idealului - intre Superior si
Inferior, iar urmatoarea secventa vizeaza descrierea dramatica a traseului acestei intreceri". in timp ce
drumetul" alege drum ce coteste", cautand o tanara umbra" ce de soare-1 fereste", emirul patrunde in pustia"
ce l-asteapta in largu-i s-o treaca"; el alege calea dreapta", infruntand totul, caci foc e in aer, in zori si-n
amurg".
Se descifreaza usor modul in care fluxul metaforic devine amplu flux alegoric-dramatic, atunci cand
Idealul devine un Univers in aceeasi masura atractiv si dur. incep a se derula deodata mitul Fetei Morgana si
mitul lui Sisif - intre Meka-dorinta si marile greutati aparute in cale (ca intr-un urcus imposibiL). Din

37
amorteala disperarii, emirul este scos de viziunea inselatoare a Mekai - (Fata MorganA) care incepe si dansa
sa mearga / Cu pasuri, ce-n fundul de zari o rapesc". ,.K, intr-o a cincea secventa, se reintroduce antiteza
dintre cele doua cautari: in timp ce pentru el Meka ramane naluca in zarea pustiei", emirul vede cum
drumetul" zdrentaros si pocit" intra in cetatea preasfanta. Numai pentru o clipa se pare ca victoria apartine
pocitaniei, caci ultima secventa va propune antiteza dintre Meka acesteia - Idealul fals al pamanteanului,
norocul trait in cercul stramt" eminescian si Meka cereasca", Meka cea mare" - Idealul antitetic. moare un
cautator al Idealului (emiruL), dar cautarea propriu-zisa ramane. Acest sublim mesaj Macedonski 1-a construit
sub semnul echilibrului armonios dintre bogatia semnificatiilor simbolice, complexitatea struc-tural-
compozitionala si frumusetea limbajului artistic.{Noaptea de decemvrie este o adevarata simfonie moderna in
care tehnica refrenului asigura caracterului magic", virtutea infasuratoare si obsedanta", structura esential
muzicala" cu sensul evident de compozitie impletita" (T. VianU); continutul ideatic preia suportul polifonic si
astfel creatia macedonskiana se inalta pe marile culmi ale artei poetice, fiind o stralucita sinteza intre tendinta
romantica si simbolismul novator.

GEORGE BACOVIA

Universul creatiei
Poet dificil si fascinant, asociat, in general, simbolismului romanesc, G. Bacovia trece prin creatia sa
complexa dincolo de clasificarile categorice intr-o unica formula lirica. El apartie deplin secolului XX prin
noutatea tematica si stilistica, prin calitatea limbajului poetic, dincolo de care se afla un subiect liric nelinistit,
contradictoriu, resimtind dureros absurdului si deruta existentei. incadrarea lui Bacovia in spatiul literar
interbelic se justifica atat prin cronologia volumelor sale de versuri {Plumb 1916, Scantei galbene ~ 1926, Cu
voi 1930, Comedii in fond - 1936, Stante burgheze - 1946), cat si prin deschiderile si modernitatea discursului
poetic.
Din perspectiva formarii si evolutiei simbolismului romanesc, G. Bacovia se apropie de tendInteTe_si
notele definitorii ale acestui curent, alaturi de Al. Macedonski, D. Anghel, I. Minulescu, St. Petica, Traian
Demetrescu, epuizandu-i substanta si actualitatea istorica. De aici incep perspectiva moderna, alunecarea spre
formula expresionista, existentialista, poetul cel putin anticipandu-i pe marii moderni" ai generatiei interbelice
(T. Arghezi si I. BarbU).
Primul volum, Plumb (1916), contureaza deja atmosfera universului bacovian, accentuand
receptarecrseHzoriala, monotonia orasului peste care anotimpurile trec cu specificul lor, toate Traumatizand
sensibilitatea maladiva a poetului.
Critica literara va recepta diferit acest univers straniu. E. Lovinescu remarca sinceritatea discursului,
inlaturarea oricarui artificiu poetic". Poezia ar insemna expresia unei stari de dezdrgafl42areTufleteasca", de
descompunere a fiintei organice". A«Criticul defineste bacovianismul" ca atmosfera de coplesitoare dezolare,

38
de toamna/cu ploi putrede, cu arbori cangrenati", intr-un peisaj de periferie provinciala, intre cimitire si
abator", cu gradina publica ravasita, cu melancolia caterincelor". Totul converge spre o nimicire a vietii", ca
expresie a unei nevroze intr-o adevarata poezie de atmosfera".
Decorul primelor doua volume acopera sfera simbolismului. Se descrie un spatiu citadin^u strazi
pustii, cartiere sordide, cafenele, parcuri cu statui albe sau sunet de fanfara. Nu lipsesc aspecte macabre -
cavoul, cimitirul sau abatorul -, locuri fatidice", in expresia Alexandrei Indries (Alternative bacovienE).
Un spatiu real, concret se impune lectorului fara a se sugera dorinta evaziunii (tipic simbolista, ca
obsedanta plecare a lui Minulescu sau fascinatie a Orientului la Stefan Petica). Bacovia se fixeaza in orasul
familiar, singura lui realitate palpabila, ratacind halucinat launtric pe strazi inghetate. Moderne sunt si
referintele intertextuale, tehnica citatului, a colajului: ^Jrecj^Qihii^-ah, A«CorbiiA»/ Poetului Tradem -/ Si
curg pe-nnoptat/ Pe-un targ inghetat".
Printr-o profunda regie a textului, exteriorul se transforma in interior, spatiul deschis in spatiu inchis.
Targul devine el insusi un cavou, sufocand fiinta, asimilandu-se cimitirului: Afara ninge prapadind/ Iubita
canta la clavir, -/ Si targul sta intunecat,/ De parca ninge-n cimitir". Loc malefic, targul este apropiat si de
spatiul alienat al azilului (Cetate - azilul ftiziei"), sugerand presiunea, dar si senzatia de deruta si ingrijorare.
Strada este locul tristetii, al solitudinii, scena a unor gesturi si trairi ciudate (Melancolia m-a prins pe
strada" sau Strazile-s desarte/ Singur, singur, singur"). Ratacirea nelinistita a poetului se completeaza si cu
stranii intalniri cu acei nebuni, ratacitori, tacuti,/ Gesticuland pe bulevarde".
Tragicul si comicul se impletesc intr-un ras dureros" cu ecouri grave.
Parcul este solitar, secular", loc unde regretele plang iar", unde fantomele apar" ca prevestire a mortii.
Calificarile merg mai departe, spre pregnante viziuni expresioniste, socante prin culoare si imagine: Acum sta
parcul devastat, fatal,/ Mancat de cancer si ftizie, -/ Patat de rosu carne vie" (in parC).
Semnele mortii sunt date de contrastul alb - negru (pene albe/pene negre ; copacii albi/ copacii negrI),
opozitia viata - moarte.
Piata este locul tragic, grotesc de expunere a saraciei si a nebuniei, a mizeriei fizice si psihice. Astfel,
poetul exclama: Sunt solitarul pustiilor piete".
Cafeneaua sugereaza spatiul reveriei poetice cu visatori damnati", dar si spatii ale vulgaritatii, ale
trivialului si inautenticului: Barbar canta femeia-aceea,/ Tarziu, in cafeneaua goala".
La abator, contrastul este rosu - alb, violenta cromatica: Ninge grozav pe camp la abator/ Si sange cald
se scurge la canal". Textul trece de la puritatea patinoarului la imaginea sangelui inchegat" si a corbilor
zburand amenintator.
Singurul loc benefic este odaia iubitei, refugiu din fata agresiunii universului.
Comparat cu alti poeti simbolisti la care apare inevitabil un loc imaginar, o evaziune din banalul
cotidian, Bacovia se detaseaza prin refuzul universului compensator.
Anotimpuri

39
 Ciclicitatea anotimpurilor, rotirea lor fatala se insinueaza cu aceeasi monotonie grava in poezia lui
Bacovia. Poet al toamnei, Bacovia revine obsedant asupra degradarii materiei, macinata de ploi, de vanturi,
apasata de tristetea unor peisaje bolnave. Toamna buciuma agonic", amurgul este pustiu, de huma" (Amurg de
toamna). in Note de toamna, anotimpul isi asociaza motivul ploii ca semn al descompunerii: Tacere e toamna
in cetate/ Ploua si numai ploaia da cuvant". Versurile dau impresia morbida ca intreg pamantul pare un
mormant".
Se adauga si alte motive - nebunia, moartea, creatia.
Iarna aduce spaima si caderea halucinanta a zapezii. Aceeasi solitudine invaluie fiinta, iar pamantul
este un infern al mortii, al indiferentei, al frustrarii.
Imaginea vizuala este socanta prin contrastul cromatic, osciland intre puritatea albului si curgerea
sangelui, disolutia biologicului (Ninge grozav pe camp la abator/ Si sange cald se scurge la canal; / Plina-i
zapada de sange animal" sau E albul aprins de sange-nchegat").
Primavara, asociata in mod traditional regenerarii naturii, reluarii ciclului vital, devine la Bacovia un
anotimp al nevrozelor, al anemiilor sub un soare la fel de palid. Un discret elan exploziv al mugurilor este
singurul semn al vitalitatii: Verde crud, verde crud, Mugur alb si roz, si pur, Vis de-albastru si azur Te mai
vad, te mai aud ! ". in rest, senzatia este de moleseala, de epuizare a resurselor sufletesti, pe fondul acelorasi
nelinisti (O noua primavara pe vechile dureri" - Nervi de primavara).
Anotimpul verii este apasator prin caldura torida si imobilitate. Poezia Cuptor desfasoara o viziune
naturalista a descompunerii, a mirosurilor grele de moarte si mucegai. Al. Piru apreciaza ca senzatia putrezirii,
figurata prin termenii A«calduraA» si A«miscare agonicaA», capata un aspect mai general, aproape cosmic,
dand fiorul disocierii tuturor elementelor" : Sunt cativa morti in oras, iubito, Chiar pentru asta am venit sa-
ti spun; Pe catafalc, de caldura-n oras -incet, cadavrele se descompun".
Culori si simboluri muzicale
Pe linie simbolista, Bacovia confera un statut special cromaticii in universul sau poetic. Daca pentru
Rimbaud sunetele, vocalele sugerau anumite culori, nuante, printr-o subtila corespondenta a vizualului cu
auditivul, poetul roman concentreaza o serie de semnificatii prin folosirea insistenta a culorilor asociate
starilor de spirit, manifestarilor naturii.
Repetarea cuvantului negru" creeaza in peisajul poetic imaginea carbonizarii, a degradarii materiei si,
implicit, sentimentul mortii/al distrugerii: Carbonizate flori, noian de negru/ Sicrie negre, arse, de metal,/
Vestminte funerare de mangal,/ Negru profund, noian de negru". Din aceeasi zona cromatica face parte si
culoarea gri, asociata monotoniei iernilor: Si pe lume plumb de iarna s-a lasat" ; Iar in zarea grea de plumb/
Ninge gri" (GrI). Peisajul gri al iernii este un taram al sufletului solitar, trist, apasat de greutatea de plumb a
anotimpului rece.
Culori obsedante sunt si violetul, galbenul, rosul, sugerand prin insistenta melancolia gravi," suferinta
launtrica, paloarea chipurilor sau agresivitatea contrastelor (rosu - alB). Nici albul, culoare a puritatii, nu

40
linisteste eul liric, ci intristeaza: Salonul alb visa cu roze albe -/ Un vals de voaluri albe". Albul devine spatiu
infinit, de o tristete armonioasa.
Prima generatie simbolista, mai precis Macedonski, ilustra doctrina sugestiei" simboliste printr-o
tehnica impresionista de filtrare a luminilor si umbrelor, de fluidizare a senzatiilor. Culorile aveau
transparenta, erau vaporoase si pastelate. in pastelurile lui Bacovia, culoarea este aplicata insa in tuse groase,
pe suprafete intinse, intr-o acumulare grea, pastoasa. Culorile lui au o semnificatie existentiala, functioneaza
ca semnale psihologice, fiind adevarate strigate anxioase ale sufletului traumatizat de o realitate brutala"
(Adriana Mitescu, Bacovia. Texte comentatE).
Sugestii expresioniste se regasesc frecvent prin functiile registrului cromatic bacovian. in Tablou de
iarna, antinomia culorilor socheaza lectorul; rosul sangelui animal" se imprima violent pe retina. Pastelul
Amurg violet obtine efectul poetic prin monotonia suprafetelor mari colorate in violet, amintind de imaginea
expresionista. Socul cromatic are ca efect disparitia spatiului adanc in favoarea impresiei de suprafata poleita,
stralucitoare." (A. MitescU)
Motive muzicale, sugestii acustice, sunet
Formula lui Verlaine, de la musique avant toutes choses, devenita lege a simbolismului, se infalriesfe
si ui universul bacovian, care abunda in sugestii muzicale. Astfel, muzica, cu virtutile ei simboliste, devine un
mod de cunoastere a lumii prin corespondente. ""O varietate de instrumente muzicale si de forme
componistice intra in textul poetic cu sugestiile lor inerente. Tristetea, emotia, nelinistea sunt evocate de
romanta, serenada, doina, cantecul de lume. Simfoniile, concertul, opera inseamna gravitate, profunzime.
Emotia atinge paroxismul trairii prin marsul funebru. Iubita canta-un mars funebru", apoi geme greu ca in
delir", pentru ca in final paralelismul tensiunii launtrice sa se regaseasca in manifestarea stihiala a naturii: in
dezacord clavirul moare,/ Si ninge ca-ntr-un cimitir" {Nevroza).
Instrumentele muzicale, devenite motive poetice, sugereaza prin chiar cuvantul ce le desemneaza
calitatea sunetului emis pentru a induce, apoi, o anumita stare de spirit. Vioara, violina exprima melancolia
grava, tristetea. in versurile citate, clavirul trimite la un decor macabru, simbolist. Caterinca este specifica
mediilor sordide, de periferie, buciumul este agonic.
Bacovia recepteaza cu aceeasi acuitate si sensibilitate maladive si sunetele stridente, disarmonice:
toamna scartaie discordant", ploaia taraie, cafenelele risipesc un vacarm monstruos. Aceste mesaje sonore
brutale" sunt un adevarat sabat auditiv al toamnei si al orasului", strivind sensibilitatea poetului (A. MitescU).
Din punct de vedere estetic, receptarea realitatii prin echivalente sonore dezarticulate indeparteaza textul
bacovian de doctrina simbolismului. in rastimpuri, universul pierde atributul armoniei si sentimentul nostalgic.
Sunetele devin zgomote stridente, semn al unei lumi in discordanta si discontinuitate. Sunetele de fanfara, de
goarna, zgomotul clopotelor, prin repetare si accentuare trimit la muzica dodecafonica.
Tipatul sonor, ca si cel cromatic, exprima lumea ostila creatiei si sufletului poetic, precum si
sentimentul tragic al instrainarii fata de acest mediu. Raportarea la pictura lui E. Munch, Tipatul (1893), este
inevitabila. Figura tragica, cu gura rotunjita a tipat, din tabloul sau, imaginea raului infernal trasat cu

41
concretetea hasurilor ca organizare violenta a spatiului se aseamana spatiului poetic bacovian si ipostazelor
eului liric. in Plumb de iarna, insul sfarseste in dezarticulatii onomatopeice, iar latratul prelung acopera
campia (Hau! Hau! departat sub stele-nghetate"). Viziunea terifianta are accente expresioniste.
Semnificativa este si poezia Altfel pentru conditia de marioneta a eroului liric bacovian. Acesta face
gesturi stranii, rosteste cuvinte neintelese, pare o masina gresit programata. Demonstratia culmineaza cu
singuratatea bufonului, cu gesturi dezordonate, fara logica aparenta: Omul incepuse sa vorbeasca singur/ Si
totul se misca in umbre trecatoare". Eroii sunt nebuni, amanti, fecioare palide, poetul insusi, cantareata din
cafenea, in decorul unei naturi la fel de tragice. Conditia lor ilustreaza opinia lui J.-P. Sartre din L Etre et le
Neant: Fiinta este fara rost, fara cauza si fara necesitate". O lume absurda, fara lege se constituie in spatiul
poetic, sugerand precaritatea existentei, pierderea integritatii fiintei, tendinta spre disolutie si regresiune.
Universul poetului traieste obsesiile pornite din simbolism, dar isi depaseste punctul de plecare spre
modernism, cu posibile note decadente, impresioniste, expresioniste si chiar suprarealiste. x~ Tema
fundamentala este afirmarea inutilitatii existentei omului in lume, structurandu-se insa pe urmatoarele motive:
singuratatea, golul interior sau exterior, agonia, boala si moartea.
Golul inseamna un univers gol, o lume goala sau omul ca mecanism golit. Acesta se manifesta,
paradoxal, ca o prezenta a absentei. O forma a acestui motiv poetic trimite la golul interior, sinonim cu
nebunia. Spatiile inchise (camera, casa, covorul, cimitiruL) devin un gol obsesiv al exteriorului, sugerand
moartea, intr-o adevarata poetica a spatiilor goale, cu o atmosfera dezolanta si absurda.
Bacovia preia de la simbolisti tema orasului, dar il goleste, il degradeaza, trans-formandu-1 intr-un loc
geometric al zgomotelor. N. Manolescu apreciaza ca Bacovia contureaza o atmosfera de periferie", unde
spiritul decadent al simbolistilor francezi e absorbit de locuri unde nu s-a intamplat nimic". Ca in literatura
absurda, oamenii sunt pusi sa astepte, agitandu-se, resemnandu-se si "mai aies cuvantand fara incetare, intr-o
stare de permanent provizorat" (N. Balota).
Boala prezenta ca motiv poetic genereaza disolutia, precaritatea. Gradinile sunt cangrenate, amurgul
este bolnav, oamenii - atinsi de ftizie, iar delirul realizat verbal sau sugerat prin gesturi este semnul golului
interior, al dezorientarii, al discontinuitatii realului. in acest sens, discursul poetic se subsumeaza structurilor
moderne prin impresia de dezorganizare, repetitii, sugestii ale starii de soc, termeni inadecvati, asociatii
socante sau acumularea nonsensului la nivelul limbajului poetic.
Organizarea ca delir si ca dicteu automat a textului liric releva straturile adanci ale existentei interioare
(obsesii, cosmaruri, automatismE). Se dezvaluie o imagine a interiorului sufletesc vazut prin cosmar, fara a se
ajunge insa la limitele ultime explorate in maniera suprarealista. Incoerentele, cuvintele deformate, ratacite,
repetitiile de cuvinte ar putea sugera pierderea controlului asupra cuvintelor, drama limbajului si, de aici,
tentativa de a cunoaste, de a intra in contact cu lucrurile prin noncomunicare, un mijloc de a intelege
irealitatea, absenta. intre bolile" bacoviene cu valori de semnificare, Alexandra Indries enumera: histeria" (=
simularE), ftizia" (= contagiune/marcarE), delirul" (= alienarE). Trasatura lor comuna este alterarea. in isterie,

42
pierderea identitatii este aproximativa, fiind mai mult o exprimare abuziva, prin masca, joc, teatralizare a
obsesiilor unui spirit bolnav : Histerizate fecioare pale, La ferestre deschise palpita" (Amurg de vara).
Ftizia insotita de paloare, de culoarea galbena pateaza, marcheaza, sugerand intinderea contagioasa a
unei boli existentiale. Asociate, ftizia, cancerul, isteria compun o imagine a timpului devastator, violator:
Acum, sta parcul devastat, fatal,/ Mancat de cancer si ftizie,/ Patat de rosu carne vie -/ Acum, se-nsira scene
de spital". Lucrurile par sfartecate, spatiul pare sa geama, proiectie a starilor interioare.
Boala este cu atat mai tragica cu cat presupune izolare de comunitate. Bacovia este unul dintre primii poeti
care construiesc si o lume depoetizata.
O imagine de perspectiva asupra creatiei bacoviene va descoperi o multitudine de motive si teme
simboliste: degradarea tragicului (convertit in comic, in rizibiL), pustiul, monotonia, sugestia cromatica sau
cea acustica, nevroza, melancolia evocata de vioara sau clavecin, sentimentul claustrarii si dorinta de evadare,
ploaia si ceata, contururile estompate, amurgul de iarna, moina.
Acest registru simbolist contine in insasi substanta lui deschideri numeroase spre discursul
expresionist. Reluand precizarile facute anterior, s-ar putea inscrie in aceasta directie sentimentul vidului,
rasul absurd, dirijarea privirii spre un punct fix, materializarea spectacolului interior al pustiului si al
dementei, orgia de sange, contrastele cromatice. Prin organizarea violenta a spatiului poetic, impresia este de
impact material, iar viziunea are note terifiante. O natura torturata devine expresia trairii interioare, chipul se
transforma in masca inexpresiva.
Orasul (motiv simbolisT) este, in scriitura expresionista, o imagine eterogena, cu elemente tehnice,
prozaice sau socante, un puzzle de elemente urbanistice stridente, spatiu al demitizarii.
La un nivel foarte general, modernismul poeziei bacoviene provine din exploatarea unor valori umane
in criza si din impersonalizarea liricii, care trece de la exprimarea de sine la substituirea de sine.
Din aceasta perspectiva se justifica asertiunea Alexandrei Indries referitoare la faptul ca poezia lui
Bacovia este punctul de coliziune dintre discursul simbolist bazat pe circularitate (metafore circulare, refrene
ca expresii ale corespondenteloR) si discursul de tip expresionist, bazat pe ruptura (fraze intrerupte, cuvinte
disparate, exclamatii, metonimii, expresii ale unei trairi existentiale exacerbatE)
Universul liricii bacoviene (simbolism si expresionism).
 Plumb
Dormeau adanc sicriele de plumb Si flori de plumb si funerar vestmant Stam singur in cavou si era
vant Si scartaiau coroanele de plumb. Dormea intors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, si-am
inceput sa-1 strig Stam singur langa mort si era frig Si-i atarnau aripele de plumb.
Desi in poezia moderna structura metrica pare a nu avea un rol important, in Plumb de Bacovia
suntem obligati sa observam o simetrie perfecta intre cele doua catrene. Schema strofei intai: este identica
celei de-a doua. Organizarea interioara a fiecarei strofe in parte este interesanta pentru realizarea unei melodii
stranii, interiorizata, obsedanta pana la urma. Tonul elegiac este dat de iamb, care predomina. Simplu vorbind,

43
schema prozodica ideala a poeziei este iambica, fiecare vers, terminat in rima masculina, avand cate cinci
iambi completi.
Accentele secundare impun insa o metrica supusa cuvintelor, de unde diversitatea. Cezura figureaza
numai in versurile 2 si 3, al caror fiecare al doilea emistih incepe cu conjunctia si, incadrata in peonul iy urmat
de iamb in versul 2 si de suspensie in versul 3: in timp ce iambul din finalul versului 2 al fiecarei strofe:
vestmant ( a– ), sa-l strig (w ) este urmat, la inceputul versului urmator, de amfibrah: Stam sin-gur (_ W),
peonul IV din finalul versului 3 este reluat la inceputul versului 4: si e-ra vant ( w )/ Si scar-ta-iau (^^^_ ); si
e-ra frig (^^-^ ); Si-i a-tar-nau ( ww ).
Este de asemenea foarte clar ca sintagmele se incadreaza in metri identici, de la o strofa la alta, intr-o
geometrie fara cusur:
Strofa I, vs. 1: Dormeau adanc sicriele de plumb.
Strofa a Ii-a, vs. 1: Dormea intors amorul meu de plumb (predicat, exprimat prin imperfect +
circumstantial de mod + subiect + atribut substantival prepozitionaL).
Strofa I, vs. 3: Stam singur in cavou si era vant
Strofa a Ii-a, vs. 3: Stam singur langa mort si era frig (predicat, exprimat prin imperfect +
circumstantial de mod + circumstantial de loc + conjunctia^ + propozitie impersonala).
Strofa I, vs. 4: Si scartaiau coroanele de plumb.
Strofa a Ii-a, vs. 4: Si-i atarnau aripele de plumb (conjunctie + predicat + subiect + atribut cu
prepozitiE).
Cuvantul-cheie", plumb, se repeta, obsesiv, de cate trei ori in fiecare strofa, de fiecare data in rima
(daca putem sa-i spunem asA) versurilor 1 si 4 si la cezura versului 2. Aceasta simetrie urmareste si realizeaza
efectele muzicale ale unui laitmotiv, monoton si obsedant, tipice tuturor simbolistilor. Muzicale si de o
tonalitate minora sunt imperfectele dormeau, stam, era, atarnau, dar mai ales sonurile inchise, stinse, din
cuvintele vestmant, vant (puse in final versurilor si intonate iambiC), ca si cele strident minore, cu anume
functii onomatopeice, de percutie acuta a nervilor: scartaiau, strig, frig.
Toata greutatea metaforica se sprijina insa pe cuvantul plumb, care da de fapt sensul poeziei. Avem
de-a face, in cazul de fata, cu o metafora-simbol, una din acele imagini poetice (cultivata cu precadere de la
Baudelaire incoacE) larg cuprinzatoare ca putere sugestiva, dar cu neputinta de formulat intr-o judecata
precisa, univoca. Caci poetul simbolist ceea ce este cazul lui Bacovia mai inainte de oricare altul in poezia
romaneasca tinde spre starile de spirit vagi, traduse in imagini ce se pot interpreta felurit (in cadrul unei anume
sfere emotive, evidenT), dar nu lipsite de forta artistica, ci dimpotriva, date fiind corespondentele" din natura,
viata si cosmos.
Astfel, plumbul, prin greutatea lui specifica mare (in tabla Mendeleev Pb ocupa locul 82), poate
sugera apasarea sufleteasca sfasietoare la care este supus artistul si, in genere, intelectualul aruncat de soarta
intr-un oras pustiu de provincie de pe vremuri, un targ pluvios, cu uliti murdare, cu dugheni si coceni", ceea ce
este cazul lui Bacovia insusi. Plumbul mai poate sugera, prin culoarea lui cenusie-inchis, monotonia si

44
plictisul, mediul meschin, cu false straluciri de o clipa, acoperite repede de proza grea, diurna, asa cum
stralucirea provocata de o zgarietura in inertul si deloc nobilul metal se oxideaza vazand cu ochii,
recapatandu-si culoarea banala urata, dezolanta. Din plumb se confectioneaza artificiile funerare de duzina,
tipice pentru burghezia mica de provincie, saracacioase si prozaice: flori de plumb, coroane de plumb ctc.
Topit si turnat in apa, plumbul este folosit in magie, in sfarsit, ocultismul intrand si el in vederile simbolistilor.
Plumbul mai este si metalul rece", avand ca simbol alchimic saturnismul, de la denumirea planetei Saturn,
trista", intunecata" si melancolica", prin contrast cu stralucitoarea" si .joviala" planeta Jupiter. De notat ca
parintele simbolismului francez, Charles Baudelaire (1821 1867), numea capodopera sa Florile raului (1857) o
carte saturniana", iar urmasul lui cel mai direct, Paul Verlaine (1844 1896), publica ale sale Poeme saturniene
in 1866, intre care cel putin doua, pluviosul Chanson d automne si poemul Nevermore al lui Edgar Poe (1809
1849), au fost, cu siguranta, printre lecturile preferate ale lui Bacovia. Dar chiar sonoritatea, inabusita,
contrasa intr-o silaba vocala inchisa, sprijinita pe patru consoane labiale, a cuvantului plumb este parca in
acord cu continutul lui notional, lasand impresia de cadere grea, fara ecou, surda.
Echivoca, putand fi interpretata in mai multe chipuri, este si starea de spirit (si, evident, totodata
lirica) a eului poetului, in cazul de fata. Cavoul (cealalta notiune cu care rimeaza" cuvantul plumB) poate si nu
poate fi, in acelasi timp, un cavou. El poate fi casa sau orasul in care locuieste poetul; sau poate mediul, lumea
meschina, daca nu cumva si propriul corp in care salasluieste un suflet de plumb. Pus de cateva ori ca epitet,
mai intai la limita concretului (sicrie de plumb, flori de plumb, coroane de plumB), cuvantul-cheie" da
consistenta unor abstractiuni de asemenea ambigue, tulburatoare prin vagul lor straniu. Amorul de plumb
doarme intors. (Dormea intors amorul meu de plumb.") intors in spatiu sau in timp? (Participiul este de
asemenea ambiguu.) in cele din urma, aflam ca el este un mort pe care poetul zadarnic il striga in linistea
sinistra si friguroasa a cavoului. Aripile lui, care pot fi si ale poetului, atarna grele, de plumb, ca ale
albatrosului baudelairean ranit. A avea plumb in aripi, iata o stare tipic bacoviana. Neputandu-si lua zborul
spre inaltimi, sufletul poetului se inchide in sine insusi, ca intr-un cavou, schitand cateva gesturi ciudate,
schematice, histrionice, cu subinteles, incadrate intr-o geometrie fixa, prin taierea oricarei elocvente. Este aici
cunoscuta poza, simbolista in genere si bacoviana in specie, care in alte poezii decat aceasta tinde chiar a
deveni maniera. Aici ea insa contribuie la profunzime si la economia mijloacelor: Ia elocventa si suceste-i
gatul" se spune in Arta poetica a lui Verlaine.
Cu aceste semnificatii largi si foarte caracteristice, poezia Plumb a dat titlul unui ciclu din creatia lui
Bacovia si ar putea figura foarte bine pe coperta intregii sale opere.
- structura poeziei: doua planuri; doua strofe.
1. "peisaj - simbol"
2. "peisaj - interior"
1. cel al realului ("exterior"); se poate confunda cu un loc ce a avut oarecare importanta in gasirea figuratiei
mortii
2. planul interior/ psihologia si figurile funebrului.
45
 - curent literar, simbolismul; argumente: - tehnica repetitiei sugestive; -sintagme - refren ("dormeau
adanc", "dormea intors"; "sicriele de plumb", "amorul () de plumb"; "stam singur in cavou", "stam
singur langa mort"); - "plumb" - cuvant cheie - prezent de sase ori, de patru ori in rima; prezent in
primul vers; ultimul cuvant al poeziei.
- realizeaza muzica interioara;
- deznadejde;
- este un antiretoric;
- cuvintele si sintagmele care sugereaza moarte: "dormeau", "sicriele", "flori de plumb", "funerar
vestmant", "frig", "mort";
- imagini auditive: "scartaiau coroanele de plumb", "si era vant", "si-am inceput sa-1 strig";
- temele: moartea; iubirea/moartea iubirii; obs. - neologismul "amor"; epitet intors;
- prozodia: catrene; rima - imbratisata (a-b-b-A); ritm iambic; - masculina ("plumb", "vestmant",
"vant", "plumb");
- cromatica - cenusiul de plumb;
- genul - liric;
- specia - elegie cu elemente de pastel (si de meditatie de sutexT).
Opinii critice Vladimir Streinu: "Bacovia se stilizeaza in fara stil; () un complex de civilizat care isi
organizeaza dezorganizarea".
 Lacustra
Poezia are ca tema mitul reintegrarii cum il denunlea Mircea Eliade, sau Marea Trecere si sugereaza
universul bacovian cu trasaturile lui. Este in acelasi timp o meditatie pe tema poetul si poezia. Poetul este
sugerat ca in estetica simbolista si traieste un vis simbolic. Lacustra este o locuinta primitiva din paleolitic,
cand oamenii traiau in colibe suspendate pe piloni in mijlocul unor ape, spre a se apaua de marile animale.
Locuinta era legata de tarm cu o punte de lemn, care" noaptea se tragea si o izola. Tot astfel universul
bacovian este izolat, suspendat intr-un punct intre pamant, apa, aer.
Tema, eroii si subiectul sugereaza conceptul de corespondenta dar si de autonomie a esteticului
preluat din clasicism. Podul sugereaza conceptul de corespondenta: Ca n-am tras podul de la mal", dar avem si
conceptul romantic de lume ca vis: Tresar prin somn, si mi se pare". Aceasta izolare a locuintei lacustre
sugereaza si conceptul de poezie pura specific simbolismului.
Analogia ca trasatura a esteticii simboliste se impleteste cu o nuanta de cosmicizare, fiindca asa cum
locuintele lacustre stau intre pamant - apasi cer, tot asa universul poetic sta intre realitatea fizica - sociala si
realitatea spirituala.
Simbolul lacustra sugereaza in acelasi timp o intoarcere la origine ab origo", o evaziune romantica
intr-o alta lume. Sintagma ma duce-un gand" sugereaza versul eminescian: El zboara gand purtat de dor", Asa
cum Hyperion se intoarce la locul unde se naste universul: Caci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a
cunoaste / Si vremea-ncearca in zadar /Din goluri a se naste", tot astfel eul bacovian cauta sa ajunga la punctul
46
de corespondenta dintre creat si increat: Un gol istoric se intinde,/Pe-aceleasi vremuri ma gasesc / Si simt cum
de atata ploaie / Pilotii grei se prabusesc."
Simbolul lacustra sugereaza si eul poetic bacovian, fiindca asa cum locuinta lacustra sta izolata in
mijlocul apei, tot astfel eul bacovian sta ca un ecou sonor in mijlocul universului", cum se autodefinea Victor
Hugo.
Sentimentul de melancolie, in esenta romantic, sugereaza tristetea cu care poetul se instraineaza,- ca
si Hyperion ipostaza a eului eminescian, de lume. Starea de trezire, de constiinta, este sugerata de gerunziile
tresarind", asteptand", dar si prin sintagma tresar prin somn". Este o patrundere in lumea interioara a eului, un
moment in drumul spre constiinta de sine, tratata de Luciap Blaga in poezia Munte vrajii.
Poezia poate fi interpretata si ca o meditatie pe tema destinului, determinata de o disoiutie
universala, de un potop, de declansarea stihiilor: Si simt.cum de atata ploaie / Pilotii grei se prabusesc".
Cuvantul singur" preia incarcatura semnificatiilor din poezia Plumb, sugerand ca si in finalul poemului
Luceafarul de Mihail Eiminescu, retragerea in sine.
Trasaturile definitorii ale stilului bacovian apar ca si in poezia Plumb ca fiind: concizia,
simbolizarea, cristalizarea, vizionarismul, sugerarea, analogia, nuantarea, cromatica.
Contextul simbolic creat de cuvantul lacustra: val, podul, pilotii, ploaia, exprima aceeasi tehnica de
simbol central, care cristalizeaza textul. Aici rolul de cuvant cheie si simbol central il joaca cuvantul lacustra,
cuvant care sugereaza universul poetic. Apa sugereaza lumea spiritului, cunoasterea, care prin valorile ei
determina disolutia valorilor lumii materiale, ducand ca si la Eminescu, la inchiderea poetului intr-un univers
propriu. Imaginarul oniric, este incarcat de sugestii si analogii. Poetul da densitate simbolului intr-un context
de maxima claritate si constientizare.
Universul liricii bacoviene
Cand, in 1945, aparea un volum cu titlul "Opere", in colectia "Editii definitive", "Editura Fundatia",
Pompiliu Constantinescu, critic de mare reputatie, difuza la radio o cronica in care elogia evenimentul,
considerandu-1 "festiv pentru scriitor", prilej de "situare in panorama liricii contemporane". in "Opere", erau
cuprinse volumele: "Plumb" (1916), "Scantei galbene", "Comedii in fond" si doua anexe de proza lirica,
"Bucati de noapte" si "Dintr-un text comun" (1925).
Caracterizarea pe care Pompiliu Constantinescu o face universului liricii bacoviene este absolut
pertinenta: "trece simbolismul autohton din suprafata in adancime"; "o acuta senzatie de moarte, de degradare
a materiei si dezaxare a eu-lui, in reactiile lui cinestezice"; "descinde din zona de jos a universului poe-esc si
baudelaire-ian si din Rollinat"; "boema bacoviana e tragica"; "zarile lui morale se cuprind intre cazarma,
carciuma, cafeneaua sordida, parcul orasului provincial, balciuri, iar peisajul familiar sunt ploaia, ninsoarea,
noroiul; o cangrena a universului ii otraveste si-i roade fiinta", "solitudine"; "una dintre cele mai tari arme
poetice din cate cunoaste simbolismul nostru".
Universul bacovian a mai fost evocat, la fel de sintetic si de expresiv, de criticul Eugen Lovinescu,
in "Critice": "o atmosfera de coplesitoare dezolare"; "toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitata
47
intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator, cu casutele chircite in noroaie eterne, cu
gradina publica ravasita, cu melancolia caterincilor".
Situarea in cadrul curentelor literare - a iscat o controversa: cei mai multi critici il considera cel mai
de seama reprezentant al simbolismului (pentru prezenta unor motive si procedee specifice: arta notatiei vagi,
spleenul, sugestii, sinestezii, un anume cult al culorilor, muzica interioara, arta repetitiei cu efecte muzicale,
sugestia muzicii prin evocarea instrumentelor muzicale, simboluri, corespunderi, fiori, nevrozE). Dupa 1960,
unii critici au subliniat forta culorilor ce amintesc de pictura expresionista, avand o prezenta de "obiecte" ce
vietuiesc in sine.
Adevarul este ca Bacovia s-a format, ca poet, in atmosfera simbolista si a asimilat estetica
simbolista. "Expresionismul" sau poate aparea ca o incidenta.Titluri de poezii antologice: "Plumb", "Pastel",
"Decor", "Amurg", "Lacustra", "Amurg de toamna", "Tablou de iarna", "Amurg violet", "Decembre", "Amurg
de iarna", "Amurg antic", "Cuptor", "Toamna", "Panorama" si multe altele. Important: Titlurile sunt, pentru
arta sa literara, ele insele, motive si teme bacoviene.
S-a vorbit de influenta unor poeti francezi, dar adevarul este ca Bacovia nu poate fi comparat cu
acestia (Baudelaire, Laforgue Rollinat, PoE). Nu poate fi vorba nici de o "influenta" a impresionistilor
francezi, dar, fireste, se pot face orice comparatii sau asocieri intr-un eseu.
Culori bacoviene: violet, galben, "verde crud", alb-negru: toate trebuie analizate in context ca stari
de spirit (de obicei sugerand stari depresive, monotonie, raceala, nevroza, maladie sau moartE).
Instrumente muzicale: caterinca, armonica, violina, flautul - chiar fanfara - in contexte melancolice
sau funebre.
Dintre miturile elementelor primordiale selecteaza - pentru o viziune apocaliptica: apa (mai ales
ca ploaie, sau zapada), pamantul (ca plumB).
Prozodia: versificatie clasica: strofe de patru versuri (catrenE), dar si "jocuri" moderne (ca in
"Monosilab de toamna").
Trasaturile universului bacovian
a) Orizont inchis, cenusiu, cer de plumb, strabatut de corbi negri ca in poeziile: Tablou de iarna, Plumb,
Amurg de iarna
b) Societatea este o lume absurda, halucinanta, deznadajduita, alcatuita din ospicii, cazarmi, spitale,
abatoare, acoperite de zapezi, pioi, nori, ca intr-un infern dantesc
-Afara targul sta pustiu / Si ninge ca-ntr-un cimitir" Nevroza.
- „Ninge, parca toti murira, parca toti au inviat" Plumb de iarna .
c) disolutia, destramarea, putrezirea, procese definitorii ale lumii burgheze:
- " Si simt cum de atata ploaie / Pilotii grei se prabusesc" Lacustra.
d) tristetea, nevrozele, funebrul, boala, moartea, trasaturi ale universului:
- „Dormeau adanc sicriele de plumb" Plumb.
- „Decor de doliu, funerar" Decor.
48
 .- „Cu jocuri de umbra ce dau nebunii" Palind.
e) iubirea - ca lege generatoare a vietii este strabatuta de moarte, de aceea iubitele, care ar trebui sa genereze
viata, canta marsuri funebre, iar peste tot apar semne care prevestesc moartea:
- „Iubita canta-un mars funebru" Nevroza.
- „Si ningazapada ne-ngrpape "* Decembre.

: - „Spre abator vin lupii licarind" Tablou de iarna.

f) atitudine critica fata de lumea burgheza:
- „Pe drum e-o lume lenesa, cocheta" Amurg violet.
- „Oftand palate de-ti lucrez / Eu stiu si bine a darama" Serenada muncitorului.
g) predilectie pentru cromatica, muzica, sugerand corespondente subtile:
- „Verde crud, verde crud / Mugur alb si roz si pur /Vis de-albastru si azur / Te mai vad, te mai
aud" Note de primavara.
h) sentimentele de claustrare, singuratate, durere, iubire, speranta, penduleaza in jurul sentimentului de
tristete: !
-- „Acum cad foi de sange-n parcul gol" in parc.
- „E vant si-orice speranta e pierduta" Plumb de toamna.
Motivele universului bacovian
a) motivul revoltei este exprimat direct sau refulat:
- „Dar am sa dau curand la cap" Serenada muncitorului.
- „Mahnit de crimele burgheze / Fara a spune un cuvant" Poema finala.
b) motivul orasului deprimant - forma autohtona a motivului oraselor tentaculare pus in circulatie de Emil
Verhaeren:
- „Ascuns in pivnita adanca / Fara a spune un cuvant" Poema finala.
- „Un oras de piatra doarmetoate dor" Nocturna.
c) motivul singuratatii, al tristetii, al spleen-ului:
- „Singur sa ma pierd in lume / Nestiut de nimeni" Poema finala.
- Si iar toate-s triste" Piano.
d) motivul corespondentei dintre simboluri, culori, sentimente!
- plumb - gri tristete Gri.
- moarte - violet - presimtire Amurg violet.
- mugur - verde, roz, albastru, azur - bucurie Nervi de primavara.
e) motivul corespondentelor dintre starile sufletesti si natura: ,
- „Toamna a tipat cu un trist accent" Vant.
- „Si plang si cu plansul in noapte / Rachita de-afara mi-e sora" Miezul noptii.
f) motivul sugestiilor muzicale:
49
 - „Plangea clavirul trist si violina" Mars funebru.
- „in dezacord clavirul moare / Si ninge ca-ntr-un cimitir" Nevroza.
g) motivul fecioarei in alb:
- „O copila poposita la fantana" Note de primavara.
- „in alb, domnita, blonda, in noaptea ideala" Balada.

Caracterul simbolist al universului poetic:

a) eroi simbol in imprejurari simbolice
- „Dormea intors amorul meu de plumb" Plumb
- „Si corbii se plimba prin sangeri sug" Tablou de iarna. ..„in racle de sticla - princese"
Panorama.
b) tema, eroii, conflictul, subiectul - sunt structurate pe conceptul de corespondenta, fiindca „fiecarui
sentiment ii corespunde o culoare" spune poetul:
- „Copacii albi», copacii negri / Si pene albe, pene negre" Decor.
c) cosmicizarea - raportul omului cu universul:
- „Iar creierul ardea ca o flacara de soare" Astfel.
- „Si stau impietrit..si de veacuri / Cetatea parea blestemata" Panorama.
d) cultivarea intuitiei si sugestiei prin simbol:
- „Se uita in zari catedrala / Cu turnuri, sever si trufas" Toamna.
- „Dormeau adanc sicriele de plumb" Plumb. c) conceptul de poezie pura:
- „Mugur alb, si roz si pur / Vis de-albastru si azur" Note de primavara.
f) gandirea analogica in locul celei logice:
- „O femeie in doliu-pe strada / O frunza galbena tremura dupa ea" Scantei galbene.
Universul bacovian in contextul poeziei romanesti si universale
a) influenta lui Eminescu - continuarea lui in alt context social-istoric: paralela intre imparat si
proletar si Serenada muncitorului, intre Luceafarul si Lacustra.
b) critica sociala are note de virulenta ca la Alexandru Macedonski: Regret, Serenada muncitorului,
Ecou de romanta.
c) opozitie fata de lumea si mentalitatea burgheza ca la Stefan Petica si Traian Demetrescu: Amurg
de toamna.
d) atmosfera suprasaturata de nevroze, gust pentru oribil, pentru satanic ca la Rollinat, Baud,elaire:
Strigoii, Mars funebru
e) sinteza estetica de simbolism, impresionism, expresionism, realism -- influenta pictorilor
impresionist!

50
 - elemente de critica sociala realista - Serenada muncitorului -elemente de romantism: sentimente de
melancolie, tristete, bucurie
- elemente de clasicism: claritatea stilului, meditatia pe teme clasice fortuna labilis si panta rhei
- caracterul expresionist prin sinteza estetica, prin cosmicizare, prin conceptul de cunoastere, prin
drumul spre interior.
Volume de poezii: "Plumb" - 1916, "Scantei galbene", "Bucati de noapte" - 1926, Tufoi" - 1930,
"Comedii in fond" -1936, "Stante burgheze" - 1946 .
Opera lui George Bacovia este reprezentativa pentru unul dintre cei mai originali poeti romani de dupa
Eminescu, despre "bacovianism" vorbind toti marii nostri critjcijjPoezia lui Bacovia este expresia cea mai
elocventa si mai durabila a simbolismului autohton, cu toate temele, motivele si tehnicile specifice acestui
curent literar pe plan european. Se regasesc in opera sa poetica toate instrumentele tehnicii simboliste:
simbolul, sugestia, corespondentele, muzicalitatea, cromatica, olfactivul, prozodia, precum si temele si
motivele ce ilustreaza si definesc acest curent: conditia poetului si a poeziei, solitudinea, melancolia, spleen-
ul, misterul, evadarea, natura (cu motivul ploii dezintegratoare si al anotimpurilor nevroticE), nevroza, iubirea
deprimanta, orasul sufocant etc.
Bacovia cultiva un simbolism de esenta si nu unul formal, iar_ starea poetica se transmite cititorului ca
traire interioara, ca fapt de viata.

Universul poetic
Temele fundamentale ale liricii bacoviene:
1. Lumea orasului de provincie, a targului sufocant, care este, probabil Bacaul, ilustreaza o lume bolnava,
degradata fizic si psihic:
a. Mahalaua populata de o lume ftizica, aflata in descompunere lenta, sub actiunea intemperiilor:
ploaia, zapada, vantul, frigul, ceata si arsita, in nopti halucinante de toamna sau iarna:
"E-o noapte uda, grea, te-neci afara, Prin ceata obosite, rosii fara zare, Ard afumate triste
felinare Ca-ntr-o crasma umeda, murdara Prin mahalali mai neagra noaptea pare Si-auzi
tusind o tuse-n sec amara Prin ziduri vechi ce stau in daramare" ("Sonet")
b. Orasul in ruina, in descompunere, in care coexista cadavrele in descompunere cu fastul burghez, cu
iluminatul electric, iar poetul, alungat din propria sa locuinta, este bantuit de obsesii, spaime si
nevroze:
"Odaia mea ma inspaimanta Cu braie negre zugravita Prin noapte, toamna despletita in mii
de fluiere canta"
("Singur") " Copacii albi, copacii negri Stau goi in parcul solitar Decor de doliu funerar
Copacii albi, copacii negri" ("Decor")
c. Orasul inspaimantator, periculos pentru viata omului, in care se petrec fapte zguduitoare, cum ar fi
scenele de viol:

51
 "Acum cad foi de sange-n parcul gol Pe albe statui feminine, Pe alb model de forme fine,
Acum se-nsira scene de viol" ("In parc")
d. Orasul vazut ca un muzeu al figurilor de ceara este ilustrat in poezia "Panorama":
"Plangea caterinca fanfara, Lugubru in noapte tarziu Si singur priveam prin ochene
Pierdut in muzeul pustiu."
2. Singuratatea, (solitudineA) este una din temele predilecte ale lui G.Bacovia, constituind si principala sa
componenta spirituala.
a. Camera poetului nu e o ambianta benefica, asa cum este la Macedonski, un spatiu de creatie, sau
ca la Eminescu, ci este un loc inspaimantator, generator de spaime:
"Eu trec din odaie-n odaie Cand bate satanica ora" ("Miezul noptii")
b. Dragostea si actul reflex al creatiei sunt singurele elemente salvatoare intr-o singuratate ca o
tortura pentru poet, care se simte bine numai in intimitatea protectoare a camerei iubitei:
"Ce cald e aicea la tine Si toate din casa mi-s sfinte Te uita cum ninge decembre Nu rade,
citeste-nainte" ("Decembre *)
3. Natura se afla sub puterea unor forte distructive, natura bacoviana fiind o stare de spirit.
a. Anotimpurile sunt obsedante si creeaza stari nevrotice:
"Si toamna si iarna Coboara amandoua Si ploua si ninge Si ninge si ploua" ("Moina")
b. Apa nu este un simbol al vietii, ca la Eminescu, ci este un element distrugator de materie,
degradant, provocatoare de disperare, de isterie:
"Si parca dorm pe scanduri ude, in spate ma izbeste-un val -Tresar prin somn, si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal." ("Lacustra")
c. Zapezi apocaliptice care acopera, astupa fara posibilitate de scapare, intreaga existenta umana:
"Ninge grozav pe camp la abator Si sange cald se scurge pe canal Plina-i zapada de sange
animal Si ninge mereu pe-un trist patinoar" ("Tablou de iarna")
d. Print/vara bacoviana este provocatoare de isterie, de nevroza, nu este anotimpul renasterii la viata
a naturii, asa cum este in lirica lui AJecsandri sau Cosbuc:
"Apar din nou taranii pe haul din campie, in infinit pamantul se simte tresaltand: Vor fi
acum de toate cum este orisicand, Dar iar ramane totul o lunga teorie. O, cand va fi un
cantec de alte primaveri?! "("Nervi de primavara")
4. Iubirea nu este un sentiment benefic pentru spiritul uman.
a. Iubita este o fecioara palida, despletita, care canta la clavir muzica funebra, gemand ca in delir:
"Iubita canta un mars funebru Iar eu nedumerit ma mir, De ce sa cante-un mars funebru Si
ninge ca-ntr-un cimitir". ("Nevroza")
b. Iubita este descrisa cu accente pamfletare, fata de care poetul are dispret:
"Femeie, masca de culori, Cocota plina de rafinarii" ("Contrast")

52
 "Duduia vesnic citeste, Stie clavirul, pictura - Si nopti de-a randul vegheaza Si poate de-
aceea slabeste" ("Unei fecioare")
5. Moartea este o obsesie fascinanta, in care lipseste cu desavarsire aspiratia, este o stare de disperare, de
dezagregare a materiei, a fiintei, a existentei cosmice:
a. senzatia de funebru este permanenta in lirica bacoviana, fiind o componenta a eului poetic, chiar si
a sentimentului de iubire:
"Dormeau adanc sicriele de plumb Si flori de plumb si funerar vestmant - Stam singur in
cavou si era vant Si scartaiau coroanele de plumb. ("Plumb")
b. moartea este o dezagregare totala, absoluta a omenirii:
"Sunt cativa morti in oras, iubito, Chiar pentru asta am venit sa-ti spun; Pe catafalc, de
caldura-n oras, incet, cadavrele se descompun" ("Cuptor")

Arta poetica
 Muzica este una din principalele modalitati simboliste intalnite in lirica bacoviana, deoarece poetul
percepe lumea la nivel auditiv ("Natura scoate arpegii, acorduri, armonii, [] muzica sonoriza orice
atom"), idee sustinuta printr-o larga varietate artistica de sugerare a muzicalitatii, folosind:
- Instrumente muzicale (clavirul, vioara, buciumul, talanga, tambalul, goarna, flasneta,
piculina, flautul, fluierul, lira, harfA); "Iar la clavir o bruna despletita" "Plangea clavirul trist si
violina" ("Mars funebru")
- compozitii muzicale (simfonia, marsul funebru, valsuL), sugerand trairi sufletesti ale poetului:
"Canta celebrul mars al lui Chopin" ("Mars funebru"),
- zgomote diverse (fosnete, scartaituri, trosnete, gemete, plansete, soapte, suspine, oftaturi, tuse,
pocnete, ecourI): "E toamna, e fosnet, e somn Copacii pe strada ofteaza E planset, e tuse, e gol
Si-i frig si bureaza" ("Nervi de toamna")
- verbe auditive care exprima disperarea, spaima, starea de nevroza (strig, plangand, izbeste,
plouand, se prabusesc, scartaiE): "De-atatea nopti aud plouand, Aud materia plangand () in
spate ma izbeste-un val () Pilotii grei se prabusesc." ("Lacustra") celor cu consoanele (plumB),
prin repetarea unor cuvinte ("Copacii albi, copacii negri"), versurt-refren ("Nu rade, citeste-
nainte"): Poua, ploua, ploua Vreme de betie Si s-ascult pustiul Ce melancolie! Ploua, ploua,
ploua." ("Rar")
 2. Cromatica are profunde sensuri in definirea starilor sufletesti ale eului poetic, dupa cum insusi
Bacovia marturisea: "in poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau
auditie colorata. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare".
Astfel, exista un cod al interpretarii culorii bacoviene, intre care verdele crud, rozul si albastrul
sugereaza starea de nevroza, violetul halucinatia, albul inexistenta, negrul si rosul simbolizeaza moartea:

53
 "Copacii albi, copacii negri Stau goi in parcul solitar Decor de doliu funerar Copacii
albi, copacii negri."
("Decor")
Combinatiile de culori au efecte halucinante:
"Verde crud, verde crud, Mugur alb si roz si pur Vis de-albastru si azur Te mai vad, te
mai aud."
("Note de primavara")
 3. Olfactivul se regaseste ilustrat prin mirosuri puternice, uneori agresive, exprimate direct sau
sugerate:
"Amar parfum de liliac" ("Armindeni")
"Toarna pe covoare parfumuri tari Adu roze pe tine sa le pun, Sunt cativa morti in oras,
iubito, Si-ncet, cadavrele se descompun" ("Cuptor")

 MODERNISMUL
ION BARBU

Universul creatiei
Modernismul se afirma plenar in poezia romaneasca interbelica prin creatia lui Ion Barbu, o aparitie
singulara intr-un context cultural putin pregatit pentru receptarea unui lirism dificil, deseori ermetic.
El isi cucereste un loc aparte prin sinteza lirica, mereu mai concentrata, a elementelor abstracte cu
inspiratia spontana si concretul senzorial, prin asimilarea modelelor romantice, a motivelor folclorice, a
poeticilor magice, transpuse intr-un limbaj poetic neologic, elevat, esentializat.
Unitatea lirismului barbian se releva din constructia originala, aproape geometrica ce urmeaza o
traiectorie circulara spre poezia absoluta, centrata pe sine insasi. in studiul antologic intitulat Ion Barbu, Tudor
Vianu clasifica etapele creatiei in trei categorii.
I. Etapa parnasiana cuprinde poezii publicate intre 1919 si 1921, in revista Sburatorul, poezii
cizelate, rafinate artistic, fara exprimare confesiva directa. Autorul recurge la simboluri mitologice, livresti,
prezinta peisaje geologice, mineralizate sau luxuriante prin germinatia vegetala.
Lava sugereaza o geneza miraculoasa, cu viziuni cosmogonice, pamantul fiind cristalizarea acesteia,
Muntii trimit la un elan impietrit, un ecou dintr-o alta intocmire", Banchizele evoca tinuturi reci, viziuni ale
originarului.
E. Lovinescu remarca forma parnasiana, de factura larga, cu strofe ca arcuri puternice de granit, cu un
vocabular dur, nou insa, cu un ton grav, de gong masiv, intr-un cuvant o muzica impietrita".

54
 Substanta versurilor ascunde insa emotiile eului liric, pasiunile unui suflet romantic ce se exprima
uneori prin simboluri, prin masca trairii dionisiace. Copacul vrea sa bea licoarea opalina", sfaramand zenitul
intr-o tentativa de transcendere a terestrului, dupa cum in poeziile Panteism, Dionisiaca se revarsa
energetismul, tehnicul, topirea orgiastica in regnurile naturii. Influenta lui Nietzsche este evidenta, poezia are
stilul parnasian, sententios si solemn", este frumoasa in elevatia ei, intr-o tristete a marilor probleme, prin
nostalgia recilor tinuturi ale eternitatii si printr-un inedit lirism astronomic" (G. CalinescU).
Umanizare este un text profund sugestiv, ilustrand drumul simbolic al eului dinspre Castelul de
gheata" al gandirii spre caldul pamant de miazazi", semn al afectului, al luminii si caldurii vitaliste. Imaginile
sunt expresive, cosmosul devine muzical, spiritul coboara in teluric, in luturi pieritoare", iar euritmia"
formelor topeste domul gandirii.
II. Etapa baladesca si orientala se caracterizeaza prin structuri narative si descriptive ample,
valorificarea folclorului balcanic, a sugestiilor muzicale baladesti, cuprinzand poemele publicate intre anii
1922 si 1925 (Dupa melci, Riga Crypto si lapona Enigel, Domnisoara Hus, Isarlak, Nastratin Hogea la
IsarlaK). Aceste balade culte descriu o lume de un pitoresc balcanic dens provenit din textele lui Anton Pann.
Dupa melci trateaza tema des-facerii din somn, a genezei provocate de inocenta copilului prin magia
cuvantului. Prima parte prezinta un decor naturalistic cu figuri mitice (capcauni, joimarite, gusate"), forma de
initiere in structura oculta a naturii. Dupa ce descanta melcul din somnul vegetativ, copilul se sperie, universul
padurii misterioase devine un spatiu al halucinatiei si al cosmarului, provocate tot prin incantatie. Partea a
doua cuprinde miscarile imprevizibile ale naturii, intoarcerea unei vifornite tarzii", in timp ce eroul se afla
intre somn si veghe, dezlantuire stihiala a naturii pentru hybrisul savarsit (joaca de-a demiurgul, magia
savarsita pentru a stI). in final, descoperind melcul mort, descantecul devine bocet: Jalea copilului din partea a
doua este ca bocetul funebru al ingroparilor lui Dionysos, in misterele Antichitatii" (T. VianU).
Ca ritual initiatic, poezia urmareste ciclul cunoasterii parcurs de copil: declanseaza prin descantec
manifestarea unei latente, foloseste nesabuit magia cuvantului, jocul de limbaj si descopera tragismul ascuns
in existenta - drumul iremediabil spre moarte -, tragismul cunoasterii, candoarea inselatoare a limbajului"
(Marin MincU).
Riga Crypto si lapona Enigel este o balada cu aspect medieval, cu ritmuri de descantec popular, unde
drama lui Crypto reia drama melcului. intr-un registru al opozitiilor (umbra/ soare, intuneric/lumina,
sterp/creatoR), se constituie drama naturilor ireconciliabile, a atractiei fatale spre o lume inaccesibila, opusa
propriei esente. Lapona este agentul vietii, simbol al spiritului orientat spre lumina, spre zone superioare, in
timp ce Crypto, si el o fiinta aleasa, marcata de un destin tragic, apartine polului negativ, al umbrei, al
stagnarii, al senzorialitatii.
Acest Luceafar intors" contrapune principiul solaritatii si cel demonic, inferior, intr-o confruntare
simbolica.
Domnisoara Hus este curtezana de altadata, eroina unui ritual magico-erotic de invocare a iubitului
mort. Magia limbajului apare aici in incantatiile stranii, prelucrare a descantecului de fetie" din stratul obscur
55
al folclorului nostru" (T. VianU). Sugestiile uraniene, imaginile cosmice, dublate de derizoriul conditiei
umane, poeticile magice cu pasat", cu malai", cu coada lingurii de lemn" construiesc o viziune poetica unica
ce culmineaza cu aparitia ibovnicului uituc". Este o meditatie grava asupra aventurii Fiintei, tragica sublimare
a corporalului in transcendent"; dorinta de extinctie a domnisoarei Hus este o aspiratie pura spre reintegrarea
prin moarte" (Marin Mincu, Opera literara a lui Ion Barbu, p. 296)
Isarlakul este o cetate fabuloasa, cu peisaje orientale, contrastante, cu o lume zgomotoasa, asezata la
mijloc de rau si bun", intr-un echilibru perfect. Aceasta este Mecca lui Ion Barbu, locul poeziei, al artei, al
spiritului, coordonata orientala, balcanismul viziunii fiind ridicate la o valoare metafizica absoluta.
In durata lumii turce" (orientalE), poetul descopera treptat afectul, trairea ce lipsea poeziei sale,
lirismul rece, parnasian din prima etapa a creatiei sale.
Acelasi spatiu mitic, un Balcan spiritualizat, se deschide si in Nastratin Hogea la Isarlak, filonul
oriental deschide un spatiu liric nou. Poezia este un alt nivel de initiere in spiritualitatea orientala, Nastratin
este inteleptul Orientului, un profet ce oficiaza un ritual - sacrificiul initiatic. Pentru a atinge cunoasterea
absoluta, Hogea suspenda ritmurile vietii, se autodevoreaza in tacere : Sfant trup si hrana siesi, Hagi rupea din
el". Simbolurile figurative, limbajul pitoresc, de o concretete plastica, formulele aparent narative, dar atinse de
un lirism adanc, stilizarea folclorului in texte de autentic fior dramatic, existential, asigura originalitatea si
valoarea estetica a acestei etape.
III. Etapa ermetica inchide cercul creatiei barbiene cu poemele dificile, intoarse spre propriul
lirism elevat si esentializat, poeme scrise in anii 1925-1926. Oul dogmatic, Ritmuri pentru nuntile necesare,
Uvedenrode, Din ceas, dedus etc. sunt versuri de un ermetism cert fie la nivelul simbolurilor, fie datorita
sintaxei poetice. Poetul s-a desolidarizat de poezia lenesa" pe care a repudiat-o mereu pentru absenta tensiunii
spirituale, pentru sinceritatea si naivitatea discursului. Spatiul poetic este acum lume purificata pana la a nu
mai oglindi decat figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul, este o pura directie,
un semn al mintii" (Ion BarbU).
Oul dogmatic ilustreaza preocuparea pentru geneza, pentru miracolul creatiei. Albusul, elementul
feminin, pasiv, se intalneste cu galbenusul, plodul" activ, la polul plus". Oul imita in micul univers geneza,
viata si moartea, el este palat de nunta si cavou", este sterp", fara rod sau viul ou", imagine a increatului, a
vietii latente pure, pentru ca vinovat e tot facutul si sfant, doar nunta, inceputul".
Semnul tragic al facutului" se opune sacrului primordial, dupa cum si nunta" spiritului cu sensurile
existentiale este o ultima rezonanta a sacralitatii universului.
Uvedenrode este un alt spatiu-sinteza al nuntilor, al cunoasterii sau creatiei; este un simbolic Olimp
retras din temporalitate, din accidental sau efemer. Un text extrem, de un modernism derutant, scris sub
obsesia unei claritati irationale". Aceasta rapa a gasteropodelor", teritoriu suprasexual" si supramuzical",
ascunde un erotism straniu tratat rapsodic, dar si o evadare in vis, o cufundare a eului liric in increat, intr-o
viziune panteista. Sensul solar trimite spre un loc al procreatiei cosmice (unire solara a erosului cu intelectuL),
al cunoasterii absolutului.
56
 Ritmuri pentru nuntile necesare reia motivul nuntii, al sintezei contrariilor. Valorificand sugestii din
stiintele exacte si din cele oculte, textul este o initiere in taina roatelor interioare : roata Venerei (simbolizand
iubirea, cunoasterea senzuala), roata capului (legata de Mercur, simbol al ratiuniI) si roata soarelui (cunoastere
totala, prin creatiE). Abia aici se va savarsi nunta simbolica a eului ca act magic, sub protectia soarelui. Se
poate intui aici o schema a conversiunii sufletului apropiata de caile pe care le indica mistica neoplatoni-ciana.
Creatia se dispune in mai multe etape ascendente, pornind de la materie, trece prin suflet, ratiune si
ajunge la principiul suprem si unic al divinitatii.
Semnificatiile astrologice ale acestei simetrii siderale se intuiesc si in devenirea poeziei barbiene care
se desprinde de contingent (inchisoarea Geei"), trece prin erosul dionisiac, prin zona intelectului pur (sterilul
Mercur) pentru a putea ajunge in camara Soarelui", la ekstaza".
Imaginea poeziei, a creatiei ca joc secund", ca provocare a intelectului, dar si rostire a trairii, a emotiei
se defineste in aceeasi maniera ermetica, esentializata in poezia Din ceas, dedus Rigoarea si lapidaritatea
matematica exprima, de fapt, latura metafizica a artei, jocul real/ideal, numen/fenomen, iesirea din lumea
experientei spre una purificata, o suprastructura ideala reprezentata de spatiul poetic.
ETAPELE CREATIEI POETICE
Lirica lui Ion Barbu ilustreaza, dupa propria marturisire, relatia dintre matematica si poezie: "Ca in
geometrie inteleg prin poezie o anumita simbolistica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta,
intrucat exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos, unde se intalneste cu poezia".
Desi contemporan cu Blaga si Arghezi, poezia lui Ion Barbu este mai aproape de conceptia unor poeti
moderni ca Mallarme, Valery, Baudelaire, dar si de cantecele de lume ale lui Anton Pann. Creatia lui Barbu
exprima, mai ales, dorinta lui de comunicare cu Universul, de contemplarea lumii in totalitatea ei, este o stare
de intelectualitate, izvorata din conceptia ca "pentru mine poezia este o prelungire a geometriei".
Aspiratia sa catre lirismul pur presupune o stare initiatica, ce nu poate fi exprimata decat intr-un limbaj
incifrat, in care concizia este formula cea mai aleasa a lirismului barbian, concretizata in imagini-sinteza,
propozitii eliptice, asocieri de cuvinte deseori socante. Versul lui Ion Barbu nu se supune nici unei reguli de
logica intre cuvinte, facand ca limbajul sau sa fie criptic si ermetic. in creatia lirica a lui Ion Barbu, Tudor
Vianu desprinde trei etape esentiale, pe care le evidentiaza in lucrarea "Introducere in poezia lui Ion Barbu"
(1935):
1. Etapa parnasiana cuprinde creatia publicata intre 1919 -1920 in revista "Sburatorul" a lui Eugen
Lovinescu, din care fac parte poezii ca: "Lava", "Muntii", "Copacul", "Banchizele", "Panteism", "Arca",
"Pytagora", "Raul", "Umanizare" etc. si care exprima puternice trasaturi parnasiene. Curentul literar numit
parnasianism (aparut in Franta la mijlocul secolului al XlX-leA) cultiva o poezie impersonala, obiectiva, un
joc al formei si al imaginii, manifestandu-se ca reactie ferma impotriva romantismului, care suprasaturase
lumea literara prin exces de sentimentalism si fantezie.

57
 Poezia Iui Ion Barbu, exprimata intr-un vocabular dur, pe un ton grav, se deosebeste totusi de lirica
parnasiana prin aceea ca poetul roman evoca antichitatea greaca, din care se revarsa o vitalitate frenetica, in
deplina consonanta cu ritmurile vii ale naturii. in acest registru se inscrie poezia "Panteism", in care poetul
face un legamant al lepadarii de pacatul contemplatiei abstracte a naturii in favoarea trairii profunde a vietii in
constiinta:
"Vom merge spre fierbintea, frenetica viata, Spre sanul ei puternic cioplit in dur bazalt, Uitat sa fie
visul si zborul lui inalt, Uitata plasmuirea cu aripe de ceata! ()Smulgandu-ne din cercul puterilor
latente, Vietii-universale, adanci, ne vom reda;" Poetul transfera trairile sale interioare, aspiratiile
sufletului sau asupra unor simboluri "obiective" cum ar fi copacul, muntii, raurile ce pot aduna in
ele aspiratiile si elanurile omului: , "Hipnotizat de-adanca si limpedea lumina A boltilor destinse
deasupra lui, ar vrea Sa sfarame zenitul si-nnebunit sa bea Prin mii de crengi crispate, licoarea
opalina" ("Copacul")
Conflictul dramatic al fiintei umane intre intelectual si senzual, intre contemplatia "apolinica" si trairea
"dionisiaca" ("Umanizare") este rezolvat de Ion Barbu prin armonizarea lor intr-un proces unic, in care
Gandirea ia forme concrete de "sunet, linie, culoare", iar Ideea devine "muzica a formei in zbor". Spre
deosebire de parnasianismul francez, Barbu cultiva formula poetica a unui "lirism omogen" pe care-1
desavarseste in urmatoarele etape ale creatiei.
2. Etapa baladica si orientala (1921-1925) se caracterizeaza printr-o poezie epica, "baladica", ce
evoca o lume pitoreasca, de inspiratie balcanica sau autohtona, asemanatoare conceptiei lui Anton Pann.
Poezia "Nastratin Hogea la Isarlak" este o meditatie si o satira in acelasi timp asupra starii de
solitudine, in care cetatea alba Isarlak este simbol al unei lumi mai drepte, asezata "la mijloc de Rau si Bun" si
al echilibrului vietii aflate "intr-o slava statatoare".
Sub raportul limbajului innoitor, una din cele mai remarcabile poezii este "Domnisoara Hus", in care
povestea unei iubiri patimase si a unei tragicomice domnisoare care-si cheama de pe cealalta lume iubitul care
a uitat-o. Frumusetea lirica este data de sugestia si incantatia descantecului pe care il rosteste iubita:
"Buhuhu la luna suie, Buhuhu uhu, de zor Pe gutuie sa mi-1 suie, Si-nca-o data, prin mosor, Ori
de-o fi pe rodie: Doar i-o da mai mult indemn Buhuhu la Zodie; Coadei lingurii de lemn Uhu
Scorpiei surate, (Lemn de leaC) Sa-1 intoarca d-a-ndarate, Doar 1-o-ntoarce berbeleac Sa nu-i
rupa vrun picior Doar l-o duce valatuc Caine ori Sagetator! Pe ibovnicul uituc! "
In poemul "Dupa melci" Ion Barbu stilizeaza motive folclorice pentru a ilustra o experienta initiatica
in tainele naturii, o adevarata filozofie a dramei de cunoastere. in aceasta etapa se inscrie si poezia "Riga
Crypto si lapona Enigel".
3. Etapa ermetica (1925 - 1926) este marcata de un limbaj criptic, incifrat, o exprimare abreviata,
uneori in cuvinte inventate. Conceptul "ermetic" inseamna abscons, incifrat, la care accesul se face prin
revelatie si initiere, amintind de Hermes, zeul grec care detinea secretele magiei astrologice.

58
 "Oul dogmatic" metaforizeaza ideea "nuntii" ca miracol al creatiei universale, un simbol al misterului
dinaintea nuntirii, de dinaintea Genezei. Oul este simbolul esentei universului, al imaginii eterne a increatului,
ca argument al unor lumi marunte ce "pastreaza dogma", al repetabilitatii macrocosmosului la nivel de
microcosmos." Oul este obiect de contemplatie:
"E dat acestui trist norod Si oul sters ca de mancare, Dar viul ou, la varf cu plod, Facut e sa-1
privim la soare! "
In "Ritmuri pentru nuntile necesare", Ion Barbu exprima ideea de cunoastere prin trei cai esentiale:
prin eros (senzuala), prin ratiune si prin contemplatie poetica. Fiecare dintre cele trei cai este simbolizata
printr-o "nunta", ca simbol al comuniunii cu esenta lumii, erosul fiind dominat astral de Venus, ratiunea de
Mercur, iar contemplatia poetica de Soare:
"Roata Venerii Inimii Roata capului Mercur in topire, in azur, Roata soarelui inspre tronul moalei
Vineri Brusc, ca toti amantii tineri, Am vibrat inflacarat"
Poezia "Uvedenrode" exprima aceeasi tema a "nuntii", iar titlul - un cuvant inventat de poet -
defineste un spatiu de cosmar, "o rapa a gasteropodelor", ca simbol al vietii pure vegetative.
Volumul de poezii "Joc secund" exprima conceptia lui Ion Barbu despre lume si viata asemanatoare cu
aceea a Iui Platon si anume ca ariana si lumea, este o copie a ideilor. Arta poetica a lui Barbu este ilustrata de
poeziile "Joc secund" si "Timbru", care este cuprinsa si in marturisirea poetului: "Versul caruia ne inchinam se
dovedeste a fi o dificila libertate: lumea purificata pana a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru. Act clar
de narcisism. Desigur, ca tot absolutul: o pura directie, un semn al mintii".
Poezia "Din ceas, dedus" ("Joc secund") exprima aceste trei idei: a lumii purificate in oglinda, ideea
autocunoasterii si ideea actului intelectual ca afectivitate lirica:
"Din ceas, dedus adancul acestei calme creste, Intrata prin oglinda in mantuit azur, Taind pe inecarea
cirezilor agreste, in grupurile apei, un joc secund, mai pur." in poezia "Timbru", poetul este fascinat de
lucruri, de piatra, de , huma, de unda marii, atribuindu-le suflet, de aceea el simte o comuniune
desavarsita a spiritului sau cu creatia cosmica, iar poezia care cuprinde toate acestea la un loc este "un
cantec incapator": "Ar trebui un cantec incapator, precum Fosnirea matasoasa a marilor cu sare; Ori
lauda gradinii de ingeri, cand rasare Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum."
Ion Barbu este un poet singular in literatura romana, creator al unui univers liric si stilistic inedit,
profund si tulburator, un poet al esentelor exprimate intr-un limbaj criptic, care exprima atat de mult in cuvinte
putine si la care "concizia este virtutea capitala a stilului sau" (Tudor VianU)

LUCIAN BLAGA

Universul poetic

59
  Mitul - ca tema de influenta expresionista:
a) Reconstituirea vetrei mitice autohtone - replica la concluziile lui Spengler
- mitul - instrument de regenerare a culturii romanesti - element esential specificului national.
- stratul de la rohmani: Marea Trecere (in Marea Trecere), arborele sacru (Gorunul).
- stratul de la traci: Zamolxis - Pan (Pasii profetului), ursul (Ursul cu crini), vulturul (Amintire).
- stratul arian: bradul (Cantecul bradului), Sfanta Luna (Liniste), Sfantul Soare (Coasta soarelui), pamantul
muma (Noi si pamantul), mitul mortii (Gandurile unui mort).
b) Redimensionarea expresionista a mitului:
- metamorfoza: calul devine licorna (Unicornul si oceanul), calaretul trac se transforma in Sfantul Gheorghe
(Drumul sfantului) ,magii devin voievozii daci (Oaspetii nepoftiti), floarea devine fecioara (Bunavestire
pentru floarea marului), maiastra devine sufletul (Pasarea U, Pasarea Sfanta), ingerul devine lumanare
(Colinda)..
- interferenta mitalui cu realitatea sociala …Biblica - Maica Domnului are comportamentul unei mame. loan
se sfasie in pustie - poetul traieste drama lui Ioan Botezatorul.
- criza lumii mitului, (demitizarea - procedeu expresionist - Paradis in destramare. tristetea - Tristete
metafizica.)
 Sinteza estetica - dimensiune a universului poetic:
a) structura expresionista a universului creat de Lucian Blaga:
- eroi arhetip in imprejurari arhetipale: Zamolxis, Mesterul Manole, poetul in Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii.
- tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de cunoastere Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii, Mirabila samanta.
- misterul universal - sens al existentei, artei,^ poeziei.
- impletirea realului cu fantasticul - Mesterul Manole.
- cosmicizarea Dati-mi un trup voi muntilor.
- conflictul ideologic: cunoasterea obiectiva - cunoasterea subiectiva.
- lumea - un spectacol de intuneric si lumina.
- mitul, metafora, simbolul - instrumente de cunoastere.
- sinteza -mod de asimilare blagiana a expresionismului.
- drumul spre interior - Munte vrajit - esenta a esteticii expresioniste.
b) elemente simboliste in universul blagian:
- eroi simbol in imprejurari simbolice: Gorunul, Mirabila samanta
- copilul o ipostaza simbolica a poetului intr-o cada cu grau sugerand asimilarea spirituala.
- tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de corespondenta: Gorunul, Mirabila
samanta.

60
 - simbolul - centru de sugestie: flori, ochi, buze, morminte.
c) clemente realiste in universul creat de Lucian Blaga
- tema, eroii, conflictul, subiectul -Lucratorul, Timp fara patrie. Varsta de fier, Anton Pann.
- caracterul filosofic - un mod de gandire stiintifica.
d) elemente romantice in universul blagian:
- tema, eroii, subiectul au o dimensiune afectiva: in lan, Tamaie si fulgi, Izvorul noptii, Noi si
pamantul. ,
- evaziunea in mit, in cosmos: Dati-mi un trup voi muntilor.
- cultiva misterul, fantasticul: Mesterul Manole.
- specificul national prin traditii, obiceiuri, mituri, practici magice: Mesterul Manole. Drumul
sfantului.
e) elemente clasiciste prezente in universul blagian:
- armonia si echilibrul: in lan, Cantecul spicelor.
- mituri antice: Pan (Pasiiprofetului).
- rationalismul - concepte clasice (fortuna labilis, panta rhei).

Temele universului blagian.

a) iubirea este o cale de comunicare cu Universul, dar numai prin intermediul bataii inimei iubitei
b) tema timpului infinit,
c) tema trupului ca închisoare
d) tema sufletului,
e) somnul si tãcerea, ca modalitãti de atingere a absolutului.

Universul creatiei
Sa nu mai vad in preajma decat cer,/ deasupra cer,/ si cer sub mine/ si aprins in valuri de lumina/
sa joc/ strafulgerat de-avanturi nemaipomenite/ ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine".
Prin intermediul lui Nietzsche au patruns in poezia lui Blaga elemente din filosofia indiana, privind
identitatea dintre fapturile individuale si marele Atman, substanta universala. Versurile ilustreaza explozia
vitalista, tensiunea pasiunii, ipostazierea subiectului in dimensiuni titanice, consumat de tensiuni launtrice
(Sunt beat de lume si-s pagan").
La modul expresionist se structureaza si discursul din Lumina raiului, prin trairi antinomice: De unde-
si are raiul lumina? - stiu: il lumineaza iadul/ cu flacarile lui".
Se afirma vitalitatea, rasul fiintei, solaritatea ei, dar lumea este simultan minune si scrum", bucurie si
teama, lumina si moarte. Poetul nu se zbate dilematic intre credinta si tagada", ca Arghezi, ci le va trai
paradoxal, pe amandoua simultan" (M. Mincu, Lucian Blaga. Poezii- Texte comentatE).
Aceasta traire intensa sub semnul armoniei contrariilor traduce orientarea subiectului liric spre
cuprinderea Totului substantial si structural" al lumii de care este separat prin limita trupului, dar in chiar

61
trupul fiintei exista un Dumnezeu captiv ce asteapta gestul eliberator al dezmarginirii eului. Divinul este astfel
negat ca transcendenta, infatisandu-se ca prezenta perena in Totul cosmic. Argumentatia este condusa de
criticul Ion Pop in lucrarea Lucian Blaga. Universul liric spre formula spinozista Deus sive natura, la care s-a
raportat poetul insusi.
Erosul este in aceasta etapa calea esentiala de patrundere in misterele lumii. Poezia Izvorul noptii este
un omagiu expresionist adus frumusetii iubitei. Ochii negri ai iubitei sunt izvorul" (= origineA) noptii,
antrenand semnificatii cosmice : imi pare,/ ca ochii tai, adancii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea
peste vai/ si peste munti si peste sesuri,/ acoperind pamantul c-o mare de-ntuneric". Poemul se axeaza pe o
metafora revelatorie". Se retine clasificarea sugestiva a metaforelor facuta de Blaga, in metafore plasticizante"
(simple comparatii ale poeziei traditionale pentru a suplini expresia abstracta) si metafore revelatorii" (micro-
mituri care explica originile ascunse ale lucrurilor iluminand noi laturi ale acestora, strafulgerari ale
misteruluI) (Trilogia cunoasteriI).
Legatura dintre eu si lume este iubirea, ca in intregul volum, iar rezonanta ei cosmica este explicabila
prin estetica expresionista. Blaga defineste conceptul: De cate ori uri lucru este astfel redat incat puterea,
tensiunea sa interioara, il intrece, il transcedendeaza,, tradand relatiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul,
avem de-a face cu un produs artistic expresionist" (L. Blaga, Filosofia stiluluI).
Poemul Liniste propune o cufundare in anonimatul expresionist pentru a recepta, semnale, cuvinte,
taine, prin comunicarea cu stramosii". Ei vin sa-si traiasca mai departe/, in nori/ viata netraita", iar eul
individual se dizolva in eul colectiv.
Primul volum, Poemele luminii, contureaza cateva trasaturi definitorii ale eului stihial, implicit ale
viziunii expresioniste :
- echivalenta de substanta dintre subiect si univers;
- tensiunea de a depasi individualitatea catre totalitate, ca forma a reintegrarii eului in intregul
cosmic;
- frenezia trairii in expresie stihiala, de forta elementara ; i
- sentimentul absolutului;
- valorificarea magicului, a miticului, a miraculosului sau a demonicului.
Dominanta in aceasta etapa este tendinta de depasire a tiparului individual, pana la pierderea eului in
universul de energii.
Eul panic, o alta ipostaza a subiectului, se contureaza in volumul Pasii profetului, caracterizat prin
contemplatie calma, absenta dinamicii eului, senin abandon de sine. Tendinta de dizolvare in marele cosmos
se pastreaza, dar difera ritmul miscarii si directia, care acum se indreapta spre adancul teluric. in poezia lui
Blaga se instaleaza materia si receptarea ei senzoriala.
Figura emblematica este zeul Pan, care va domina universul imaginar al volumului. Zeu grec pastoral,
din Arcadia, protector al turmelor si ciobanilor, facand parte din cortegiul dionisiac, Pan deschide un spatiu
elementar, in perfecta corespondenta cu miscarile firii. Relatia eului cu lumea este de comunicare organica,

62
omul fiind cuprins in atmosfera somnolenta a verii, cufundat in Totul cosmic pregatit sa-1 asimileze (Natura
isi adapa zeul").
Inconstienta creaturii apartine si creatorului, in ipostaza zeului Pan, care traieste el insusi ciclic si acut
prefacerile naturii: Se-ntinde si isi zice : picurii de roua-s mari si calzi, cornitele mijesc, iar mugurii sunt plini.
Sa fie primavara ?".
Ultima parte a volumului anunta insa spaima, schimbarea subterana, viclenia primelor semne ale
instrainarii eului fata de univers.
Poezia Moartea lui Pan, cu cele cinci secvente ale sale, incheie prima etapa a liricii blagiene, fiind un
prag semantic spre Marea Trecere. Eul panic, care reprezinta trairea elementara la nivelul senzatiei, cautarea
propriilor origini sub forma mitului copilariei, este abandonat, iar poetul va deveni un cantaret bolnav" in
cautarea fragmentelor care sa reconstituie discursul originar. Sentimentul de impacare si seninatate se stinge,
iar moartea zeului aduce golul si neantul, distanta dintre subiectul uman si universul aflat in departare.
Un mod de existenta se sfarseste, echivaland cu ceea ce poetul va numi ruptura ontologica". Din
perspectiva mitica, momentul mortii lui Pan si aparitia umbrei lui Christ ar corespunde si caderii primilor
oameni, alungarii din Paradis" (Ion PoP). Ca si Adam, omul lui Blaga paraseste varsta inocentei primare,
intrand sub regimul interogatiei, al indoielii si al suferintei.
Se deschide o noua etapa lirica odata cu volumul In marea trecere (1924), etapa continuata si in
volumele de poezii Lauda somnului (1929) si La cumpana apelor (1933). Predomina acum sentimentul
tragic al instrainarii, starea de nesiguranta, inertia si oboseala. Omul se simte deposedat de fluidul vital,
frustrat si insingurat (eul alienaT).
Motoul volumului concentreaza simbolic marile teme abordate: timpul, moartea, cuvantul, nelinistea
metafizica: Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire si totusi te rog: opreste, Doamne,
ceasornicul cu care ne masori destramarea". G. Gana aprecia ca poezia lui Blaga este in zona ei centrala o
lamentatie atingand intensitatea tragica, un tipat inabusit, surdinizat, al fiintei umane amenintate de moarte"
(Lirica lui Blaga", in Sinteze de literatura romana).
Universul este dominat de inertie (Nimic nu vrea sa fie altfel decat este"), distanta dintre semnificat Si
semnificam se adanceste, semnele de plecare" sugereaza un exod spre natura dinspre orasele peste care a
coborat un peisaj apocaliptic" (Ion BalU).
Eul expresionist blagian se interiorizeaza, iar spatiul poetic apartine, culturii romanesti folclorice.
Aceasta spiritualizare impersonala constituie o forma tipica a culturii romanesti de a se mentine in cadrul unor
reprezentari atemporale si aspatiale. Miticul si magicul conserva specificul." (M. MincU)
Tema mortii capata accente metafizice, extinctia apare ca imagine launtrica, strigatul este surdinizat,
iar lirismul se concentreaza intr-o tragica neliniste. Moartea se transforma in Marea Trecere", pentru ca
prezenta ei se simte in ritmul pulsatiilor inimii. Ideea apare in Amintirea, Fum cazut, Un om s-apleaca peste
margine, Elegie, Vraja si blestem.

63
 Pentru poet, a te naste inseamna a percepe tragicul propriei fiinte, a simti vremelnicia trupului, iar
omul cunoaste spaima in fata mortii, pentru ca sfarsitul inseamna intrarea in anonimatul cosmic.
Mama-nimicul-marele! Spaima de marele imi cutreiera noapte de noapte gradina. Mama, tu ai fost
odata mormantul meu. De ce mi-e asa teama-mama sa parasesc iar lumina ? " (Din adanC)
Nostalgiei originilor, acelei dorinte de regressus ad uterum, de care vorbeste Gilbert Durand in
Structurile antropologice ale imaginarului i se asociaza negatia gestului si a insului participant la universul
alienat al luminii": Mana mi se opreste Glasul mi se stinge". incercarea constanta de a reface relatia cu o lume
paradisiaca ramane fara finalitate, caci nu exista iesire din miscarea distructiva a Marii Treceri". Un vers din
Cantaretii leprosi rosteste tragic : Mistuiti de rani launtrice ne trecem prin veac", iar in Psalm apare o patetica
marturisire: intre rasaritul de soare si apusul de soare/ Sunt numai tina si rana".
O sansa de salvare ar putea fi creatia, prin care esenta vietii s-ar dezvalui omului, iar I amintirea
existentei lui s-ar perpetua in fluviul timpului. Opera scoate insul din actiunea nivelatoare a timpului:
Unde si cand m-am ivit din lumina nu stiu, din umbra ma ispitesc singur sa cred ca lumea e o
cantare. Strain zambind, vrajit suind in mijlocul ei ma implinesc cu mirare" (BiografiE).
Cautarea absolutului poetic, dublata insa de criza acuta a comunicarii, e un simptom major al secolului
XX. Astfel, a studia limbajul poeziei inseamna a atinge esenta tragica a umanului. Tragedia semnificantului
(corpul sonor, material al cuvantuluI) exprima criza semiotica cu care se confrunta poetul modern.
Aceasta a doua etapa a liricii blagiene prezinta mutatia de la explozie la implozie, de la strigat
la tacere, pentru ca mai tarziu sa atinga structura spunerii. Actul poetic este un act de comunicare, dar fara
solutii clare, deoarece cuvantul, care este semn conventional, inchis, nu poate cuprinde complexitatea trairii,
infinitatea ca trecere. Cantaretul bolnav simte gustul amar al propriilor cuvinte : Dar cuvintele sunt lacrimi ale
celor ce ar fi vrut asa de mult sa planga si n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele, de aceea lasati-ma sa
umblu mut printre voi, sa va ies in cale cu ochii inchisi". in Psalm apare sentimentul dureros ca divinitatea
este in esenta muta, identica siesi, in afara comunicarii: Esti muta, neclintita identitate/ rotunjit in sine a este a/
nu ceri nimic./ Nici macar rugaciunea mea".
Paralel cu teama de cuvant, universul poetic blagian se umple de semnul mortii in momentul in care
criza semnului poetic devine acuta : pasarea sfanta, cocosii apocaliptici, porumbeii proroci, pasarile bolnave,
paianjenii, serpii, unicornul. Acestea devin semne--fapturi, pastrand un rest de mister, o latenta si alcatuiesc o
mitologie arhaica, o hieroglifie sacra lipita de ambiguitatile cuvantului.
Subiectul poetic ia act de ruptura petrecuta intre sine si lume sau intre laturile cuvantului, anxietatea
creste, iar eul alienat se refugiaza in anonimat. Orizonturile salvarii sunt mitul, somnul sau erosul.
Principiul erotic anuleaza alteritatea, constituind puntea de legatura cu realitatea originara a
universului. Eul se descopera ca apartinand unei substante comune : Cu orice mare iubire se declara in noi un
proces de regresiune, prin mii de ani, spre situatii mitologice si sublime" (L. Blaga, DiscoboluL).

64
 Fie in ipostaza de iubita, fie in cea de mama, femeia este asimilabila unei prezente arhetipale, unui
principiu existential" (Ion PoP). Ea este stralucitoare. Mandra si pagana", enigmatica si profunda : Femeie, ce
mare porti in inima si cine esti ? ".
Cele cateva lucrari de inspiratie erotica din etapa mediana a creatiei traduc sentimentul elegiac al
pierderii iubirii: in ce taram si in ce somn te-ai oprit? ". in spatiul arhaic insa, comunicarea cuplului este
regasita: Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei/ Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat".
Simbolica este fuziunea dintre poezie si sentiment, dintre lirica si trairea afectiva: Iubind ne-
ncredintam ca suntem/ Cand iubim, oricat de-adanca noaptea-ar fi,/ suntem in zi" (PsalM).
Satul si mitul alcatuiesc un spatiu de evaziune din miscarea distructiva a Marii Treceri", o alternativa
simbolica fata de civilizatia traumatizanta care a dus la alienarea eului. Satul blagian este un spatiu poetic
plasat in mit, in atemporalitate. Poeme ca Peisaj transcendent, Veac, Pluguri (volumul Lauda somnuluI) sau
Muntele vrajit, Lumina din lumina (volumul La cumpana apeloR) contureaza un spatiu mitic al satului
autohton, cu valorile lui etice, magice si traditionale. Astfel, are loc miscarea de retragere spre propria origine
mitica, spre un timp vesnic in care viata si moartea sunt ne traumatizante. in spirit modern, poetul incercase
afirmarea unui eu individual. Acceptand mitul lumea-poveste" (sintagma folosita de criticul G. Gana), eul
poetic se va cufunda dureros in lumea de pacla magica a anonimatului integrat cosmosului.
Volumul La curtile dorului (1938) evoca nostalgic satul si lumea lui, realizand o mitologie a dorului
de tara: La obarsie, la izvor/ nici un drum nu se intoarce/ decat in chip de dor" (Cantecul obarsieI).
Satul, cuprins in orizontul mitic, reprezinta pentru poet o alternativa expresionista fata de orasul
tentacular. Blaga marturisea: A trai la oras inseamna a trai in cadrul fragmentar si in limitele impuse la fiecare
pas de randuielile civilizatiei. A trai la sat inseamna a trai in zaristea cosmica si in constiinta unui destin
emanat din vesnicie".
Redescoperind universul arhaic, poetul reface legatura cu lumea, ajunge la nostalgia abisala" despre
care vorbea ca filosof: Prin matricea stilistica suntem, intr-o masura cum nu visam, ancorati intr-o viata
anonima" (Orizont si stiL).
Spatiul poetic al destramarii, discurs al unui eu liric alienat, rupt ontologic de unitatea cosmosului,
creatia blagiana din cele patru volume (in marea trecere, Lauda somnului, La cumpana apelor. La curtile
doruluI) contine in sine teza si antiteza, afirmatia si negatia, in sensul impletirii unei viziuni tragice cu
tentativele estompate de salvare. Paradisul in destramare se echilibreaza printr-o geografie mitologica" a
satului, a mitului, prin somnul benefic sau prin erosul cu functie de regenerare.
Momentul vindecarii, al eliberarii de tristetea metafizica" este marcat de volumul Nebanuitele trepte,
echivalent cu eterna reintoarcere", conform tiparului mitic. Cosmosul bolnav, arata Mircea Eliade in Aspecte
ale mitului, este urmat de un alt timp.
Blaga insusi numeste schimbarea zodiei" acest inceput al unui nou ciclu existential. Revelatia produsa
in constiinta este rostita poetic:

65
 si astazi dintr-o data neasteptat acest rasarit/ Ce cantec nemasurat./ Ca unui orb vindecat/ lumea-n
lumina mi s-a largit./ Puterile misca-n zenit/ Deschid portile: Timp neumblat/ bine-ai venit, bine-ai
venit! " (Schimbarea zodieI).
Viziunea asupra timpului se insenineaza, eul numit acum domestic" descopera bucuriile simple,
nesofisticate, hotarat sa se supuna ritmurilor firii, sa redevina unul dintre multi". El se integreaza intr-o ordine
refacuta, traieste sentimentul solidaritatii cu tot ce exista, asimiland obiectele exterioare :
Iata-amurguri, iata stele/ Pe masura ce le vad/ lucrurile-s ale mele" (Cantec inainte de a adormI).
Volumul transmite plenar, inaintea postumelor, un echilibru interior al eului, elogiind innoirea fiintei,
intr-un alt spatiu si timp. Tristetea tacerii ramane coborarea nebanuitelor trepte" ce va duce spre moarte, insa
clipa finala poate fi asumata pentru ca fiinta se perpetueaza prin reintoarcerea in ordinea firii:
Apoi ca frunza cobori. Si tarana ti-o tragi peste ochi ca o groasa pleoapa Mumele, sfintele luminile
mii mume subt glii isi iau in primire cuvintele. inca o data te-adapa" (EpitaF).
Temele poetice, etapele parcurse si convulsiile traite se organizeaza intr-o spirala dialectica ce tinde
spre absolutul creatiei, tocmai pentru ca traduce tulburatoarea dialectica a umanului.
Temele poetice prezente intr-un discurs expresionist, tulburator prin semnificatii, drama ontologica a
eului, aspiratia spre absolutul cunoasterii, agonia mortii, nelinistea metafizica, intoarcerea spre mitic si magic
sunt repere ale unui univers inepuizabil ca substanta si sens
Creatia poetica a lui Lucian Blaga a evoluat atat in raportul dintre eu si lume, cat si in modalitatea
de expresie. Etapele de creatie sunt determinate de specificitatea lirica a volumelor de poezii, in care evolutia
filozofica este evidenta.
"Poemele luminii" (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic vitalism, de
dorinta eului poetic de a se contopi cu Cosmosul. Principalele teme ale creatiilor lirice din acest volum
ilustreaza natura, iubirea si moartea, concepte esentiale ale existentei.
- cunoasterea inseamna iubire, idee programatica in poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii", ce s-ar putea ilustra sugestiv cu versurile de la inceputul si finalul poeziei: "Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii/ / caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte."
- iubireaeste o cale de comunicare cu Universul, dar numai prin intermediul bataii inimei iubitei: "si
sub glii ti-am auzit/ a inimei bataie zgomotoasa./ Pamantul raspundea." ("Pamantul");
- trupul arde "ca-n flacarile unui rug" ("Noi si pamantul"), iar viata murmura in poet ca "un izvor
navalnic/ intr-o pestera rasunatoare" ("Nu-mi presimti?");
- tristetea poetului nu este un sentiment pentru sine, ci o revarsare asupra intregului univers: "Tristeti
nedeslusite-mi vin, dar toata/ durerea,/ ce-o simt, n-o simt in mine,/ in inima,/ in piept,/ ci-n picurii de ploaie
care curg" ("Melancolie");
- eul poetic nu se simte ingradit nici de timp, nici de spatiu ("Gorunul"), viziunea sa asupra mortii
fiind acum, la inceputul creatiei, doar presimtire: "Presimt:/ frumoase mani, cum imi cuprindeti astazi cu/

66
caldura voastra capul plin de visuri,/ asa imi veti tinea odata/ si urna cu cenusa mQa."("Frumoase maini")
ori comuniune desavarsita cu stramosii, care traiesc in urmasi viata prea repede curmata: "Se spune, ca
stramosii, care au murit fara de vreme,//vin sa-si traiasca mai departe/ in noi/ viata netraita." ("Liniste").
- prin strigatul "Sunt beat de lume si-s pagan", Blaga descopera ca raportul dintre bine si rau se afla
intr-o necesara interdependenta pentru stabilitatea deplina a Universului, ca doua forte contradictorii ce
compun echilibrul: "De unde-si are raiul - / lumina? - Stiu: il lumineaza iadul/ cu flacarile lui! " ("Lumina
raiului");Stilul se caracterizeaza prin faptul ca poeziile acestui volum sunt construite in jurul unei metafore
revelatorii.
"Pasii profetului" (1921) prevesteste inca din titlu o schimbare de atitudine, ce va deveni mai
evidenta in volumele urmatoare, dominanta fiind reflexivitatea trairilor nemijlocite, cugetarea.
- poemul cel mai semnificativ al acestui volum este "Moartea lui Pan". Pan simbolizeaza pentru poet
ipostaza cunoasterii prin participarea la ritmurile interioare ale cosmosului. Pan este zeul naturii, fiind
contemplat de la distanta, "e orb si e batran", "zace" intr-o mare tacere, regasindu-se prin "muguri" si "miei".
Pan reprezinta eul anonim, care nu vorbeste pentru a nu tulbura materia primara, presimtind insa spaima in
fata inevitabilului. Razele de lumina patrund pana la pestera lui Pan si-1 fac sa vada transformarile lumii, apoi
dispare, "a treia zi si-a-nchis cosciugul ochilor de foc.//Neispravit ramase fluierul de soc."
- "Vara" si "In lan" sunt pasteluri spiritualizate pe tema expresionismului, anotimpul facand ca, sub
soarele dogoritor, iubirea sa fie nascatoare de suflete: "De prea mult aur crapa boabele de grau//Pe buzele ei
calde mi se naste sufletul.";
- poezia "Din copilaria mea", dedicata nepoatei sale, Gigi, semnifica intoarcerea la mitul copilariei:
"Eram mic/ si singur socoteam: ea mi-e aproapele/ si o iubeam./ Si ma credeam un mucenic."
- sufletul prea plin al poetului are nevoie de un invelis pe masura si el invoca giganticele formatiuni
geologice sa-i dea un trup in care sa incapa o simtire prea mare pentru om: "Dati-mi un trup/ voi muntilor,/
marilor,/ dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia/ in plin / Pamantule larg, fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei
napraznice inimi// Dar numai pe tine te am trecatorul meu trup." ("Dati-mi un trup voi muntilor").
- poetul se simte obosit de prea multa vitalitate, de prea mare simtire, de "trecutul ca un orb": "Eram
asa de obosit/ si sufeream./Eu cred ca sufeream de prea mult suflet".("Leaganul")
"In marea trecere" (1924)
Volumul debuteaza cu un moto sugestiv pentru viziunea poetului privind conceptul filozofic de timp:
"Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire, - si totusi te rog: opreste,
Doamne, ceasornicul cu care ne masuri destramarea."
Preocuparea lui Lucian Blaga pentru timp se exprima in cele trei ipostaze de manifestare: fugit
ireparabile tem pus (timpul se scurge ireversibil - fortuna labilis (soarta este schimbatoare -), vanitas
vanitatum (desertaciunea desertaciunilor ) Vitalismul, trairea intensa se estompeaza, problematica filozofica se
amplifica tulburator.

67
 - natura isi pierde inocenta si infatisarea paradisiaca, iar poetul se simte instrainat de ea, de radacinile
sale: "De nicaieri pamantul/ nu m-a chemat./ Sunt blestemat! " ("Cuvantul din urma"),
- in poezia "Scrisoare", poetul se autodefineste printr-o interogatie asupra sensurilor existentei: "De ce
m-ai trimis in lumina, Mama,/ de ce m-ai trimis?", se simte batran de neputinta si se preocupa acum de marile
probleme ale Universului: "Sunt mai batran decat tine, mama,/ ci tot asa cum ma stii:/ adus putin din umeri/ si
aplecat peste intrebarile lumii."
- "In marea trecere" mediteaza asupra sensurilor eterne ale existentei de care se simte structural legat
pe vecie: "Nimic nu vrea sa fie altfel decat este."
- satul in conceptia lui Blaga este mai mult decat un mit al miturilor, el devine suflet, are alte
dimensiuni existentiale, mult mai profunde decat orice alta entitate a Universului: "Eu cred ca vesnicia s-a
nascut la sat. / Aici orice gand e mai incet,/ si inima-ti zvacneste mai rar,/ ca si cum nu ti-ar bate in piept/ ci
adanc in pamant undeva." ("Sufletul satului");
- pentru multele intrebari existentiale care-1 apasa, poetul se simte vinovat de a medita la ele, de a fi
tins spre valori, altele decat cele consfintite prin traditia milenara a generatiilor: "Am inteles pacatul ce apasa
peste casa mea/ ca un muschi stramosesc./ O, de ce am talmacit vremea si zodiile/ altfel decat baba ce-si
topeste canepa in balta?" ("Am inteles pacatul ce apasa peste casa mea").
"Lauda somnului" (1929) evoca probleme existentiale, asupra carora poetul mediteaza cu
atitudine superioara spiritual.
- volumul se deschide cu o poezie intitulata sugestiv "Biografie", in care Blaga mediteaza asupra
conditiei omului in lume: "Unde si cand m-am ivit, nu stiu,/ din umbra ma ispitesc singur sa cred/ ca lumea e
o cantare.";
- viziunea asupra mortii nu mai este, ca la inceputul creatiei, o presimtire, ci o asociaza cu motivul
somnului, poetul insusi simtindu-se legat de ideea increatului, ceea ce face posibila iesirea din timp: "in somn
sangele meu ca un val/ se trage din mine/ inapoi in parinti." ("Somn");
- poezia "Paradis in destramare" valorifica, intr-o maniera individuala, motivul biblic al apararii
drumului "spre pomul vietii" de catre heruvimi si sabie de flacari, exprimand starea de istovire si sentimentul
de singuratate intr-o lume care si-a pierdut sacralitatea, iar veacul se afla in declin si se indrepta spre pieire:
"paianjenii multi au umplut apa vie,/ odata vor putrezi si ingerii sub glie,/ tarana va seca povestile/ din trupul
trist."
"La cumpana apelor" (1933) si "La curtile dorului" (1938) cuprind poezii de inspiratie
folclorica, mitologica, in care teama de moarte este evidenta: "De ce imi e asa de teama - mama -/ sa parasesc
iar lumina?" ("Din adanc"). Cateva titluri de poezii ce apartin acestor volume: "Sta in codru fara slava",
"Belsug", "Ursul cu crin", "La curtile dorului", "Ciocarlia" etc.
» "Nebanuitele trepte" (1943) exprima o impacare a poetului cu universul, poemele sunt
incarcate de speranta, de incredere in germinatie.

68
 - nasterea, venirea in lumina, care era tragica in volumele anterioare, este aici privita ca o binefacere,
cu o bucurie a vietii: "Sat al meu, ce porti in nume/ sunetele lacrimei,/ la chemari adanci de mume/ in cea
noapte te-am ales/ ca prag de lume/ si poteca patimei.// in tine cine m-a chemat/ fie binecuvantat,/ sat de
lacrimi fara leac." ("9 Mai 1895");
- poezia "Autoportret" constituie o confesiune spirituala a poetului despre sufletul sau, aflat in
continua cautare de impliniri: "Lucian Blaga e mut ca o lebada./in patria sa/ zapada fapturii tine loc de
cuvant./ Sufletul lui e in cautare/ in muta, seculara cautare/ de totdeauna,/ si pana la cele din urma hotare.// El
cauta apa,/ din care curcubeul/ isi bea frumusetea si nefiinta."
Referindu-se la specificul creatiei lui Lucian Blaga, Tudor Vianu spunea: "Si daca poezia sa nu
cucereste prin senzualitatea ei, ea vorbeste puternic printr-o substanta facuta din cele mai inalte nelinisti din
cate pot atinge sufletul omenesc."

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, poezie-program, publicată în fruntea amplului ciclu Poemele
luminii, e o poartă larg deschisă spre universul filosofic si poetic blagian, invadat de lumini, umbre si gânduri.
Structură si compozitie
Titlul e o metaforă cosmologică, ce s-a constituit cu deplină putere de sugestie dintr-un singular
element al lumii vegetal-florale: corola. Universul e deci o floare uriasă, ale cărei petale nu trebuie distruse; e
plin de taine, întâlnite în regnul vegetal, animal, uman sau mineral. Corola are forma unui cerc, iar acesta e
simbol al perfecŃiunii, văzută ca rotunjime sferică. De aceea, imaginea are valoare emblematică. Geometria
corolei apare ca o cupă deschisă către înaltul celest. Prin urmare, unitatea – corola –, care totalizează minunile
lumii terestre, are nevoie de complementaritatea boltii. Sferă sau cerc, vatră sau patrie, grădină edenică sau
paradis în destrămare, universul lui Blaga se încheagă într-un spatiu arhetipal.
Structura compozitională se prezintă sub forma unei unităti simetrice de opozitii si analogii. Versurile
– douăzeci la număr – sunt organizate într-o singură strofă, constituind o perifrază lirică despre superioritatea
si specificul cunoasterii poetice, în comparatie cu ceea ce numim cunoastere stiintifică. În fata tainelor, poetul
se simte atras să le descifreze, dar nu stie cum. De aceea, inaugurează o altă cunoastere, luciferică, adică
artistică, supra-logică si extatică. Aceasta este superioară cunoasterii rationale, adică stiintifică, logică si
entatică. Extazul intelectual realizează cunoasterea prin mit, intuitie si chiar ocultism. Acestea nu sunt
antilogice, ci metalogice, adică în afara logicului.
Prima parte a poeziei realizează opozitii succesive între cele două cunoasteri, exprimate prin tot
atâtea verbe care sugerează spulberarea misterului prin cunoasterea ratională, nepoetică: “nu strivesc corola”,
“nu ucid tainele”, “Lumina altora sugrumă...”. Lumina altora are sensul de cunoastere, întelegere, inteligentă.
Opozitia “lumina altora” – “lumina mea” se realizează prin conjunctia adversativă dar si prin alternanta
pronominală eu / altii.

69
 Versul “Eu, cu lumina mea, sporesc a lumii taină”, apărut la jumătatea poemului, are încărcătură
afectivideatică, pentru că anticipează si include teoria misterelor adâncite.
Cunoasterea luciferică are ca obiect misterul care provoacă o criză a obiectului, problematizându-l,
despicându-l într-o parte ce se arată (fanicul) si alta care rămâne ascunsă (cripticul). În descifrarea misterului,
se stabilesc trei variatiuni: de reducere sau de atenuare prin revelări succesive pe cale logică – plus cunoastere
–; de permanentizare a misterului – zero cunoastere –; si de potentare progresivă a misterului – minus
cunoastere –. Aceasta evoluează de la neînteles la neîntelesuri si mai mari: “Si tot ce-i ne-nteles / se schimbă-n
ne-ntelesuri si mai mari / sub ochii mei”. Ideea adâncirii misterului e materializată prin versurile:
“Si-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micsorează, ci tremurătoare măreste si mai tare taina
noptii, asa îmbogătesc si eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister”

TUDOR ARGHEZI

Universul creatiei
Poet al atitudinilor lirice si al abisurilor infernale, Tudor Arghezi a ramas intotdeauna acelasi
netulburat poet in inima caruia, ca intr-un potir de sfanta impartasanie, totul se sanctifica si se armonizeaza.
Nu e in literatura noastra al doilea care sa manuiasca, cu aceeasi dextera simplicitate, crinul si matraguna,
seraful si diavolul, litania si blestemul. Versul sau e cand suspin si cand apa tare, cand punte spre paradisuri
nevinovate si cand tunel spre bolgiile dantesti." (PerpessiciuS)
Poet, prozator si publicist de marca al literaturii romane interbelice, Arghezi reprezinta in cultura
noastra o personalitate greu definibila, controversata, insa fascinanta prin complexitatea ei. Oglinda a unei
vieti zbuciumate, pline de neprevazut (a fost de doua ori detinut politic, calugar, diacon la Mitropolie,
muncitor in fabrica, ceasornicar si bijutier etC), opera sa impresioneaza prin vastitate, prin multitudinea
speciilor abordate, prin problematica variata, prin curajul afirmarii unor modalitati estetice noi, socante la
vremea respectiva. Ca poet, a avut tangente cu toate curentele vremii, insa nici unul nu si 1-a putut revendica
pe deplin, apartinand, deopotriva, romantismului, realismului, simbolismului, clasicismului, expresionismului.
Tudor Vianu il considera cel mai mare poet de la Eminescu incoace, avand aceeasi influenta binefacatoare
asupra limbajului poetic romanesc.
Opera sa lirica se constituie din patru mari directii tematice: poezia filosofica, ce cuprinde arte poetice,
lirica existentiala si sociogonica, poezia sociala, poezia de dragoste si poezia universului marunt (a jocului, a
boabei si a faramei"). Pe langa tema mortii, cea a caul;V ii lui Dumnezeu constituie una dintre coordonatele

70
definitorii ale universului liric arghezian, astfel incat Psalmii raman, am putea spune, partea cea mai rezistenta
a operei sale.
Posteritatea va recunoaste constant in versurile argheziene o ars combinatoria desavarsita, o
permanenta inclestare cu cuvantul, o neliniste creatoare, un demers operand rasturnari topice si imagini
potentate prin procedee artistice inedite, nascute dintr-o traire de poet autentic, gratios si grav, revoltat si
discret, inger si demon. Discursul poetic participa la ordinea limbajului comun si totodata transcende aceasta
ordine, astfel incat poezia este nascuta din radacina insasi a cuvantului; ea este o vorbire originara" (Nicolae
Balota), impunand un ton cunoscator al virtualitatilor artistice ale cuvantului poetic si apoetic.
Pentru Arghezi, cuvantul, asimilat cu logosul, este o valoare cosmogonica si existentiala, el insusi
repetand actul creator primordial in jocul cu vorbele ce declanseaza o innoire majora de sensuri si semnificatii
poetice : Ma lupt de o viata intreaga cu cuvintele. Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa modelez,
dupa gand si simtire, un vesmant nou pentru o idee, pentru sentiment". Aprecierea poetului - Daca nu
scanteiaza cuvantul ca un jar din cenusa () cugetul meu e nemultumit" - evidentiaza tensiunea ce insusi si-o
creeaza intre suavitate si degradare, inocenta si agresiune, simplitate si complexitate ostentativa.
Contestat pentru obscuritatea si violenta limbajului, considerat nepoetic, apreciat cu elogii ca un nou
Eminescu", Arghezi a stiut sa raspunda tuturor exigentelor estetice printr-o staruitoare si rodnica munca de
creatie, incat poezia sa a devenit un etalon al originalitatii artistice si al permanentei cautari a unei formule
noi.

Universul poetic
I. Poezia filozofica cuprinde mai multe subteme:
 Poezia autodefinirii:
 ideea ca omenirea sste dominata de manifestari contradictorii: "Unii invartesc securea,
ceilalti despoaie crini cu sufletele-n bezna si degetele-n soare" ("Ruga de vecernie")
 omul este plamadit din materie si spirit: "M-am zamislit ca-n basme, cu sapte frunti si
sapte Grumaji si sapte teste Cu-o frunte dau in soare, cu celelalte-n noapte, Si fiecare
este Si nu este. Sunt inger, sunt si diavol si fiara si-alte asemeni Si ma framant in sine-
mi ca taurii-n belciug." ("Portret"). Alte poezii: "Nehotarare", "Binecuvantare", "Omule
si dumneata?", "Buruiana, nu stiu care" (vol."Hore");
 omul este totusi o fire angelica, pura, o creatie divina: "Denie cu clopote";
 Arta poetica:
 cuvantul este omnipotent, atotputernic, esenta universului, crezul sau cel mai incarcat
de forta creatoare: "Sa-mi fie verbul limba De flacari ce distrug Trecand ca serpii cand
se plimba; Cuvantul meu sa fie plug Tu, fata solului o schimba Lasand in urma lui
belsug." ("Ruga de seara");

71
  omagiul adus operei literare, cartii, creatiei spirituale: "Carte frumoasa, cinste cui te-a
scris incet gandita, gingas cumpanita Esti ca o floare, anume inflorita Mainilor mele
care te-au deschis Esti ca vioara singura ce canta Iubirea toata pe un fir de par Si
paginile tale, adevar S-au tiparit cu litera cea sfanta." ("Ex libris").
 elogiul adus poeziei, stihurilor este exprimat in poeziile: "Dor dur", "Din drum".
 estetica uratului este maniera literara in care inovatia stilistica argheziana consta in
revalorificarea cuvintelor, dandu-le noi sensuri, in ideea ca acestea sunt atotputernice,
pot schimba esenta
 universului. Semnificativ pentru estetica uratului este volumul intitulat sugestiv "Flori
de mucigai", insa definita de insusi Arghezi in poezia "Testament": "Din bube,
mucegaiuri si noroi, Iscat-am frumuseti si preturi noi."
 Estetica uratului este dusa la apogeu in poeziile care exprima blesteme de sorginte
populara, pe care Arghezi le revalorifica, provocand o puternica impresie: "in toata
vremea si in tot ceasul Viermii de caine sa-ti mistuie nasul" ("Blestem de baba")
 In alte poezii, estetica uratului devine violenta, satiricul este deseori grotesc: "Mi-
aprinsei si eu o vatra intr-o scorbura de piatra, Mos Partag imi da tarcoale Cu o galeata
de bale." {"Hora de hatru")
 Viziunea asupra mortii:
 spaima de moarte este ilustrata in poezia "Duhovniceasca": "Ce noapte groasa, ce
noapte grea! / A batut in fundul lumii cineva,/E cineva sau, poate, mi se pare./ Cine
umbla fara lumina,/ Fara luna, fara lumanare/ Si s-a lovit de plopii din gradina?";
 moartea este un ioc, pe care fiecare om trebuie sa-1 joace si cu care trebuie sa se invete:
"Puii mei, bobocii mei, copiii mei! / Asa e jocul,/ il joci in doi, in trei,/ il joci in cate cati
vrei,/ Arde-1-ar focul! " ("De-a v-ati ascuns").
II. Lirica existentiala este ilustrata de Psalmi.
Definit ca poet aflat "intre credinta si tagada", Tudor Arghezi a creat - intre anii 1927 -1967 - 16
psalmi publicati in mai multe volume de poezii: 9 psalmi fac parte din volumul de debut, "Cuvinte potrivite",
iar ceilalti din volumele "Frunze", "Poeme noi", "Silabe", "Noapte". Acest fapt demonstreaza preocuparea
permanenta a lui Arghezi pentru problematica filozofica a relatiei omului cu Dumnezeu, fiind definita ca lirica
existentiala, ca o poezie "monumentala si grea a zborului sufletesc catre lumina". (G.CalinescU)
S-a spus ca de la Mihai Eminescu lirica romaneasca n-a cunoscut o alta realizare mai de seama,
marcata de o originalitate mai puternica si cu repercusiuni mai intinse asupra intregului scris literar al vremii,
decat acele legate de opera lui Tudor Arghezi " (T. VianU). S-a sustinut pe buna dreptate ca Arghezi s-a
impus ca un miracol in literatura, avand atingeri cu toate curentele vremii sale, fara ca vreunul sa-1 poata
revendica in mod legitim. in ce consta, de fapt, miracolul arghezian?

72
 1. Mai intai in modul de a-si face loc intr-o literatura atat de mult dominata de posteminescianism; de
fapt, Arghezi a avut mai multe debuturi literare:
A) in 1896 -cu versuri uitate si chiar respinse mai apoi;
B) in 1904 - ciclul Agate negre un alt fel de simbolism;
C) in 1910 - poezia Ruga de seara sustine o adevarata reforma lingvistico-poetica, anuntand o
noua directie lirirca;
D) in 1916 - poezia Belsug adauga noi sensuri acestei directii;
E) in 1927 - volumul Cuvinte potrivite impune pe deplin un poet original.
Prin urmare, T. Arghezi nu s-a impus deodata ca poet, ci a muncit intens si indelung pentru aceasta.
2. El insusi s-a autodefinit deseori ca mestesugar" al cuvintelor. Poezia sa mare rezulta nu atat din ce
spune ci din modalitatile - mereu altele _-in care o face.
3. Arghezi este poetul cuvintelor potrivite", al imbinarilor si asociatiilor aparent banale si chiar
neasteptate, dar intotdeauna incarcate de noi sensuri. Materialul sau de lucru este cel vagabond al cuvintelor
dure".
4. In poezia sa apare intentia de a imprumuta vorbelor insusiri materiale, asa incat unele sa
miroasa, unele sa supere pupila prin scanteiere, altele sa fie pipaibile, dure sau musculate si cu par de animal".
Deviza poetului din Ruga de seara: Sa-mi fie verbul limba / De flacari vaste ce distrug"; Cuvantul meu
sa fie plug".
5. T. Arghezi alatura in mod magistral sensibilitatea si duritatea, frumosul si uratul (Vezi voi.
Flori de mucigai ), marile sensuri ale existentei si banalul, pentru ca astfel sa construiasca viziunea unei
existente uluitor de complexe. Marele poet se zbate, de fapt, intre cautarea Dumnezeirii si pipairea, trairea
boabei" terestre (PsalmI).
6. Cautarea argheziana - intre absolut si concret, intre credinta si tagada, intre a fi si a nu fi, este
prezenta atat in versuri (Psalmi, Flori de mucigai, Stare, Stihuri pestrite"; Cantare omului, Poeme noi, SilabE)
cat si in prozele sale {Icoane de lemn, Cartea cu jucarii, Ochii Maicii Domnului, Ce ai cu mine, vantule?, Cu
bastonul prin Bucuresti s.A).
7. Tematica creatiei argheziene pare a se inscrie intr-o anume traditie, dar derularea sa in flux liric
respinge incorsetari de orice tip:
A) Arta lui poetica (intre Ruga de seara, Testament si PortreT) impune un neobosit rob al
slovelor de foc" si al slovelor faurite", un cautator al inefabilului liric -intre vis si concret. Poetul se
doreste deodata inger si demon pentru a rastalmaci sensurile existentei dintre cer si pamant;
B) Poezia filosofica implica atat existentiala cautare a lui Dumnezeu (in PsalmI) cat si
confruntarea cu viata, cu trecerea timpului, cu moartea (Duhovniceasca, De-a v-ati ascuns, De ce-asfi
trist?). Ea cauta la fel de bine sensurile sociologice ale existentei, cu acel curs al devenirii umane din
ciclul Cantare omului.

73
 C) Poezia afectiv sociala raporteaza florile" la mucigai", cauta in bube, mucegaiuri si noroi"
frumuseti si preturi noi". Ea realizeaza, de fapt, estetica uratului.
D) in poezia de dragoste, Arghezi este cel care coboara sentimentul impus de zburator
{LingoarE) in planul trairii domestice si casnice {Versuri de seara).
E) O alta noutate a acestui mare poet o formeaza lirica jocului, a boabei si a faramei din
Buruieni, Prisaca, Cantec de adormit Mitzura. Arghezi cauta in microspatiu si in microtimp
corespondente ale sensurilor existentei majore si infinite.
8. Declaratia marelui poet: Toata viata am avut idealul sa fac o fabrica de jucarii si, lipsindu-mi
instalatiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin si mai gratuit in lumea civilizata" sustine neaparat faptul ca
intreaga creatie a lui Arghezi se realizeaza ca un anume joc - acela al reconsiderarii existentei sub semnul
potrivirii de cuvinte. Acest joc poate fi ciudat" {De-a v-ati ascunS) pentru ca este jocul mortii, poate retine
fuga de pe cruce {Duhovniceasca), poate raporta extreme (in De-abiaplecasesi: De ce-ai plecat De ce-ai mai fi
ramas?"), poate fi satiric (in Hora de baietI) sau - in fine - poate fi chiar joc de copii, insa cu nuante multiple
(ca in poezia Zdreanta).
9. Pornit din Eminescu si simbolism, T. Arghezi s-a cautat si s-a gasit ca poet original si modern.
Exista multiple situatii in creatiile sale care sustin un evident modernism: de la neasteptatele asocieri de
cuvinte (lacrimi de floare, picioare domnisoare" etc.) si pana la ermetizarea lirica din Biulbiul sau Niciodata
toamna. Arghezi ramane - prin urmare - poet original, poet modern si, fara indoiala, poet miracol.
Testament
Deschizand primul volum de versuri argheziene, aceasta poezie constituie arta poetica (manifest
literar, crez liric, testament literaR) de prima importanta in intreaga noastra literatura.
Textul sau nu versifica, in sensul pur al cuvantului, niste idei, pentru ca poezia lui Arghezi este
fundamental existentiala, ea intuind, pe baza unor imbinari neasteptate de cuvinte, stari ale existentei si
cautand astfel o noua misiune poetica in functie de asemenea situatii existentiale. Poetul se vrea rob printre
robi si-si cauta atat locul in viata cat si marea datorie fata de acest loc. El raporteaza, pentru aceasta,
materialul la ideal, concretul la arbitrar folosind cu maiestrie jocul cuvintelor a caror melodie decide cresterea
timbrului specific al poeziei. Arghezi imagineaza dialogul cu un posibil fiu"- urmas, caruia-i lasa un nume
adunat pe-o carte". Prin urmare, cartea" devine termenul esential al intregii adrese: cartea" inseamna: opera,
conceptie despre opera; treapta" (de formare si evolutie in viata si-n literatura); hrisov (document prim al
robiloR); posibil capatai" (punct de pornire in formarE). Respectiva carte" a fost realizata in cursul existentei
definite ca lupta (prin seara razvratita"), ca istorie (suita de batrani pe branci" prin rapi si gropi adanci").
Dincolo de definirea cartii" sale, poetul adreseaza in testamentul" lui un indemn catre urmas (Aseaz-o
cu credinta capatai"), precizand ca acea carte" vrea sa transmita o stafeta intre robi de la nivel general si robul
cartii" (al scrisuluI) in planul special. Urmeaza in mod logic, derularea lirica a transfigurarii-muncii fizice in
fapt poetic Sapa" a devenit condei" si brazda" s-a impus drept calimara" prin sudoarea muncii sutelor de ani".

74
Deci cartea" inseamna munca, truda asupra cuvintelor, dupa modelul muncii fizice. Iar pentru ca sa sune mai
frumos, poetul a recurs la cuvinte potrivite", la asocierea mestesugita a graiului, cu-ndemnuri pentru vite".
Procesul creatiei argheziene este sustinut in mod magistral prin jocul" cuvintelor, care este - de fapt -
joc" al ideilor: poetul distileaza existenta comuna a robilor cu ajutorul acelorasi cuvinte potrivite, care
framantate" indelung devin versuri si icoane" (poezie si credinta). El obtine, astfel, estetica uratului in genul
lui Baudelaire, cat timp din zdrente" se obtin muguri si coroane" (vesnica germinatie si insemnele
primordialitatiI), veninul" se preschimba in miere", iar ocara" poate sa-mbie" sau sa-njure". Rezultatul
respectivei distilari este cartea" devenita Dumnezeu de piatra" si hotar inalt", adica insemn al creatiei ridicate
la rang divin. Iata nobila misiune a poetului: sa obtina inefabilul extrem din obisnuitul extrem.
Mai departe, Arghezi isi defineste cartea" drept vioara" si bici", caci arta poate intoarce un destin,
izbavindu-1 de suferinta. Cartea" devine si razbunare, dar numai cand pastreaza parfumul radacinilor.
Izvoarele ei sunt bube, mucigaiuri si noroi", dar finalitatile nu trebuie sa-i fie altele decat frumuseti si preturi
noi" (conform esteticii uratuluI).
Pentru a se obtine o asemenea arta poetica se impune imbinarea slovei de foc" cu slova faurita" (a
cuvantului dur cu cel lucrat indelunG). Cartea" scrisa de rob" devine o expresie a spiritualitatii poporului, o
expresie deodata etnica, etica si estetica. Prin ea se exprima o lume, dar nu oricum, ci de la nivelul marelui
lirism.
Arghezi este, prin urmare, o constiinta lirica individuala care sustine cauza unei colectivitati pe baza
poeziei definite nu numai un joc sau numai potrivire de cuvinte, ci incercare de intelegere prin cuvant". (M.
PapahagI).
Psalmii
Universul poetic arghezian este de o extraordinara cuprindere sub semnul contradictiei cu timpul, cu
legile si naravurile nedrepte, al universului taranesc ridicat la rang de spiritualitate, al florilor de mucigai", al
jocului cu viata si cu moartea, al boabei si al faramei", al piscurilor mari de piatra"; el cuprinde astfel tot ceea
ce framanta dintotdeauna conditia umana.
Poetul, condamnat prin origine la concret, dar insetat de absolut, s-a razboit o viata intreaga intre
certitudine si incertitudine, intre credinta si tagada intr-un Dumnezeu care se confunda cu ideea de adevar, cu
harul poetic (de care Arghezi este constient ca n-a avut partE). in acest sens, Psalmii (partea cea mai rezistenta
a liricii arghezienE) propun un spirit zbuciumat, mereu dramatizand, dar tot astfel putand-o lua de la capat
intr-un parcurs care poate fi pus sub semnul shakespearianului a fi sau a nu fi!". in ei nu mai apare simpla
meditatie romantica asupra problemelor lumii, dar nu se poate vorbi nici de existentialul modern. Folosind
motivul biblic al cantarii cantarilor" (cu flux infinit - de la suferinta, la credinta si speranta, apoi iarasi la
suferinta), Tudor Arghezi coboara filosofia poetica la nivelul ei practic si moral. El este un nou Prometeu
revoltat, dar nu impotriva unei lumi mediocre si a unui Zeus dogmatic, ci a conditiei umane predestinate.
Retinand psihologia poetului blestemat", Arghezi orbecaie pe intuneric, cautand a se convinge prin dovada
pipaita a mainilor" si traieste lupta interioara intre dorinta apriga de a crede si necredinta pustiitoare" (Serban
75
CioculescU). Pentru creatorul Testamentului, creatia sublima este Dumnezeu de piatra". Prin urmare,
Dumnezeu inseamna in acelasi timp ideal, creatie si adevar absolut astfel incat cautarea lui nu trebuie sa fie
altceva decat cautarea de sine a omului superior. in Psalmi, fluxul lirico-dramatic nu este unul obisnuit, ci un
nesfarsit spectacol al mintii", iar aparentul dialog cu Dumnezeu este - de fapt - monolog, poetul zbatandu-se
intre concret si absolut si cautandu-si partea incompleta, latura ideal-divina (pentru el si pentru natura sA).
Daca la Eminescu, Luceafarul gaseste un Demiurg-Constiinta universala in cer, unde si ramane Geniul sau,
Arghezi isi doreste Dumnezeul pe pamant - intru inaltarea Omului concret. in Inscriptie pe biblie, aparea
vizunea oamenilor cautandu-1 dintotdeauna pe Dumnezeu, caruia poetul ii propune un adevar si o cerinta:
Ascuns te-au gasit in cuvant / Sfarama cuvantul: cuvintele-s goale."
Tematica Psalmilor expune in mod magistral zbuciumul intre material si spiritual, catre cucerirea marii
idei. Este o idee mereu reluata, caci Poetul ca si Omul ramane mereu tinzand catre ideal.
Orice inceput al marelui zbucium se afla sub semnul fatalitatii conditiei dramatice: Tare sunt singur,
Doamne, si piezis! / Copac pribeag uitat in campie, / Cu fruct amar si cu frunzis / Tepos si aspru-n indarjire
vie". Arghezi este constient de pozitia sa insingurata si piezisa" in lume; el este cel desemnat spre indarjirea
vie" contra mediocritatii si limitarii, spre amaraciunea acesteia, cu atat mai mult cu cat vrea sa fuga din lume:
Pribeag in ses, in munte si pe ape / Nu stiu sa fug in marele ocol" Unica salvare poate fi un anumit semn":
Port in mine semnul, ca o chezasie, / Ca am leacul mare-al mortii tuturor" (semnul" superioritatii printre
oamenI), care -din pacate - intra in contrast cu lipsa harului divin simbolizat de inger, caci Doar mie, Domnul,
vecinicul si bunul / Nu mi-a trimis, de cand ma rog, nici unul". in replica, Arghezi isi propune din nou conditia
revoltatului, a celui care nu se multumeste numai cu datul ceresc: Sunt vinovat ca am ravnit / Mereu numai la
bun oprit". O atare vina" consemneaza imediat cautarea Dumnezeirii in zgomot si-n tacere". Constient ca ar
putea vecia cu tovarasie" sa o ia partasa gandurilor", poetul cere ferm: Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des".
Cautarea este pentru credinta sau pentru tagada", deci are viziune absolut antitetica si, drept urmare, va capata
caracter profund dramatic. Poetul vrea sa se convinga asupra realitatii lui Dumnezeu: Te dramuiesc in zgomot
si-n tacere / Si te pandesc in timp ca pe vanat / Sa vad: esti soimul meu cel cautat? Sa te ucid? Sau sa-
ngenunchi a cere". O atare convingere se cere concreta, palpabila: Vreau sa te pipai si sa urlu: Este! ". Arghezi
ajunge la o adevarata infruntare cu Dumnezeu (de la concret la abstracT), obtinand o singura replica: Dar eu,
ravnind la bunurile toate / Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate." Dogma se alatura incertitudinii si
Dumnezeu apare definit intr-un mod perfect original: Esti ca un gand; si esti si nici nu esti, / intre putinta si-
ntre amintire."
De la cautare infrigurata si lipsa de perspectiva, poetul trece la revolta: Pacatul meu adevarat / E mult
mai greu si neiertat / Cercasem eu, cu arcul meu / Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu! " Ca un nou Fat-Frumos,
el pare a rascoli universul, inversandu-i sensurile. in realitate (lirica ), zbuciumul celui care, intr-un fel, se
poate crede mijlocitorul lui Dumnezeu pe pamant (prin intunericul alb" al poezieI) va fi mereu reluat, caci
Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe / Marea ma-nghite, lutul m-a oprit / Am alergat si-n drum m-am

76
razvratit/ Si n-am scapat din zarea marei stepe". Tudor Arghezi ramane vesnic terestru si vesnic revoltat
contra conditiei marginite.
La nivelul artei poetice, Arghezi distinge intotdeauna printr-o alchimie verbala" care nu este un cliseu
imprumutat din simbolism, caci poetul nostru materializeaza obiectele lirice din domeniul spiritual, iar
procedeele sale stilistice, grupate intr-o astfel de constructie, nu pot fi privite doar ca unelte verbale, ci se cer
considerate in relatie cu structura sufleteasca a celui care le manipuleaza. Altfel spus, exista o neliniste
argheziana, a carei directie metafizica se vrea realizata in incercarea de a cobori limbajul filosofic in plan
concret. Expresia argheziana pare anarhica, intrucat manifesta o revolta interioara permanenta; dar ea este
totodata reconstructiva pentru ca, dupa ce destrama materia, asa cum am vazut, ii da, gratie, alchimiei
verbale", o alta infatisare. Cautate la izvoare mai vechi, cuvintele se organizeaza in raporturi noi, dupa o
logica al carei principiu ascuns este modificarea insasi a constructiei cosmice, care, unita cu factorul timp,
determina nelinistea argheziana atat de prezenta in Psalmi.

 TRADITIONALISMUL

ION PILLAT

Universul poetic
Ion Pillat fixeaza trei etape esentiale ale creatiei sale, pe care le organizeaza in cele trei volume de
"Poezii" din 1944:
Etapa parnasian-simbolista este ilustrata de poeziile publicate pana in 1920, in care se simt puternice
influente ale poetilor francezi, englezi si germani. Poeziile acestei perioade sunt strabatute de un exotism
asemanator cu peisajul otoman al lui Bolintineanu, cel arab, mongol si japonez al lui Macedonski, cu
budismul eminescian, cu tenta asiatica a lui Alecsandri si indica a lui Cosbuc. in aceasta perioada se inscriu
volumele de poezii: "Visari pagane", "Eternitati de-o clipa", "Amagiri", "Gradina intre ziduri".
Etapa traditionala este reprezentata, in principal, de poeziile cuprinse in volumul "Pe Arges in sus"
(1923), considerat cel mai valoros sub raport artistic din intreaga creatie, dar si de celelalte creatii aparute
pana in 1928.
Ion Pillat se intoarce la anii copilariei, considerand, ca si Lucian Blaga, ca este perioada cea mai plina
si cea mai profunda de trairi interioare, de aceea poeziile din aceasta perioada nu sunt simple pasteluri in care
se descrie natura exterioara, ci "pasteluri psihologice". Lirismul reconstituie lumina calda si seninatatea

77
spatiului interior al copilariei, poetul pledand pentru meditatie asupra dictonului "Carpe diem", adica, asa cum
interpreteaza N.Manolescu, "traieste bucuria vietii". in poezia "Ctitorii" care deschide volumul "Pe Arges in
sus", Pillat fixeaza spatiul trairii intense a vietii, intr-un loc mirific, pe Arges, acolo unde Negru-Voda cauta
locul binecuvantat in care sa zideasca Manastirea Argesului. Alte poezii ale acestui volum releva un poet
sensibil, fin observator al lumii inconjuratoare, peisajul fiind un pretext pentru meditatie asupra efemeritatii
omului si perenitatea naturii: "Florica", "Varful dealului", "in vie", "Castanul cel mare", "Radacini", "Camara
de fructe", "Odaia bunicului", "Ochelarii bunicii", "Batranii" etc. Poezia "Aci sosi pe vremuri" este
considerata capodopera lui Ion Pillat, fiind o meditatie asupra scurgerii implacabile a timpului si succesiunii
generatiilor.
Etapa clasicizanta se caracterizeaza printr-o "poezie pura", experienta poetica singulara in intreaga
literatura romana. Influentat de lecturile din Homer, Sofocle, Horatiu, Dante, Shakespeare, Ceryantes, Racine,
La Fontaine, Goethe, Pillat creeaza o poezie in care forma atinge perfectiunea. in aceasta etapa se inscriu
volumele "Caietul verde", "Scutul Minervei" si "Poeme intr-un vers", iar ca poezii semnificative se remarca :
"Elegie in fata marii" si "A doua elegie".

Aci sosi pe vremuri

Poemul "Aci sosi pe vremuri" face parte din volumul "Pe Arges in sus" (1923), considerat de critica
literara reprezentativ pentru creatia artistica a lui Ion Pillat. George Calinescu a afirmat ca aceasta poezie
constituie capodopera lirica a lui Pillat, creatie "gratioasa, miscatoare si indivizibila paralela intre doua
veacuri, inscenare care incanta ochii si in acelasi timp simbolizare a uniformitatii in devenire".
Titlul este cu totul original si inedit, deoarece este alcatuit dintr-o propozitie, prin care poetul
comunica ideea centrala a poemului si anume apropierea pana la identificare a trecutului cu prezentul, doua
valori ale existentei umane plasate intr-un spatiu si un timp neidentificate. Adverbul in forma populara "aci",
verbul "sosi" la perfectul simplu si locutiunea adverbiala de timp "pe vremuri" sugereaza ideea ca existenta
umana se bazeaza pe experiente repetabile, reluate si retraite de fiecare generatie in parte, care simte si traieste
viata asemenea predecesorilor.
Structura, semnificatii, limbaj artistic
Poezia "Aci sosi pe vremuri" de Ion Pillat este structurata in 19 distihuri (strofe de cate doua versurI) si
un monovers in final, care se constituie intr-o concluzie ce sugereaza esenta ideatica a discursului liric.
Primul distih defineste spatiul spiritual al stramosilor sai prin metafore - "casa amintirii cu-obloane si
pridvor" -, la poarta careia "Paienjeni zabrelira" intrarea, tesand o panza fina, care simbolizeaza scurgerea
implacabila a timpului.
Al doilea distih ilustreaza ideea ca viata patriarhala a stramosilor a ramas incremenita in timp - "hornul
nu mai trage alene din ciubuc"-, casa amintirii pastrand memoria unor vremuri zbuciumate, de pe cand

78
"luptara-n codru si poteri, si haiduc". Poetul imprima o culoare arhaica locurilor natale, care pastreaza nesterse
amintirile dragi.
Distihurile urmatoare compun o lume de mult apusa, Pillat imagineaza o sensibila si emotionanta
poveste de dragoste, pe care o traisera bunicii sai. Idila reflecta puritatea sentimentelor din vremuri stravechi,
atunci cand bunica lui, "Calyopi", venise cu "berlina" (trasura de patru locuri, inchisa, in forma de cupeu -n.n.)
ca sa se mute definitiv acasa la "bunicul meu", care i-a recitat, romantic, poezia "Le lac" a lui Lamartine si
versuri din "Sburatorul" lui Ion Heliade Radulescu. Imaginea vizuala a bunicii pastreaza atmosfera si moda
acelor timpuri, ea era o tanara "subtire", imbracata "in larga crinolina" (fusta larga si lunga, sustinuta de
cercuri subtiri de otel - n.n.) si il asculta "tacuta, cu ochi de peruzea" pe bunic, traind amandoi o puternica si
pura emotie erotica: "Si totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea".
Cheia ideatica a intregii poezii este distihul urmator, "Si cum sedeau departe, un clopot a sunat, / De
nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat.", in care nostalgia curgerii implacabile a timpului este dublata de
eternitatea sentimentului de iubire, idee evidentiata prin schimbarea timpurilor verbale, inlocuind imperfectul
"sedeau" cu perfectul compus "a sunat". Punctele de suspensie, adverbul de loc "departe", imaginea auditiva a
clopotului marcheaza paralelismul dintre timpul iubirii, care este vesnic si timpul real, care-sr urmeaza
curgerea ireversibila, viziune accentuata si in strofa urmatoare: "Dar ei, in clipa asta simteau ca-o sa ramana /
De mult e mort bunicul, bunica e batrana". Se simte aici influenta lui Horatiu, amintind de nostalgia curgerii
timpului in mod implacabil si ireversibil, de efemeritatea vietii omului, pentru care sugestiv este memorabilul
vers: "Eheu! fugaces Labuntur anni" ("anii fug, se scurg repede" - n.n.).
Poetul mediteaza in continuare asupra propriei existente, utilizand persoana a Il-a singular, ca si cand
s-ar adresa unui interlocutor, sugerand capacitatea eului liric de a se detasa de omul muritor, poezia fiind
construita pe baza formulei estetice a liricii rolurilor: "Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete / Te vezi
aievea numai in stersele portrete // Te recunosti in ele, dar nu si-n fata ta, / Caci trupul tau te uita, dar tu nu-1
poti uita". Reiese din aceste versuri ideea succesiunii generatiilor, poetul se regaseste in portretele stramosilor
si este cutremurat de timpul necrutator, de fiinta umana perisabila in care traieste numai amintirea, singura
care poate opri trecerea vremii.
Strofa a treisprezecea incepe cu o comparatie temporala, ilustrata prin adverbul de timp pus la gradul
comparativ de egalitate, "Ca ieri", sugerand o paralela intre trecut si prezent. intocmai cum sosise bunica lui,
Calyopi, gingasa si emotionata, in casa bunicului, asa vine iubita acum, fara sa stie ca repeta intocmai
experienta erotica a inaintasilor. Poetul pastreaza epitetul "subtire" pentru tanara de acum care vine pe acelasi
drum, "prin lanul de secara", calcand sprinten pe "nisipul pe care ea sari", imaginea trecuta a bunicii fiind
actualizata si foarte recenta in amintirile poetului. El o intampina, asemenea bunicului pe vremuri, recitandu-i
poeme moderne din creatia artistului francez Francis Jammes si din "Balada lunei" a poetului simbolist Horia
Furtuna, poeti prin care se sugereaza inca o data curgerea timpului. S-au schimbat numai personajele cuplului
erotic, dar acestea pastreaza obiceiurile, trairile, emotiile, "sufletul oamenilor si drumul lor de viata raman

79
aceleasi" (T.VianU). Versurile recitate de bunic apartineau unor poeti romantici, iar cele recitate de nepot unor
poeti simbolisti. Iubita, ca si bunica in vremuri de demult, il asculta ganditoare, "cu ochi de ametist .
Ultimul distih al poeziei, care constituie un refren ideatic, amplifica tristetea poetului privind neputinta
umana in fata timpului si in fata mortii: "Si cum sedeam departe, un clopot a sunat / - Acelasi clopot poate - in
turnul vechi din sat". Viata si moartea sunt doua valori esentiale ale existentei umane, simbolizate de imaginea
auditiva a clopotului din vechiul turn, ca simbol al timpului trecator, pe care-1 poate incremeni numai iubirea,
idee sustinuta de monoversul care incheie poezia: "De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat". Nicolae
Manolescu a evidentiat ideea repetabilitatii experientelor de viata, "timpul bunicilor s-a scurs in timpul
nepotilor care iau totul de la inceput in forme imperceptibil modificate".
Ideea de timp este ilustrata prin raportarea trecutului la prezent si a prezentului la trecut si este realizata
prin cateva elemente stabile: spatiul si timpul nedefinit, contopind trecutul si prezentul in existenta umana:
"aci", "pe vremuri", "acuma", "pe-acelasi drum".
Poetul este prezent in poezie, intr-o lirica a rolurilor, prin persoana I, referindu-se la eul liric, "am
soptit", "am spus", "sedeam", prin persoana a Ii-a, folosita in relatia cu un interlocutor, "vii acuma tu", "calci",
"ai ascultat" si la persoana a IH-a prin care sunt numiti predecesorii, "i-a recitat", "Ea-1 asculta", "sedeau".
Eugen Lovinescu, referindu-se la universul poetic al lui Ion Pillat, remarca pietatea lui fata de familia
si mosia sa, ilustrand "patriarhala casa a bunicului, de la putina de unde isi lua baia cu foi de nuc, pana la
ceasul lui de pe masa, bunica si mai ales bunicul domina aceasta poezie domestica".
VASILE VOICULESCU

Universul poetic
 Natura - dimensiune a universului creat de Vasile Voiculescu:
 Natura - locul unde poetul se intalneste cu poezia - Antologie.
 Dragostea fata de natura - componenta a patriotismului - Rasarit in campie.
 Natura - loc al maretiei creatiei - Bucegii,Pe muntele Obarsia.
 Natura - loc de geneza al mitului - Nori de vara. Luna, Ploaie mare. E) Recrearea naturii
prin arta Seara, Padurea.
 Mitul - coordonata a universului poetic:
 mitul antic - motiv al crt itiei poetice - Eleusis, Argonaut, Scutul Minervei
 mitul autohton - generator de motive poetice: ursul - Ca-h basmul cu Greul Pamantului,
Dochia - Dochia, Decebal, bradul - O brad frumos, balaurul - Din imparatia sufletului.
 mitologia crestina - in gradina Ghetsemani, lisus pe ape, Pe drumul de aur al Sidonului,
Cina cea de taina, lisus in copilarie, Cheia de aur, Botezul, Orbul, Parinte unde sa te
caut?
 Iubirea - motiv romantic si sens al vietii

80
  Ultimile sonete inchipuite ale lui Shakespeare - o dezbatere ampla a temei iubirii,
 Iubirea este o veriga de legatura intre om si Dumnezeu Sonet 171.
 Iubirea este divina, eterna uar si umana, relativa..Sonet 190.
 Iubirea in poezie este un drum spre etern -Sonet 174.
 Iubirea este.o lupta continua..Sonet 184. » f Iubirea este spiritul etern care vegheaza. in
poet - Sonet 186.
 Poetul este spiritul inchis in cetatea poeziei -- Sonet 162. H) Poetul da sens luminii,
universului, poeziei Sonet 185.
 Istoria si destinul - teme ale universului poetic:
 legenda istorica- motiv poetic de specific national: Dochia, Voda Rares.
 evenimentul istoric motiv poetic: Decebal.
 razboiul - destin ele durere: O, tara. Tara, Pe Siret.
 razboiul - destin de jertfa: Popa din Dealul Sarii. Patrii brazi.
 durerea motiv care arata participarea poetului la destinul national: Durerea neamului.
Din zile de durere, Orfanii tarii. Steagul.
 destinul Torta interioara, Destinul.
 cuvantul l de exprimare a destinului - Coboara cuvintele: H) viata - o urna de cenusa -
licee ho mo.
 fortuna labilis - motiv al poeziei lui Vasile Voiculescu.
 Conceptele de poet si poezie - tema a universului poetic.
 Poetul este un visator, poezia un vis -- Poezie. Deasupra sihlei de imagini.
 Poetul este cautatorul, poezia este margaritarul - Pescuitorul de ganduri.
 Poetul este un inger, poezia o floare cereasca - Toiag de inger. Poezia.
 Poetul este un mesager al cerului, poezia o raza de lumina - Batea la poarta cerului.
 Poetul este un pastor, poezia este turma lui - Pe drumul ciobanilor.
 Poetul este un diamant, poezia exprima slefuirea sufletului Cu pe un diamant.
 Poetul este un rugator, poezia este o rugaciune -- Rugaciune.
 Poetul este un gradinar sufletesc, poezia este mierea florilor sufletului -Poetului
gradinar Troian Mihail.
 Poetul este un ales iubit de Dumnezeu, poezia este floarea veacurilor -Iubirea eterna.
Poezia.
 Poetul este un mucenic, poezia este durerea - Durerea.
Universul creatiei
Poezia lui Vasile Voiculescu a cunoscut o traiectorie spectaculoasa, evoluand de la datele unui
traditionalism de tip pasoptist la formele unui modernism moderat, pe durata a trei etape de creatie ce-si
justifica existenta prin coordonatele esentiale ale unui lirism ce cunoaste nuantari si redefiniri permanente.
81
 In prima etapa se situeaza volumele Poezii, Din tara Zimbrului, Parga, primul aflandu-se in
concordanta deplina cu traditia samanatorista prin infatisarea unui univers rustic, marcat de sarbatori crestine,
tendinta fiind de a surprinde degradarea lumii patriarhale. Poetul este mistuit de setea de cunoastere,
manifestata in cautarea creatiunii, in dorinta de obiectivare a ei (Parinte, unde sa te caut si pentru ce te-ascunzi
mereu?"), meditatia religioasa asezandu-se mereu alaturi de cea filosofica. Poet religios, hranit din substanta
Evangheliilor (Rusalii, Soimul, Doina si Doina, Casa noastra), carora le da forma de alegorie sau de parabola,
se intoarce mereu catre sufletul stramosesc, reinviind cumintenia pamantului si frumusetea parguita de soarele
de peste veac al credintei, laolalta cu mesajele cerului". Aspectul general al poeziilor din primul volum este
reprezentat de impacare, de o armonie ce-1 apropie mult de folclor.
Cel de-al doilea volum se inscrie in traditia poeziei patriotice a lui V. Alecsandri si G. Cosbuc, fiind
inspirat de lupta ostasilor romani in primul razboi mondial. Poetul retine gesturile eroice ale soldatilor
anonimi, sacrificiul acestora, scene memorabile de pe campul de lupta, in structuri poematice bogate in
elemente epice (Sase cruci, Popa din Dealul Sarii, Cand a fost sa moara Neculut).
Titlul volumului Parga este si titlul poemului programatic ce-1 deschide: Am fost un pom zabavnic tarziu am
rasarit,/ Nu m-au crutat nici grindini, nici seceta-ndelunga,/ Mi-s crengile sucite si cresc pipernicit,/ Iar biata
radacina, caznindu-se s-ajunga/ in lutul gros si reavan, prin pietre-a sfredelit". Poemul se structureaza in jurul
alegoriei radacinii si mesajul transmis este ca destinul poetic s-a implinit cu cazna, insa rodul - poezia - isi
asteapta culegatorii.
Evocarea miturilor crestine se subsumeaza aceleiasi note traditionaliste, care imbina inspiratia
nationala cu motivul religios si pastelul local. G. Calinescu afirma ca abia cu Parga incepe faza propriu-zis
lirica a poeziei lui V. Voiculescu".
Etapa maturitatii cuprinde volumele Poeme cu ingeri, Destin, Urcus, intrezariri, cand poetul isi
constituie un stil propriu, original. Alegoriei naive din perioada debutului ii iau locul zbuciumul launtric,
aspiratia catre Dumnezeu, dramatismul luptei spiritului cu materia si inaltarea intr-o lume a valorilor morale.
Temele sunt ancorate in mit si credinta, iar ingerii devin o prezenta permanenta, savarsesc diverse munci
agricole, stau de paza la poarta, in pragul casei sau vegheaza odaia. Nostalgia cerului ramane filonul principal
al liricii, chiar daca abordeaza si mari teme morale precum mila, supunerea, suferinta, binele si raul,
divinitatea, intr-un univers autohton, resacralizat.
Destin si Urcus reliefeaza dorinta unei poezii noi, cu ecouri autobiografice, peisajul fiind acum descris
prin ochii copilului de la tara. incepand cu volumul intrezariri, poezia erotica ocupa un loc mai important,
anticipand sonetele din 1964.
Etapa a IlI-a corespunde ultimului deceniu de creatie si cuprinde Ultimele sonete inchipuite ale lui
Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu, alaturi de volumul Ganduri albe, ramas inedit pana
in 1986. Sonetele sunt considerate o capodopera a liricii erotice, modelul fiind insusi Shakespeare, caruia
poetul ii aduce omagiul sau in Sonetul 90. Voiculescu preia modelul de sonet al lui Shakespeare si pastreaza,

82
in general, aceleasi teme (creatia, iubirea, speranta, trecerea timpului, poezia, moarteA) si aceleasi procedee
(alegoria si comparatia ampla).
Lostrita este o povestire romantica cu elemente de fantastic, fiindca tema, eroii, si Subiectul sunt
structurate pe iubire.
Subiectul este iubirea dintre Aliman, un Ilacau frumos, exceptional si Ileana, dezvoltand mitul sirenei
sau Ondinei prezent in Odiseea lui Homer, la Emine scu. la Andersen dar si in folclorul romanesc. Fantasticul
apare ca si la Mircea Eliade sau Ion Creanga intr-un mediu rusti., realist. De aceea povestirea incepe cu o
referire la vicleniile duhului rau. Lostrita ;!evine cand o sirena tolanita pe prund, cand ca o fecioara (IleanA),
hranindu-se cu peste dar si o faptura satanica care mananca carne de om: „Dar mai ales cu carne de om, careia
ajunsese sa-i duca dorul".
Firul naratiunii penduleaza intre real si fantastic, Lostrita este vanata de un Ilacau frumos, Aliman,
care izbucste s-o prinda: „Dar salbaticiunea a zvacnit odata cu putere, 1-a plesnit cu coada .peste obraz si i-a
scapat din maini, ca o. sageata licaritoare, cum ii scapa dumineca, cate o zvarluga de fata la hora". Analogia
dintre fata si lostrita sugereaza ca lostrita este o fata fermecata. Aliman se incredinteaza ca nu-i lucru curat. El
urca la un sat de pe Neagra, la un vraci batran, descantator de pesti, care-l invata practici magice. Aliman se
intoarce cu o lostrita de lemn, pe care o freaca cu lapti de lostrita si ii aseaza un peste mic, tot de lemn, in ea.
El rosteste un descantec in noaptea, cand intra in apa Bistritei si da drumul lostritei de lemn. Curand, Bistrita
se umfla carand la vale case, oameni, vite. Pe o sfaramatura de pluta vine o fata, care ajunge la mal in dreptul
lui Aliman. Acesta o ia la el acasa. Fata era frumoasa, dar avea ochii „reci ca de sticla". Satul incepe, sa
vorbeasca ca ar fi strigoaica. Fata nu vrea sa auda de popa, de cununie, de biserica?este salbateca si plina de
taina. Apare mama Ilenei, rosteste cateva cuvinte si o ia Iara voia ei pe fata, fiindca ea nu voia sa plece de
langa Aliinan. O fata din sat, indrazneata, isi pune in cap sa-l ia de barbat pe Aliinan si il determina s-o ia de
nevasta. In ziua nuntii insa apare lostrita. Aliman afla si pleaca.s-o prinda. EI visase ca se casatorise cu lostrita
si-l cununase batranul vrajitor. Aliman se arunca in raul involburat s-o prinda clar este lovit de busteni, dispare
sub apa si nu mai apare niciodata. Legenda lostritei circula pe valea Bistritei ca o legenda populara mereu vie
si mladioasa. Ea devine astfel o varianta feminina a zburatorului, cand sirena-lostrita ademeneste pe flacaii
fara minte spre a-i pierde.
Lostrita este o legenda cu elemente expresioniste, fiindca eroii sunt arhetipali in imprejurari
arhetipale. Aceasta valoare este sugerata de nunta arhetipala simbolica a lui Aliman cu lostrita in vis, facuta de
batranul vraci, care l-a invatat sa faca o lostrita de lemn si sa-i dea drumul pe apa, rostind un descantec
arhetipal, prin care el se lepada de Dumnezeu. Este un act arhetipal, prin care se sugereaza nunta demonica,
asa cum o gasim in codul lui Manu. De aceea strigoaica fara nume, careia el ii spune Ileana, nu vrea sa auda
de preot, de nunta arhetipala ortodoxa, care este sfanta si-l sfinteste pe om. Ileana-lostrita are ochi de peste, de
sirena, are un comportament straniu si-l determina pe Aliman sa se scalde cu ea noaptea goi, cand apele se fac
de aur, de argint si apoi albastre. Ei vaneaza pastravi si-i frig la foc de brad, fiindca asa ii place ei. Aliman este
ca ametit, cand vrea sa se dezmeticeasca si sa se insoare religios, fata ii spune ca nu pentru asta a venit ea. Se
83
poate face o analogie la mitul Sfantul Soare si Sfanta Luna in varianta Iovan Iorgovan si fala salbateca, pe
care o gasim la loan Slavici in Padureanca.
Tema, eroii, conflictul, subiectul sunt construite pe conceptul de cunoastere. Descantecul, pe care
Aliman il invata de la batranul vraci este o initiere in mantica populara. Mijloacele pe care el le foloseste
pentru a transforma lostrita intr-o fata dovedesc o interventie a fortelor supranaturale. Lostrita este, ca si
Aranca, stima lacurilor a lui Mihail Sadoveanu stranie. Aliman o prinde in cursa dar de fapt el este cel prins.
Cand fata este luata de mama ei, el pleaca sa le cautp in satul lor din munte, dar afla ca fusesera alungate de
mult din sat, fiindca faceau farmece cu ajutorul demonilor. Cosmicizarea ca trasatura a expresionismului este
sugerata de involburarea neasteptata a apelor Bistritei pentru a i-o aduce pe Ileana, precum" si de felul in care
apa isi schimba culoarea, cand se scalda ei noaptea. Descrierea fetei este sugestiva: „parul despletit pe umeri
ca niste suvoaie plavite resfirate pe o stana alba. Ochii, de chihlimbar verde-aurii () erau mari, rotunzi, dar reci
ca de sticla" Compararea legendei cu o lostrita care alearga pe valea Bistritei este o metafora epica de tip
expresionist, dar cultiva specificul national ca in estetica romantica.
Vasile Voiculescu, prin creatia sa de poet, prozator si dramaturg de specific national, continua atat pe
Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Ion Creanga cat si pe Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Lucian Blaga,
Mihai Codreanu, Ion Barbu.
Ca in multe alte proze ale sale, cu deosebire in cele grupate sub titlul general de Iubire magica, si in
Lostrita, V Voiculescu ne pune in fata o povestire mitologico-fantastica ce se poate intemeia pe binecunoscuta
credinta populara in mitul ielelor" sau al frumoaselor". Asa cum fetele pubere, ajunse in pragul feminitatii,
sunt bantuite de vise cu zburatori (a se vedea mentiunea lui Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae,
poezia lui 1. Heliade Radulescu Sburatorul, Calin file de poveste sau chiar Luceafarul de Eminescu etC), si
flacaii pot fi atrasi de fantomele simple proiectii si efecte psiho-fiziologice ale varstei critice unor fete
frumoase, de domeniul fabulosului. Tema a mai fost tratata de Iancu Vacarescu in Ielele, de Eminescu in
Miron si Frumoasa fara corp, in anume chip de Caragiale in nuvelele Calul Dracului si La Hanul lui Manjoala,
ori de Sadoveanu, intr-un fragment din Crasma lui Mos Precu etc. Cu exceptia lui Eminescu, la care
interpretarea mitului tinde spre un simbol, acela al atingerii perfectiunii in arta, la majoritatea scriitorilor care
au tratat aceasta tema fata sau femeia din inchipuire este de obicei o manifestare a maleficului si a
metamorfozelor vrajitoresti, mai mult sau mai putin explicabile in planul rationalului (vezi, de exemplu, chiar
nuvela titulara, Iubire magica de V Voiculescu, unde protagonistul, indragostit nebuneste de o femeie
extraordinar de frumoasa, nu-si vine in fire decat gratie unui descantec, si acela produs in imprejurari
indeajuns de misterioasE).
Originalitatea lui V Voiculescu, in-Lostrita, sta mai intai in faptul ca frumoasa" este o pestioaica
fermecatoare de care eroul, flacaul Aliman (numele are anume rezonante de basm si balada), s-a indragostit de
moarte si aceasta iubire nefireasca pare ca i-a fost fatala. Flacaul pescar de pe Bistrita se imbolnaveste de
dragoste la vederea si la atingerea himerei: de atunci nu i-a mai iesit din carnea bratelor o dezmierdare, ca un
gust de departe al lostritei. ii simtea mereu povara si forma in mainile nedibace si in sufletul tulburat". O vara

84
intreaga si o iarna grea Aliman a tanjit si a bolit tot timpul [] Iscodea despre vrajile si vrajitorii cu puteri
asupra apelor si pestilor. Si apoi ramanea cu mintile aiurea." incerca s-o prinda cu toate mestesugurile pe care
le stia, cand veni vara din nou, dar lostrita il juca si il infrunta pe fata" si nu-i venea sa creada ca ar mai putea-
o atinge, spre a simti dulcea ei greutate in bratele pline de amintirea ei". Pana ce a dat de vrajitorul care 1-a
descantat si 1-a invatat s-o ademeneasca cu o lostrita lucrata din lemn, vopsita in fel si chip, purtand in
pantece un pestisor cioplit din corn de cerb. (Ne aflam, s-ar zice, la nivelul mentalitatii primitive, cand vanatul
este exorcizat prin reprezentarea lui pe peretii pesterilor.) Aruncand papusa-lostrita in ape, flacaul s-a linistit o
vreme.
Aparitia lostritei celei adevarate cu prilejul unei inundatii grozave, chipurile lasandu-se sa fie salvata
de flacaul care o duce in casa lui, unde vietuiesc un timp ca doi logodnici fericiti, nu stim daca se petrece
aievea sau in vis, in visul eroului adica, cu toate ca descrierile si, mai in general, structura narativa a nuvelei se
pastreaza in limitele realului. De elementul miraculos ne dam seama abia in momentul cand lostrita-logodnica,
rugata de Aliman (care acum ii daduse si un nume omenesc, acela de IleanA), sa consfinteasca iubirea lor prin
cununie, nu vrea sa auda nici de popa, nici de biserica". De altminteri satul vuia de zvonuri cum ca Aliman s-
ar fi insotit cu o strigoaica" care-i suge sangele: Era salbateca. Cu multe ascunzisuri si taine." Curand, iubirea
celor doi fu curmata de mama Ilenei-lostrita, Bistriceanca, o femeie voinica, iute si sturlubatica, asijderi apelor
dupa ploaie", care isi avea ocina" departe in susul raului, pe Bistrita aurie", nu stie nimeni exact unde. Ea isi ia
fata si pleaca pe un alt taram, certand-o amarnic: cum putuse sa uite de parinti, sa se lepede de surori, sa-si
paraseasca avutiile ca sa se lipeasca fara rusine de saracia si neamul prost al oamenilor de pe aici". Aliman nu
le-a mai gasit salasul, nimeni nu stia nimic despre ele, afara de un mosneag trecut de o suta de ani, care-si
amintea, de cand era copil, cum satul le alungase cu pietre si le dase foc casei pentru multele blestamatii si
rautati ce savarseau cu ajutorul Satanei".
Totusi, in interpretarea data de Voiculescu mitului elementul malefic ne apare substantial atenuat.
Lostrita-Ileana este fiinta apartenenta altui regn, celui ihtiologic-acvatic, pare-se indragostita de un om si
aspirand, fara a izbuti pe deplin, sa intre in lumea lui. (Drama iubirii cu parteneri din regnuri diferite am mai
intalnit-o si in Riga Crypto si lapona Enigel de Ion Barbu, unde unii comentatori au vazut un Luceafar
rasturnat.) Flacaul, aparent vindecat de dragostea pentru lostrita, se insoara cu o fata din lumea lui: Se insura
numai pentru ca nu mai avea vointa sa se impotriveasca nici unei biete fete, care in ochii lui era mai putin
decat o ganganie, si orice ii era totuna." Dar in noaptea nuntii, la Filipi, in gura postului", la sfarsitul lunii
noiembrie adica, atunci cand noptile sunt bantuite de strigoi, lostrita isi face aparitia (un baietan o vazuse pe
malul Bistritei iesita la liman sub coasta Iadului") si mirele, uitand de toate, lasand in plata Domnului mireasa
cea pamanteana si pe nuntasi, se arunca in valuri si dispare sorbit de genuni impreuna cu fantoma iubirii lui
nefiresti: Si iar simtea desteptata in carnea bratelor dulceata unei poveri neuitate. Cand sosi la locul de care
povestise baiatul, lostrita era acolo. Ea se intoarse deodata nalucitoare, cu capul tinta la Aliman. Statu asa o
clipa plina. Apoi porni, fulgerand apele, spre el. Omul incremeni. Dar numaidecat, cu chipul luminat de o
bucurie nefireasca, chiui, strigand cat sa inabuse huietul: Iata, vin! si smucindu-se din bratele a trei oameni,

85
sari in mijlocul Bistritei, cu bratele intinse spre lostrita El a mai iesit o data. Tinea lostrita si, ametit de izbitura
apelor, se caznea s-o apere, adapostind-o ca pe un copil cu bratele. Apoi s-a cufundat in valurile care,
bolborosind manioase, s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna."
Povestirea ne apare in stransa relatie cu o alta, tot pe atat de mitologic-folclorica si ihtiologica,
binecunoscuta Pescarul Amin, cumva inca mai bine realizata din punctul de vedere al expresiei artistice, al
compozitiei in primul rand. Poate fi pusa, in alt chip privind lucrurile, si cu o marturisire autobiografica:
Ma intrebati despre credinta si expresia ei lirica? Despre arta si credinta? Va voi raspunde ca, in ce priveste
inotul, cu cfit gesturile in apa sunt mai mari si mai galagioase, cu atat inotatorul e mai slab, mai nesigur,
aproape de inecare. Nestiutorii, incepatorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase si grandilocvente gesturi cu
bratele si picioarele inotul perfect se face fara opintiri, e ne-simtit Plutesti, aproape cufundat intreg in apa, abia
miscand Astfel e inotul de fond, inotul serios, in mare si ocean." (Confesiunea unui scriitor si medic,
Gandirea, 1935.)
Frumusetea, poezia iubirii pure nu neaparat spiritualizata in sensul eminescian binecunoscut, ci
inteleasa ca fenomen organic si de nezdruncinat, lege a naturii careia ne supunem cu totii, om, animal, flora
etc. se realizeaza pe deplin tocmai prin observarea crosului la limita regnurilor, ca in Har de Arghezi, ca in
Uvedenrode si Riga Crypto de Ion Barbu, ca in cantecul, anacreontic, de libov" al lui Parpangel din
extraordinara Tiganiada a lui I. Budai-Deleanu, ca in Cantecul spicelor de Lucian Blaga: Si s-a incins intre ei
o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea. Parca fusesera facuti unul pe potriva celuilalt. Era
frumoasa, cu chipul poate cam bucalat, suie, cu trupul lung, mladios si despicatura coapselor sus, ca la bunii
inotatori. Flacaul uitase dintr-o data de lostrita si de vraji. Tinea fata in brate, si dulcea ei povara implinea tot
ce ravnise si jinduise nebuneste pana atunci. Ziua stau inchisi in casa ori umblau alintati prin paduri. Noaptea
ieseau la Bistrita, tinandu-se de dupa gat. Se scaldau cu nesat, goi amandoi pana ii prindeau zorii. Apele se
faceau pe rand de aur, de argint si apoi albastre, invaluindu-i tainuitoare."
Spre a fi bine inteles, putem sa ne exprimam si asa: orice urma de trivialitate, de ceea ce cu un cuvant
rau utilizat se cheama sex", dispare, intr-un text precum cel de mai sus, pentru ca povestitorul relateaza pur si
simplu iubirea dintre un flacau si o himera-pestioaica, o naluca.
Spre deosebire de Sadoveanu, spre exemplu, cel din povestirile cinegetice si pescaresti, al caror cadru
este natura, in inteles larg, Voiculescu este mai intai si intai interesant, atragator prin ce spune si abia in al
doilea rand prin modul cum spune ceva. Fraza lui Sadoveanu este melodioasa, muzicala, cu o desfasurare
morfo-sintactica molcoma, nezorita, fara cusur. La Voiculescu expresia este mai aspra in sunet, aglomerarile
narative sunt mai numeroase, descriptiile pastrate la strictul necesar, cu aducerea in prim-plan a intamplarilor,
deloc incetosate de cunoscuta aura lirica a marelui moldovean. (Pe care din ce pricina oare? , generatiile mai
noi nu-1 gusta, Voiculescu parand a-i trece, in ochii lor, inainte. Pe nedrept totusi, dupa parerea noastra.) Si
totusi ceea ce numim poezia mituluifolcloric ramane, in Lostri[a, ca si in multe alte bucati, deplina, inteleasa
si comunicata direct chiar de povestitorul insusi, cand serie spre final: Dar povestea lui Aliman a ramas vie si

86
mereu mladioasa. Creste si se impodobeste an de an cu noi adause si alte scornituri dupa inchipuirile
oamenilor, jinduiti de intamplari dincolo de fire."
Fie ca este asa, fie ca nu este (caci s-ar putea ca pe meleagurile de acum ale Vaii Bistritei, stricata" de
barajul de la Bicaz si, in general, poluata, la propriu si la figurat, cu tot felul de elemente ale civilizatiei
moderne, sa fi disparut absolut orice urma de mitologie ihtiologica), poetul-prozator Vasile Voiculescu se afla
in elementul sau si in drepturile absolute ale artei sale. Aproape ca nu mai are importanta sursa folclorica
initiala. Prozatorul a reinventat, propriu-zis, mitul Lostritei, intr-o opera de sine statatoare, consideratiile
noastre, toate, neavand alta menire decat a intari chiar aceasta nascocire frumoasa a imaginatiei prozatorului
artist. in alta ordine, Lostrita lui Vasile Voiculescu poate prilejui cateva observatii interesante comparatistice,
pe care este necesar sa le facem, cat de sumar, tocmai pentru a reliefa mai clar valoarea operei.
Mitul de fata, al lostritei, poate fi pus in legatura cu acela al Ondinei germanice si scandinavice, zana
adancurilor apelor care atrage pe pescari si-i duce in palatul de cristal, poetul roman nefiind, desigur, strain de
aceasta tema indeajuns de frecventa in literatura romantica din secolul trecut. Celebra a ramas in primul rand
povestirea Udine, scrisa in 1811, opera a cavalerului Friedrich Heinrich de La Motte-FouquA£ (1777 1834),
inspirata din vechile saga, dar si din vechile romane cavaleresti. Udine-Ondine, strania adolescenta adusa de
torentul apelor langa coliba unui pescar, care o adopta, tanjeste visand iubirea cu un om, in scopul schimbarii
conditiei regnului sau acvatic. Cel ales este Huldbrand, un cavaler ratacit prin padure, cu care se insoteste. insa
Huldbrand se indragosteste de o fata comuna, Bertalda, cu care urmeaza a se casatori. Ondina, retrasa in
fundul apelor, in palatul ei de cristal, isi plange nefericirea. Pana in momentul in care, prezentandu-se la nunta
celor doi, iubitul ei nefiresc moare imbratisand-o, cuprins de un dor mai presus de puterile lui. Ca si in
Lostrita lui Voiculescu, farmecul trist al naratiunii, valoarea artistica, in fond, consta in situarea intamplarilor
la limita dintre real si fantastic.
Daca nu a cunoscut direct opera lui de La Motte-Fouque, Voiculescu a ajuns intr-un fel oarecare la
aceasta, foarte probabil prin mai cunoscuta in epoca Ondine, piesa de teatru in trei acte a lui Jean Giraudoux
(1939), o exceptionala prelucrare in limba franceza a povestirii romanticului german pretimpuriu. in
naratiunea originala insa, ca de altminteri si in Lostrita lui Voiculescu, elementele naturii personificate in zana
apelor degaja o poezie mai profunda. in aceeasi ordine de idei, nu este lipsit de interes sa amintim ca
Eminescu insusi, cum vedem dintr-o postuma scrisa la varsta de numai 19 ani si intitulata chiar Ondina
(FantaziE), era atras de acest motiv.
Iubirea pura, ca in Sara pe deal (o alta postuma, scrisa tot acum, de fapt o varianta la OndinA), se
confunda cu maretia naturii si eterna Geneza, simbolizate intr-o zana: Ondina,/ Cu ochi de lumina,/ Cu bucle
ce-nvaluie-n aur/ Tezaur!// Idee,/ Pierduta-ntr-o palida fee/ Din planul Genezei,/ Ce-alearga/ Ne-ntreaga!////
Dar am o campie ce undoaie-n flori,/ Campia sperantelor mele./ Acolo te-asteapta razandele zori,/ Pletindu-ti
coroana de stele./ S-aduci prin amor/ De viata fior,/ in campul sperantelor vina,/ Ondina". in o alta compunere,
Muresanu, reluare o tabloului dramatic" cu acelasi titlu, din 1869, Ondina este zana apelor care dialogheaza cu
Delfinul:

87
 DELFINUL (se arata ca un tanar frumoS): Ondina,/ Cu ochi de albastra lumina,/ Cu parul tau
lung, un tezaur/ De aur/ Tu, prada/ Cu pieptii tai dulci de zapada,/ Te-oi prinde pe mare vreodata,/
sireata!// Arunce/ Simti-vei duioasele munce,/ Cu care-al meu suflet in flama/ Te cheama.
ONDINA: Delfine,/ Tu crainic al marii regine,/ De-ai fi credincios, cu iubire,/ Un nume" etc.

 AVANGARDA

PREZENTARE GENERALA

Avangardismul, ca miscare literara europeana, are ca punct de plecare curentul nonconformist

cunoscut sub numele de dadaism, initiat la Zurich in 1916 de romanul Tristan Tzara (1896-1963), devenit
ulterior poet de limba franceza, Cuvantul "dada" a fost luat la intamplare de Tzara dintr-un dictionar
"Larousse", iar "Cabaretul Voltaire" din Zurich a constituit locul care a reunit intelectuali de diverse
nationalitati, veniti in Elvetia pentru a nu participa in nici un fel la primul razboi mondial: Tristan Tzara,
Marcel Iancu, Hugo Ball, Hans Arp si altii.
Ei initiaza o miscare culturala si artistica de negare a artei traditionale, ca semn al unui teribilism care
contesta, uneori, insasi ideea de arta si literatura. in "Manifestul Dada" din 1918, Tristan Tzara pledeaza
pentru o umanitate purificata prin libertate absoluta, fiecare om avand dreptul sa strige, sa-si faureasca "arta
sa, in maniera sa, cunoscand fie bucuria de a urca ca o sageata spre repausuri astrale, fie pe aceea de a cobori
in mine unde imbobocesc flori de cadavre si de spasme fertile". Dada inseamna "Libertate si urlet de culori
ondulate, intalnire a tuturor contrariilor si a tuturor contradictiilor, a oricarui motiv grotesc, a oricarei
incoerente: VIATA".
Pentru a crea o poezie dadaista trebuie sa decupezi din ziare niste cuvinte la intamplare, apoi le
amesteci si le extragi in ordine aleatorie, le copiezi si aceasta este creatia care te reprezinta ca artist. De altfel,
Tristan Tzara directioneaza amanuntit tehnica poeziei dadaiste in "Manifestul despre iubirea slaba si iubirea
amara", publicat in 1920.
"Pentru a face o poezie dadaista" de Tristan Tzara
"Luati un ziar, Luati niste foarfeci, Alegeti in ziar un articol care sa aiba lungimea pe care doriti s-o
dati poeziei dumneavoastra, Decupati articolul. Decupati de asemenea, cu grija, fiecare dintre cuvintele care
alcatuiesc acel articol si puneti-le intr-un sac. Agitati usor, Scoateti apoi fiecare taietura una dupa alta.
Copiati-le constiincios in ordinea in care au parasit sacul. Poezia va va semana. Iata-va un scriitor deosebit de
original si inzestrat cu o incantatoare sensibilitate"
Dadaistii sfideaza traditia, negand toate conventiile si normele literare, considerand ca "E de implinit o
mare munca distructiva, negativa" si ducand astfel la un conformism al contestarii si la o conventie a negatiei
oricaror principii, promovand antiliteratura, antimuzica, antipictura. Miscarea s-a autodizolvat in 1921.

88
 Avangardismul romanesc s-a sincronizat cu cel european, manifestandu-se in cateva formule artistice
identificabile, prin initierea unor curente literare ca: futurismul, constructivismul, dadaismul, suprarealismul.
Constructivism ul, grupat in jurul revistei "Contimporanul" condusa de Ion Vinea, sustinea
corespondenta perfecta dintre tehnologia moderna in plina dezvoltare, care imita natura, depasind-o prin
forme noi si inventii uimitoare si arta, care trebuia sa imite tehnica moderna. Dintre colaboratorii acestei
reviste fac parte nu numai scriitori, ci si pictori, sculptori, actori: Tudor Arghezi, I.Barbu, Felix Aderca, Ilarie
Voronca, Marcel Iancu, Constantin Brancusi etc.
Suprarealismul a fost promovat de revistele "unu", "Urmuz", "Alge" si sustinea ideea visului, a
delirului ca singura stare de creatie, in care omul se scufunda total, iar arta se produce in subconstient si de
aceea este in forma pura, autentica, fara ipocrizia constientului. La acest curent literar au aderat: Tristan Tzara,
Ilarie Voronca, Marcel Iancu, Geo Bogza, Gellu Naum, Aurel Baranga etc.
Geo BOGZA Cartea Oltului
Exista o anumita dificultate in a incadra Cartea Oltului intr-un gen literar anume, deoarece ne aflam in
fata unei specii literare noi. Car tea Oltului este, in acelasi timp, reportaj al unei calatorii, poem in proza
despre natura, dar si povestire alegorica despre statornicia si virtutile morale ale poporului roman. in ciuda
acestei dificultati de incadrare, Cartea Oltului este o lucrare de o remarcabila omogenitate stilistica.
Urmarind cursul Oltului, de la izvoare la varsarea in Dunare, scriitorul realizeaza o monografie
impresionanta a locurilor invecinate, coborand in folclor si in istorie, descriind natura salbatica a defileurilor,
lupta apelor cu piatra.
Scriitorul considera raul asemenea unui om care isi realizeaza menirea pe lume, infruntand tenace
momentele potrivnice, desfasuran-du-si, impetuos resursele, in epoca de plenitudine, spre a imbatrani apoi
treptat si a disparea in nefiinta.
De o deosebita frumusete, prin capacitatea de a sintetiza intr-o imagine singulara o multitudine de date
geografice, istorice si folclorice, este secventa in care este descris locul de geneza a Oltului: „Acel munte, ce
de departe de tot se za reste inaltandu-se dea supra lumii, e leaganul unei legende. De pe culmile lui au pornii
sa si caute tatal, nemaiintors din batalie, cei doi fii de imparat cu firi atat de deosebite. Muresul, as cultaior. a
urmat calea aratata de casa; dar Oltul, chiar de la incepui, a ales un drum pri mejdios, pe care a pornit cu
navala tinerelii, pier zandu se de fratele sau. Cand. mai tarziu, cu prins de pareri de rau, sa intors sa-l caute, nu
la mai pulul gasi. De atunci, cei doi frati merg prin lume, pierdu(i unul de altul pentru lotdeau na"
Urmarind destinul Oltului, autorul ne infatiseaza sapte momente ale zbuciumatului sau drum spre
varsare, simbolizand cele sapte trepte ale unei existente: treapta minerala, cand izvoraste din Ilasmasul Mare;
treapta vegetala, cand se indreapta spre miazazi; treapta implini rii totale, cand se intoarce spre miazanoapte;
treapta vieiii spiritu ale, cand parcurge spatiul Transilvaniei spre apus; treapta marii istorii, cand strabate
Carpacii; treapta linistitului amurg, cand traverseza campia si treapta intoarcerii in Cosmos, cand „isi pierde si
numele si apele" in Dunare.

89
 Cartea Oltului defineste mai bine decat oricare alta scriere personalitatea lui G. Bogza. El se dovedeste
a fi un veritabil arhitect al naturii, pe care o proiecteaza grandios in spiritul nostru, umanizand-o si
transformandu-i elementele, iluminand-o din unghiuri cu totul inedite, reflectand-o pe „panza vremii" cu
semnificatii multiple, tulburatoare.
Gelu NAUM
In primele volume de versuri ale lui N.: Drumetul incendiar (1936), Libertatea de a dormi pe o
frunte (1937), Vasco de Gama (1940), Culoarul somnului (1944),violenta de limbaj si teribilismul (erotism,
invectiva, blasfemie) sunt mai evidente. In crearea efectelor de imprevizibil, tehnica nu e reductibila la simple
mecanisme: ea include paranteza, motto-ul, variatia caracterelor tipografice, asocierea sferelor contrastante
(lexicale, imagistice), citatul, fluxul verbal abundent, fraza acumulativa - si altele, complexe si aflate in
permanenta interactiune.
Regula fundamentala de constituire a unei lumi imagistice suficiente siesi - dar lipsite de monotonie,
de repetari si obsesii - este aceea a revoltei, a gestului negator, care pregateste eliberarea - depasirea limitelor
realului. Animismul modifica ierarhia regnurilor, reversul sau e impietrirea, transformarea viului in statuar:
instrainarea corporala („aripile se dezlipesc de pe pasari") e imaginea simbolica a descompunerii structurilor
cu cea mai mare aparenta de fixitate.
O tema esentiala este cea a poeziei insasi: poetul-personaj abhora cliseul - simbol al constrangerii si al
limitarii - si, prin extensie, intreaga literatura; refuzul ei impune apelul la viata, la eveniment -real sau oniric.
Lexicul poemelor apartine sferelor semantice celor mai diverse - natura, ordinea publica, literatura, corpul,
geografia, acvaticul, actiunile domestice, obiectul banal-utilitar etc. - o reducere la imagini-cheie operandu-se
cu foarte mare greutate.
Mai importante decat obiectele sunt insa actiunile; sistemul verbelor presupune mai multe constante:
cea dintai e agresivitatea (mananca, desfac, se ineaca, inteapa, despica), urmatoarea, care o concureaza, e o
stare de plutire (dorm, trec, inoata, aluneca). Poemele se organizeaza in jurul cate unui obiect ori personaj
emblematic - palaria de iasca, Vasco de Gama, maiorul albastru etc; divergente imagistic, cu ruperi succesive
produse de desele negari si schimbari de stil si perspectiva, versurile tind totusi spre o convergenta superioara,
prin tensiunea spirituala la care ajunge inteligenta discursului liric.
Un scurt hiat in poezia lui NAUM e reprezentat de volumele Poem despre tineretea noastra, 1960 si
Soarele calm, 1961, dar notatia simpla, prozaismul si declaratiile revolutionare care apar aici nu intra intr-o
contradictie de fond cu principiile sale poetice. De altfel, foarte curand se produce revenirea la suprarealismul
cel mai autentic: volumele urmatoare: Athanor (1968), Copacul-animal (1971), Tatal meu obosit (1972),
Poeme alese (1974), Descrierea turnului (1975), Partea cealalta (1980), elimina stridentele la care mai
ajungea, uneori, tonul violent, obtinand, in schimb, un plus de profunzime, o nota de contemplatie melancolica
in atingerea temelor fundamentale.
Unul din punctele de rezistenta ale liricii lui NAUM va fi dat, de acum inainte, de recursul la mitologii
mai mult ori mai putin subiective, apartinand subconstientului ori traditiei oculte. „Fiinta cu doua aripi",
90
„vestitoare a comuniunilor extatice", insotitorii ei, „Mesagerul care tace", „Marea Mama", „Marea iubita care
plutea desperata pe deasupra lumii", „Paznicul" sunt arhetipuri a caror aparitie e pusa in valoare de o intreaga
recuzita simbolica si care transcriu un substrat metafizic. Erotismul de care sunt impregnate toate poemele lui
NAUM este unul initiatic, faza si simbol al unei comuniuni de natura superioara.
Elementul fluid (multe metafore acvatice), alunecarea lumilor, gesturile linistite, starea de hipnoza,
predominanta aici, tin de latura grava a acestei poezii tot mai orientate catre esente. Simbolurile derizoriului,
cu rol de subminare, demitizare, apartin - cand nu instituie chiar ele o noua sacralitate, „Marele Derizoriu" -
laturii ironice, autoironice adesea, de detasare si luciditate, care constituie una din trasaturile distinctive ale
stilului lui NAUM In tonul elegiac al rememorarilor, cu pasaje discursive, de proza poematica, se mentine
refuzul cliseului si al comoditatii de gandire.
Elemente de arta poetica, de auto-definire, sunt infiltrate peste tot - de pilda, in considerarea „unor
reguli indubitabile (Istoria si Melancolia)". Volumele de proza (Medium, 1945; Teribilul interzis, 1945;
Castelul orbilor, 1946; Poetizati, poetizati, 1970) se prezinta ca un aliaj de confesiune directa si de
impersonalizare a tonului - de experimentator, inzestrat cu infinita curiozitate stiintifica. NAUM se manifesta
aici, in primul rand, ca teoretician avizat al suprarealismului.
Textele oscileaza intre justificare teoretica si poem in proza. Sunt marturisite surse livresti, atractia
pentru „semne, coduri, limbaje", este elaborata notiunea „obiectului efialtic". Poezia, mijloc de cunoastere, e
similara cruzimii. Asemenea meditatii adopta de multe ori forma aforismului si a paradoxului. Proza de
aparenta confe-siva si narativa creeaza un univers suprapopulat - de halucinati, nebuni, spiritisti, plictisiti,
demonizati, hipnotizatori, femei-paianjen etc. - care poarta si insemnele melancoliei si reflexivitatii: „vorbeste
de oglinzi, de meduze, de crepuscule".
Spectaculosul, estetizarea gestului, metamorfoza si agresivitatea obiectelor („licantro-pice",
„vampirice"), aventura, umorul negru, intamplarile gratuite, absurdul se combina ingenios intr-o proza
fantastica- simbolica. Un volum de teatru, publicat in 1979, dezvolta aceleasi motive si tehnici; piesele, greu
reprezentabile, cultiva efectele de absurd (automatisme, schimbari de identitate etc); se remarca, prin verva
parodica si vivacitate, in genul aventuros, Insula. Remarcabile sunt Cartile cu Apolodor (1979), literatura
pentru copii de foarte buna calitate; libertatea asociatiilor, jocul versificatiei, parodia tonului gnomic, umorul,
exotismul si aventura demonstreaza legatura evidenta a acestei forme, deloc minore, cu restul operei lui N.
Ilarie VORONCA
Opera lui VORONCA reflecta principalele momente ale miscarii romanesti de avangarda dintre cele
doua razboaie mondiale, cu care biografia sa poetica se identifica. Restristi, volumul de debut (1923), se situa
inca in zona de iradiere a lirismului bacovian, la care se adauga ecouri din Camil Baltazar si Adrian Maniu.
Tristeti, Nelinisti, Sfarsiri, Primavara trista, Preumblari bolnave sunt cateva dintre titlurile acestor poeme,
circumscriind un sentiment de neliniste si apasare, intr-un peisaj cenusiu, pluvios, in lenta dezagregare -
tablou al descompunerii materiei, al stingerii generale.

91
 VORONCA reface aici, in tonalitate sentimentala, cadrul targului de provincie bacovian („orasul
intunecat", „deznadajduit", „de intuneric", cu „tristetea zidurilor de internat", cu gradina publica in care „banci
si lumini in toamna putrezesc") si fizionomia palidului „elev singuratic" stanjenit de decorul sumbru si tentat
(precum Camil Baltazar din Vecernii) de evaziunea in natura regeneratoare.
Daca universul poetic e inca restrans la cateva motive mai putin originale, poate fi remarcata totusi,
inca de pe acum, indrazneala modernista a imaginilor. „Facilitatea aproape prodigioasa de a se exprima in
comparatii si imagini" (E. Lovinescu) face si meritul, dar si deficienta acestei prime carti in care poezia se
construieste adeseori prin simpla juxtapunere de metafore, uneori arbitrare, daunand unitatii poemului. Foarte
curand, VORONCA se orienteaza catre primele manifestari ale avangardei, inaugurata de Manifestul activist
catre tinerime al revistei constructiviste Contimporanul (mai, 1924).
Creatia sa din acesti ani este evident modelata dupa programul constructivist, dezvoltat si teoretic in
numeroasele manifeste, articole si eseuri publicate paralele in Punct (1924-1925) si Integral (1925-1928).
Efemera 75 H. P (octombrie 1924) retinuse si un numar de texte antipoetice, compuse dupa reteta dadaista sau
cea a „cuvintelor in libertate" futurista. Poetul neaga acum sentimentalismul si „dezagregarea bolnava,
romantica suprarealista", opunandu-i idealul „ordinii esenta constructiva, calsica, integrala". In viziunea sa,
poetul devine un „seismograf al dinamicii vremii, iar „poemul integral" urmeaza a se construi pe baza unei
tehnici a imaginii sugerata, in ordine istorica, de catre F. T. Marinetti sau Pierre Reverdy: „plasmuire
abstracta, imagine: raport pur a doua elemente cat mai departate (sau cat mai apropiate) intre ele".
Rigoarea constructiei poeziei, orientata catre „analogia de corpuri geometrice", este serios concurata in
aceasta definitie de procedeul „liberei insiruiri a cuvintelor" (ecou futurist) si al revelatoarelor „asociatii
fulgere frunzis in noapte", menite sa imprime creatiei dinamica adecvata spiritului epocii masiniste. O
asemenea definitie a actului poetic, situata la confluenta mai multor tendinte ale avangardei, va permite, de
altfel, e destul de mare libertate de miscare a creatiei poetice a lui V., prin succesive nuantari, de la dadaism,
futurism si constructivism, pana la frontierele scrierii automate suprarealiste.
Invitatie la bal, ce aduna, in 1931, versurile tiparite in reviste intre 1924 si 1925, prelungeste, de fapt,
sentimentalitatea ravasita de „tristeti" si de „restristi" a debutului, in feeria mecanica a metropolei
cosmopolite. Versul e eliptic, construit in stilul „telegrafic" propus in manifestele vremii, de un ermetism mai
mult gramatical. Imagismul abundent, caracteristic inca de la debut, vizeaza sugestia dinamismului vietii
modeme, cautand desenul geometric, organizat intr-o suprapunere simultaneista de planuri ale notatiei,
precum in acest Almanah: „Supapa ora in alama si zinc/ sangele face salturi de necrezut subteran/ acid pasul
ca un cuvant cub deschis/ campul intre coaste curb sau plan. // Amazoana peste preerii in vis/ las gandul
rasturnat in oglinzi/ zgomotele descresc ca pretul cerealelor".
In ciuda unor reusite remarcabile, rigiditatea tehnicista a unei asemenea poezii convine mai putin
temperamentului elegiac al poetului. Contactul cu miscarea suprarealista, din ce in ce mai puternic in anii
urmatori, va fi decisiv pentru evolutia lui VORONCA Fara a deveni vreodata un suprarealist propriu-zis,
poetul e stimulat totusi de libertatea asociativa nelimitata si de fervoarea romantica a curentului patronat de

92
Andre Breton indeosebi intre anii 1928 si 1931 (adica in perioada colaborarii la revista unu). Schimbarea tine
mai mult de deplasarea unor accente in cadrul unei doctrine poetice de sinteza avangardista.
Ramas acelasi in datele sale fundamentale (anti-traditionalism, respingerea conventiei literare in
profitul poeziei definita ca stare de spirit in perpetua mobilitate, ca act existential, cult al inovatiei radicale
etc.), acest program adauga exaltarea romantica a imaginatiei creatoare si a visului (care devine principalul
agent de subversiune anticonventionala si de dinamizare a poeziei, garantandu-i in acelasi timp autenticitatea).
„Miliardarul de imagini" (E. Lovinescu) scrie, incepand cu poemul erotic Colomba (1927), o poezie a
jubilatiei imnice, de intensa metaforizare, eliberata acum de constrangerile esteticii constructiviste, impinsa
iarasi pana la supraaglomerarea baroca, ce va atinge in Incantatii (1931) maxima amplitudine.
Elanul imagistic iesit din comun il va indrepta spre poemul construit panoramic, - vast „reportaj liric"
coaguland o suita de „ode elementare", in volume ca Ulise (1928) si Bratara noptilor (1929), care se situeaza
printre creatiile sale cele mai valoroase. Comparat ca structura cu poemul lui Apollinaire, Zone, Ulise
(impreuna cu Bratara noptilor si mai ales cu Plante si animale - 1929), poate fi apropiat si de universul
arghezian al „boabei si al faramei" ori de „poezia roadelor" a lui Ion Pillat" class="navg">Ion Pillat. Situarea
lui VORONCA printre „traditionalisti" (G. Calinescu) e-totusi o eroare, elementele fundamentale ale
universului sau, ca si structura poeziei sale neavand decat foarte superficiale incidente cu traditionalismul.
Ultimele volume ale lui VORONCA se deschid tot mai mult spre un lirism vizionar, aducand in creatia
sa solemnitatea amplului discurs umanitarist de factura whitmaniana -vis al unui cosmos purificat si al unei
omeniri eliberate de servitutile „veacului mediocritatii". Imagismului fragmentar, dezlantuit spectaculos in
versurile de pana la Incantatii, i se substituie, indeosebi in Petre Schlemihl (1932), si Patmos (1933), notatia
directa, accentul fiind deplasat de pe imaginea de detaliu pe viziunea de ansamblu, care castiga in coerenta,
frenezia vitalista face loc meditatiei si reveriei mai calme, intr-un univers scaldat in luminile visului: „Zi
linistita, zi luminoasa, / cu semanaturile stralucind langa soarele de arama/ Cu impartirea dreapta a bucatelor/
Langa aburii desfacuti intre fanete si vanturile de argint/ Iata-te tu, omule bun, /Argat sau cantaret cu uneltele
amiezii /Cainii latra bucurosi, cainii iti ies inainte/ Din vocea ta buna ziua urca limpede". E o formula ce va fi
dezvoltata in limbajul simplu si direct al poeziei sale franceze, egala ca intindere cu opera scrisa in romaneste.
Univers al transparentei si puritatii, al generoasei comuniuni a lucrurilor umile, ridicand in plan poetic
evenimentul cotidian pe care il glorifica cu pasiunea si forta imaginativa a unui romantic, poezia lui
VORONCA se impune in primul rand prin extraordinara sa incarcatura imagistica, de o mare bogatie si
varietate a inventiei.
Metaforizarea excesiva dauneaza uneori echilibrului general al poeziei. Remarcabila este si poezia
poetului, scrisa in acelasi stil imagistic, in care propozitiile manifestului de avangarda se confunda cu poemul.
In plus, A doua lumina (1930) si Act de prezenta (1932) constituie unele dintre cele mai entuziaste pledoarii
pentru poezie din literatura romana a secolului nostru.
Tristan TZARA

93
 Versurile tiparite de Tz. in revista Simbolul sunt inca departe de a anunta atitudinile iconoclaste ale
viitorului sef de scoala dadaist: ele se inscriu in linia unui simbolism epigonic, cumuland, intr-un tipar
discursiv de evidenta sursa minulesciana, locurile comune ale liricii timpului, tributara alegorismului: „raul
vietii", „cautarea idealului, apelul „marilor-himere", tentatia evaziunii -„vesnic gand de mai departe" -
simbolistica naiva a culorilor, „mistica numerelor" etc.
Tanarul poet (unele texte sunt datate 1913) evolueaza insa rapid spre o poezie de cu totul alta factura,
atestand depasirea simbolismului minor prin atitudini accentuat ironice, anti-conventionale, apropiate de lirica
demistificatoare a unui Jules Laforgue. Paralel cu Adrian Maniu si indeosebi cu Ion Vinea, Tz. procedeaza, in
aceste „prime poeme", la o reconsiderare „critica" a temelor mari ale liricii, printr-o coborare a lor intr-un plan
mai terestru si mai prozaic, chiar daca un anume ton sentimental-elegiac nu e cu totul inlaturat. Prin el, poezia
sa comunica inca cu universul de „sera", „spital" si „pension" al unor simbolisti, dominat de langori si
nostalgii ale evadarii dintr-un cadru prea stramt si exprimam, intr-o „provincie" mai libera, deschisa spre
firescul existentei. Registrul acestui mic sentimentalism este insa frecvent subminat printr-o gesticulatie
nonconformista, menita sa „scandalizeze" bunele maniere mic-burgheze.
Apelul la joc, mimarea stangaciilor infantile, a unei anumite naivitati, pana si in fata spectacolului
mortii (v. de ex. poezia Glas) au semnificatia unei sfidari constiente a „seriozitatii" existentei rigid codificate
si indica o acuta nevoie de eliberare, premergatoare programelor avangardei. O imagistica crescuta din
asociatii insolite confera o particulara prospetime acestei poezii constiente de jocurile si artificiile sale.
Imagismul sustine, pe de o parte, perspectiva ironica asupra modului traditional de a poetiza (pe cer, pasarile
sunt „nemiscate ca urmele ce lasa mustele", „au inflorit pe carare ramasitele dobitoacelor", „Dumnezeu
scarmana lana indragostitilor supusi" etc), iar pe de alta, deviaza atentia dinspre fondul dramatic real al unor
poeme, catre pitoresc si decorativ, contribuind astfel la ambiguitatea mesajului (v. Glas, La marginea orasului,
Dumineca).
Cateva texte, precum Cantec de razboi ori Furtuna si cantecul dezertorului, propun totusi o viziune
tensionata, de sursa expresionista. La fel cu „modernistii" momentului (I. Vinea, A. Maniu), Tz. manifesta
„antipatie" fata de „literatura", intelegand prin ea con-ventionalizarea expresiei, - de unde aluziile ironice din
unele poeme: „sunt aratura de toamna la tara/ si literatura e viermele ce roade drumul subteran/ Prin care o sa
curga apa ca sa iasa roade la vara", „dragoste provinciala in curent cu miscarea literara",,Asteptai sa formulez
cu dictiune declaratie/ Sa gasesc moment prielnic pentru comparatii potrivite/ Versificate dupa regula veche si
asezate ca florile in gradina", „Cititorul e rugat aici sa faca o pauza/ Si sa se gandeasca asupra celor ce a citit"
etc.
Viziunea „simultaneista" ii apropie de asemenea de acesti poeti, precum si desfasurarea unei imagistici
deschise in egala masura spre pretiozitatea estetizanta si prozaismul contrastant: „Trece frigul pe coridoare
cand insereaza/ Ca un sarpe foarte lung tarandu-si coada pe lespezi, / Lacul e cusut cu ata / inecatii ies la
suprafata -ratele se departeaza" etc. Apare, in schimb, o anume dereglare a discursului, a carui dezvoltare e
lasata adesea in voia hazardului asociativ, a unui automatism ce nu evita discontinuitatile, contrasensurile,

94
functionarea in gol, „urmuziana", a poemului. Daca observam si accentele de autopersiflare, inclinatia spre
caricatural si jocul burlesc, mimarea frecvent ironica a „infantilismului", prozaismul voit, cultivat ca antidot al
retoricii traditionale, si o neglijenta formala ce se opune „perfectiunii" operei finite, avem cateva date care
argumenteaza in favoarea etapei romanesti a scrisului lui Tz. ca precursoare a „insurectiei de la Ziirich".
Fara sa fie inca un dadaist propriu-zis, autorul acestor Prime poeme e oarecum pregatit pentru
aventurile viitoare. Textele sale romanesti sunt simptomele unei crize care, favorizata de ambianta culturala
mai larg-europeana, va deveni acuta. insusi poetul insistase, cu ocazia alcatuirii culegerii din 1934, asupra
continuitatii, dincolo de socurile inerente, dintre experienta sa romaneasca si ansamblul operei. In volumul De
nos oiseaux (1923), poemul va relua, de altfel, in versiune franceza, unul dintre aceste texte (insereaza - Soir).

 NEOMODERNISMUL

PREZENTARE GENERALA

Neomodernismul marcheaza perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, cand in
literatura romana se inregistreaza schimbari majore datorate contextului social-politic, precum si presiunii
exercitate de modelele interbelice (L. Blaga, T. Arghezi, I. BarbU).
Ca un ecou al avangardei manifestate la inceputul secolului, poetii neomodernisti marturisesc : Suntem
o generatie fara dascali si fara parinti spirituali. Ne caracterizeaza revolta, ura impotriva formelor,
negativismul. Detestam, umar la umar, literatura" (Geo Dumitrescu, Lumea de maine, 1946).
Nucleul noii miscari va fi reprezentat de trei grupari literare, fiecare cu o problematica specifica, desi
nici una nu a exercitat o influenta imediata, directa si substantiala in literatura ce a urmat: poetii de la revista
Albatros, cei grupati in Cercul literar de la Sibiu" si noul val suprarealist.
Revista Albatros a fost editata in 1941 si a fost interzisa dupa numai sapte numere, ca si tiparirea unui
volum colectiv de poezie intitulat Sarma ghimpata. Albatrosistii" (Geo Dumitrescu, Dimitrie Chelaru, Ion
Caraion, Constantin Tonegaru etc.) promoveaza o orientare poetica destul de unitara, caracterizata prin
nonconformism, contestarea formulei arta pentru arta", a poeziei lascive" si a celei de goarna si trambita" ce se
prefigura, renuntarea la lirica melancolizata, idilica si suava a traditionalistilor interbelici in favoarea unei
poezii cu accente sociale si sarcastice, a trairii intense, a suferintei ce angajeaza intreaga umanitate. Formula
lirica adoptata este aceea a depoetizarii, a respingerii formelor patetice, grave si cautat metafizice, a
reconstructiei ludice si ironice a poemului, cu umor negru si nevroza sublimata in parodie. Ei reinterpreteaza
temele grave ale literaturii dintr-o perspectiva ludica, amuzanta, chiar daca ascunde aspecte tragice, intr-o
maniera ce-si va gasi in poeti precum Marin Sorescu si Mircea Dinescu straluciti continuatori.

95
 Poetii grupati in Cercul literar de la Sibiu" se revendica de la Scoala Ardeleana, de la Maiorescu si
Junimea", aparand ideea primatului esteticului, a ratiunii ce se ascunde in spatele poeticului, a inovarii
literaturii fara a se uita radacinile latine ale poporului roman si specificul spiritualitatii romanesti. Ei muta
accentul de pe rural pe urban, de pe creatia populara pe cea culta, deoarece exaltarea ruralismului si a
etnicului, de justificat in preocupari sociale, devine un viciu amenintator atunci cand tinde sa copleseasca
fenomenul artistic, care nu-si poate afla ambianta culta si prospera in sensul unei creatii majore, decat in
urbanitate si in exhaustivitate estetica" (Manifestul Cercului literar de la Sibiu").
Spre deosebire de modernismul lovinescian, aceasta orientare nu isi propune sincronizarea cu spiritul
veacului", ci recuperarea creativa a unor modele exemplare, o restaurare goetheana", o valorificare a unui
trecut ce devine ideal pentru prezentul zbuciumat. Trasatura cea mai importanta a miscarii o constituie
tendinta de asimilare a epicului de catre liric prin cultivarea programatica si sistematica a baladei. in articolul-
program intitulat Resurectia baladei apare ideea respingerii purismului poetic", definit ca o logoree ce nu mai
spunea nimic", in favoarea interferarii epicului cu dramaticul in formele liricului, ce ar castiga astfel in
profunzime. Aceeasi tendinta de intoarcere catre trecut va fi intalnita, peste doua decenii, la generatia
saizecistilor.
Noul val suprarealist, reprezentat de scriitori precum Gherasim Luca, D. Trost, Gellu Naum, Virgil
Teodorescu, uneste dicteul automat cu materialismul dialectic, asa cum reiese din manifestul intitulat
Dialectique de la dialectique. Vor sa innoiasca discursul oniric, sa creeze o poezie dereglata, absolut libera",
de o mobilitate si de un insolit al asocierilor ce stie sa exploateze virtutile arbitrarului, rupturile de nivel ale
sensului, efectele ambiguitatii ironico-sarcastice.
Neomodernismul reprezinta deci un curent literar destul de eterogen, cu prelungiri pana in epoca
postmodernismului, ai carui reprezentanti (Emil Botta, Ion Caraion, Stefan Augustin Doinas, Nichita
Stanescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov etc.) au exploatat intr-o maniera personala toate resursele liricului, de
la rasul grotesc la sensibilitatea pura, de la ironic la tragic, de la retorica angajata la inefabilul sublim al
cuvantului liber.

 POEZIA ANILOR `50

A.E.BACONSKI

Daca la inceputurile sale poetice BACONSKY parea a fi un produs oarecare al dogmelor

predominante, versificand fluent pentru anecdotica si propaganda literaturii noi, in mai putin de un deceniu el
dobandeste o personalitate distincta si deja controversata, impunand un stil si o etica scriitoriceasca
inconfundabile.

96
 BACONSKY ilustra in poezie, de exemplu, teza „ascutirii" progresive a luptei de clasa, insa
convingerile sale estetice se rosteau deja mult mai nuantat in primele eseuri despre scriitorii clasici, elocvent
in acest sens fiind un timpuriu studiu despre Bacovia. In Fluxul memoriei (1957) se putea recunoaste o
traditie asimilata, o data cu ceremonioasa melancolie a peisajului interior ce instaura lirismul, in compozitii cu
caracter pictural. Noua formula de pastel, amintind vag de naturismul lui Maniu sau Pillat, interioriza peisajul
spre a exterioriza sentimentul; se evita astfel nu doar retorismul, ci si metaforizarea excesiva, conform unor
convingeri estetice formulate de B., mai tarziu, intr-o pregnanta Schita de fenomenologie poetica.
Poetul isi situeaza topografia obsesiilor in istoria revoluta, timp difuz de legenda si paganism, unde se
suprapun epoci varii, dupa cum si in spatii ale finisterului. El este constructor de mitologii „legende heratice,
vechi intamplari / care-au fost ori n-au fost niciodata", are eminesciana obsesie a Nordului („se pare ca am
fost nascut / Sa ma inchin marilor aspre si Nordului"), asimilandu-si cu orgoliu in biografie o dominanta
romantica. Aneantizarile in albul amorf al troienelor din „Campiile Dunarii" sunt varianta scitica a aceluiasi
boreal, fondul exilului interior ce va reaparea si in proza. Se poate vorbi de un romantism al salbaticiei, in
sensul unei optiuni pentru viata in sanul elementelor si formelor naturii. Desi existente, sugestiile livresti ofera
numai un cadru vag pentru aventura melancoliei baconskyene.
Pe de alta parte, resuscitarea unor figuri de domnitori, carturari de altadata si a unor momente din
istoria nationala este tot o izbanda baconskyana dobandita prin lirism si nuantata prin evocare, replica la
tracismul de odinioara sau la didacticismul poeziei de tematica istorica. Elogiul face sinteza cu sentimentul
melancolic al trecerii timpului. Formula s-a generalizat mult dupa B., cu toate ca nu i se mai resimte sorgintea.
Numeroase sunt autoportretele, chestionarea febrila a unor examene de etapa, marturisirile de credinta:
„Tacut ma uit in fata si deslusesc carari / Si ziua ma saruta usor si se desparte - / Cu fruntea luminata de visu-
acestei tari / tot mai departe-n zare ma duc, tot mai departe ", un patriotism ardent si autentic, destul de ignorat
de catre comentatorii poetului. Sigur insa ca raman predominante peisajele si compozitiile de interior.
Natura este la B., asa cum spunea el despre Esenin, „unghiul ideal din care poate avea cea mai ampla si
mai intensa reprezentare a conditiei umane". Subiectul auctorial figureaza o structura vizuala ce se imbiba de
prezenta si sensibilitatea fiintei umane, ajutand la o trainica si complexa relatie de coniventa. Elanurile
plenare, nu o data ceremonioase, hieratice, ritualice apartin unei structuri psihice ce le domina si le traduce in
formule interiorizate. Translatia de la panoramare la interiorizare este un tipic procedeu baconskyan de
intimizare a grandiosului. In poezia erotica, BACONSKY este acelasi sensibil caligraf al emotiilor, dozand cu
rafinament senzualitatea si cromatismul.
Pana la Cadavre in vid (1969), domina o melancolie armonioasa, anxioasa uneori, insa nu si tragica.
Cu aceasta carte rabufneste o mai radicala criza de identitate, imageria ia tuse expresioniste: „amurguri
acherontice", „diseminare de gnomi", „cranii in carantina", „paji limfatici". „Cadavrele cuvintelor moarte"
articuleaza un osuar simbolic al civilizatiei moderne, tragic amestec de roluri si destinatii, functii profanate - a
poetului, a hierofantului, a arhontilor. Universului delicat de odinioara i se substituie unul cosmaresc,
sentimentul istoriei se dilata in „paraistorie" pe diagrama atrocitatilor umane. Nu cadavrele au consistenta, cat

97
mai degraba furia din cuvinte improscand „agonia ticalositelor neamuri sufocate in aur / si purpura veche". Un
bestiar semantic acuza „poligrafia"moderna, ergo literatura, din perspectiva unor deveniri anulate, a unui „elan
istoric" interzis de o „eternitate amara".
Preconizata functie demetaforizanta se adecveaza mai just acestui ton vaticinar, si nu in mod
intamplator preferintele lui BACONSKY sunt declarate acum pentru poezia nuda a existentei, cea de tipul
Vallejo, Brecht sau Gottfried Benn. Se mai recunoaste in compozitie echilibrata structura baconskyana, insa
teratologicul populeaza cu spaime si fenomene ale hazardului acest vid istoric, in noul „anotimp electronic".
Un intreg alt ciclu. Autoportret in timp, reia cu vadita nervozitate tema autoportretelor de odinioara: „Trebuie
sa fi trecut multe ploi, multe viscole, trebuie / sa fi pierit multe ziduri si osti / sa se fi dus dracului multe
imperii / ca sa-ncep a semana in sfarsit cu mine".
Preliminariile acestei abordari stilistice si, in general, noul unghi de abordare a conditiei umane in
ipostazele ei tragice pot fi depistate, ceva mai devreme, si in volumul de proze Echinoxul nebunilor si alte
povestiri (1967), carte de certa semnificatie pentru anii cand incepea sa se contureze la noi o proza fantastic
o-exis-tentialista. Eminenta sulului a indepartat insa, ulterior, atentia de la fondul prozei baconskyene. La
drept vorbind, parabolele sale poematice nu au o certa ascendenta existentialista, dupa cum nici una clar
expresionista, fiind, mai degraba, un comentariu-eseu la mai vechi obsesii baconskyene. Ele situeaza
emblematic, generic si anistoric fiinta umana in ipostaze ale depersonalizarii. Unele din ele suporta si o vaga
decriptare caracterologica: astfel, in Farul gasim si un ciclu initia-tic suprapus tipologiei adolescentului
inadaptabil; Cel mai mare poate indica aparitia ierarhiilor sociale. Totul ramane insa evanescent si simbolic,
anxios si incert.
O fatalitate dezonoranta copleseste individul pentru care cauzalitatea si finalitatea nu constituie repere
ale destinului. Absurdul planeaza insinuant si kafkian. De altfel, fiinta umana este de-a dreptul strivita de
maretia si salbaticia peisajului; aceleasi intinderi scitice ale exilului, aceeasi absorbanta leganare a marii ca un
orizont metafizic. In ansamblul creatiei lui B., prozele stabilesc legatura intre fabulatia din Fluxul memoriei
si bestiarul social al Cadavrelor in vid; un adevarat jurnal de creatie cu autonomie ferma. Situandu-le astfel,
nu diminuam importanta prozei, ci evidentiem complexa structura a creatorului. In Corabia lui Sebastian
(1978), un anumit „jurnal" va figura chiar in compozitia cartii. Este vorba de proza poematica ce se
intercaleaza poemelor propriu-zise, poate si spre a ilustra ideea potrivit careia lirismul nu este decat
„permanenta modificare poetica a naratiunii" cum scria BACONSKY intr-un eseu Pe o tema de Leopardi.
Se afla in aceasta ultima carte intrunite elanurile si sarcasmele unui artist dublat, ai spune, de un
sociolog. De aici, si alternarea lucida intre implicare si detasare. Titlul trimite, evident, la gravura lui
Sebastian Brandt, dar si la celebrul tablou al lui Bosch, ambele parabole vizuale ale perditiei si ratacirii.
Societatea de consum, nepasarea si umilinta individului, interferenta ideologiilor, falsele revolte, criza
valorilor, sentimentul unei damnatiuni ce se repeta sub rictusul istoriei sunt privite cu experienta unui interval
de timp trait in Berlinul de Vest.

98
 BACONSKY sintetizeaza o etica desperata si sumbra pentru sfarsitul acestui mileniu: „Nu vom mai
face razboaie - / fara lupta vom cadea invinsi, fara lupta / ne vom invinge unii pe altii in alte carnagii, / intr-un
imens macel demagogic. Noul Jan Hus, / noul Savonarola, noul Luther vor aparea pe ecrane, / vor fi urmariti,
focurile vor fi intretinute cu ziare / si, pe deasupra capetelor noastre umflate, maini murdare / se vor strange
una pe alta pe-ascuns saltan-du-ne / mereu intre doua, intre doua minciuni, intre doua culori, / intre doua
iluzii". in abundenta desfasurare evenimentiala din carte se indeasa o teribila fauna sociala cu cele mai ciudate
fizionomii si psihologii, panorama a infernului modern sibarit si frivol. Lirismul baconskyan se adapteaza
acestei urgente confesive, fostul ceremonial al imaginilor devine mai parcimonios.
` Expeditia pe Corabia lui Sebastian este testamentul de constiinta al unui umanist jignit. La inceput,
traducand si prezentand cititorului roman mari personalitati literare din diverse literaturi, BACONSKY realiza
o importanta opera de educatie nationala, in profitul mai ales al tinerilor. Cu timpul, aceste portrete de scriitori
au facut loc studiului unor fenomene mai ample: Schita de fenomenologie poetica, Suprarealismul astazi.
Supralicitarea eseului, Opera deschisa si definitia avangardei s. a., in care convingerile baconskyene se
exprimau suplu si transant, argumentate cu exemple culese de la sursa. O noua simplitate era preconizata si
elogiata de B.: „in anii nostri n-am fi simtit atat de imperios necesitatea afirmarii unui echilibru in poezie, a
unei substante lirice, daca nu am fi avut constiinta ca labirintul tuturor experientelor paroxistice din perioada
interbelica ne-a indepartat simtitor de ele". El a repudiat excesele avangardei si ale epifenomenelor recente,
militand pentru complexitatea valorica a marii literaturi dintotdeauna.
Nici in Panorama poeziei universale contemporane, 1972 (in care sunt tradusi si comentati poeti de
pe aproape toate continentele), nu va admite „samani", teoreticienii curentelor poetice, dupa cum nici alte
„mumii decorative" (refuzul spectaculos al lui Saint-John Perse), ci doar poeti prin creatia carora sarbatorim
„triumful poeziei asupra incercarilor istoriei de a-i impune legile temporalitatii sale si principiul ei de
reductibilitate". Metoda sa de a traduce nu este una a juxtelor. De aici decurge si o anumita baconskyanizare a
textelor. Informatia de care dispunea, cat si un gust desavarsit i-au permis sa anticipeze valori ce-si vor
dobandi recunoasterea abia in anii mai apropiati noua. (Elytis, Holan, Rolf Jakobsen) sau sa acorde inalta
apreciere unui poet precum O. V. de L. Milosz. Memorialistul retine cu precadere spatii de cultura, cautand in
jur nu atat diversitatea, cat confirmarea informatiei livresti, amplificarea ei. Era cunoscut si discernamantul
sau in artele plastice, cum o dovedesc cele cateva studii in acest domeniu.
Toate sectoarele operei sale de dupa 1950 comunica prin multe canale, iar afirmatia din urmatorul vers
(contrazisa de destin): „Se pare ca as fi sortit longevitatii" vizeaza, credem, varsta creatoare din a doua parte a
vietii, careia un tip de structura intelectuala a lui BACONSKY ii era destinat.

 GENERATIA `60

PREZENTARE GENERALA

99
 Neomodernismul poetic sau Generatia 60’ (1960-1980) a insemnat o revigorare a poeziei, o revenire a
discursului liric interbelic, la formulele de expresie metaforice, la imaginile artistice, la reflectiile fiosofice.
Poetii acestei perioade se intorc, dupa perioada intunecata a realismului socialist, la metafore subtile, la
ironie, la marile teme filosofice ale poeziei interbelice, la mit si intelectualism.
Meritul incontestabil al neomodernistilor consta in libertatea expresiei, a autonomiei esteticului dupa
mai mult de un deceniu de dogmatism ideologic si de depreciere a creatiilor literare.
Poetii tineri ai vremii au inoit poezia si au inaltat-o pe culmi neatinse: Nichita Stanescu, Marin
Sorescu, Leonid Dimov, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Cezar Baltag, etc. Acestora li s-au alaturat si poetii
maturi, cu opera cenzurata de factorii politici ai vremii: Emil Botta, Stefan Augustin Doinas, Geo Dumitrescu.
Nichita Stanescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanti si valorosi creatori de poezie moderna; ca
o recunoastere a valorii creatiei sale, i s-a conferit in 1975, la Viena, premiul Herder, iar in 1982, in
Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.
Poetul s-a situat intr-o ascendenta “nobila”: prin tendinta de a ajunge pâna la esenta liricului, el se
apropie de Eminescu si Blaga; prin forta inovatiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin
capacitatea de incifrare a mesajului in formule de maxima abstractizare, se apropie de Ion Barbu.
Poezia "Catre Galateea" face parte din volumul "Dreptul la timp"(1965) si este o arta poetica
neomodernista, ilustrand conceptia lirica a lui Nichita Stanescu despre creatie si iubire prin inversarea relatiei
artist-opera, in sensul ca opera este cea care consacra, "naste" artistul.
Perspectiva neomodernista a discursului liric este sustinuta de sugestia creata prin enumeratia
atributelor operei, alternand intre concret si abstract:"timpurile", "parfumurile", "miscarile", "umbra",
"tacerile", "stanul", "mersul", "melancolia", "inelul". Ca element de recurenta, este evident imperativul
verbului "naste-ma", laitmotivul idealic cu care se finalizeaza fiecare strofa si care se repeta in ultimul vers al
poeziei, creand o tensiune emotionmala a implorarii porpriei creatii, singura cale-l poate aseza definitiv in
timp al artei, la care poetu considera ca are dreptul sa spere.
Expresivitatea poeziei este sustinuta de verbele aflate la prezentul gnomic (care exprima actiunea fara
a o raporta la un anumit timp. prezent atemporal), care sugereaza permanentizarea atitudinii, imploratoarea
artisului fata de proporia creatie de a-i acorda "dreptul la timp" in arta, precum si certitudinii ca produsul
artistic il poate valida ca artist, il poate eterniza:"stiu", "au", "am rabdare", "e", "exista", "are", "pun",
"ingana", "spui", "ma rog",etc.
Ambiguitatea stilistica se bazeaza pe echivocul creat prin utilizarea persoanei I singular ca marca a
eului liric omniscient, procedeu care argumenteaza, prin intermediul combinatiei, neomodernismul poeziei.
Prozodia este neomodernista, prin versurile inegale, rima alba si ritmul variat, impus de organizarea
ideilor poetice prin ingambament. Masura versurilor este variabila, intre 21 de silabe-versul cel mai lung- si 3
silabe, invocarea "naste-ma".

100
 Poezia "Leoaica tanara, iubirea" face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964), in care
Nichita Stanescu prin cuvantul poetic esential, vizualizeaza iubirea ca sentiment, ca stare extatica a eului
poetic, reflecta lirismul subiectiv.
Perspectiva neomodernista a discursuli liric este sustinuta de sugestia creata prin metafora "leoaica",
imaginea transparenta a iubirii, sentiment puternic, agresic, avand repercusiuni decisive asupra sensibilitatii
eului liric. Ca element de recurenta, substantivul "fata" este un laitmotiv idealic al primei strofe, care
profileaza ambiguitatea stilistica a poeziei, prin echivocul lexical care insinueaza starea sufleteasca. Sesnsul
ambiguu al efervescentei interioare reiese si in ultima strofa, unde aceeasi semantica echivoca se
caracterizeaza prin elemente ale fetei: "spranceana", "tampla", "barbie", semnificand buimaceala si
bulversarea oricarui indragostit, care nu mai percepe lumea la fel ca inainte. Epitetele cromatice "colti
albi","leoaica aramie", si epitetele metaforice "leoaica tanara", "miscarile viclene" protenteaza intensitatea
sentimentului, forta lui devoratoare. Repetitia "inc-o vreme/ si-nca-o vreme..." proiecteaza sentimentul iubirii
intr-un viitor nedefinit incert, iar punctele de suspensie insinueaza o stare de nesiguranta tematoare a
indragostitului care stie ca simtamantul este viclea si perisabil.
Expresivitatea neomodernista a poeziei este sustinuta de oralitatea stiului, care confera presiune starii
emotionale inposibil de controlat, realizata prin cuvinte si expresii din lumbajul colocvial: "ma pandise", "i-a
infipt", "de-a-dura", "tasni", "alene". Vebele aflate, in mod surprinzator, la perfect simplu, timpul propriu
povestilor, sugereaza ideea ca iubirea este un sentiment nou, abea ivit, exprimand o actiune de data recenta cu
efecte naucitoare asupra indragostitului: "se facu", "tasni", "o-ntalni".
Referindu-se la particularitatea creatiei lirice a lui Nichita Stanescu, Eugen Simion afirma: "Toate
aventurile spirituale ale lui Nichita Stanescu sfarsesc in acelasi fel: in aproximarea, ererna aproximare a
sinelui, <<cogito>>-ul poeziei sale, centrul ganditor al acestei Utopii, opera unui mare poet".
Pe numele sau adevarat Stefan Popa, Augstin Doinas debuteaza in 1939 in revista ,,Jurnalul literar” al
lui G.Calinescu din Iasi. In 1947 obtine un premiu pentru volumul ,,Alfabet poetic” (un manuscris!). Din
cauza evenimentelor nu poate fi tiparit. Reintra in circuitul valorilor tarziu, in 1964, cu ,,Cartea mareelor”.
Alte volume:,,Omul cu compasul”, ,,Semintia lui Lancoon”, ,,Ipostaze”, ,,Alter ego” , ,,Versuri”, ,,Anotimpul
discret”; este cunoscut ca eseist. In 1978 apare o antologie care include si acel volum prim ,,Alfabet poetic”.
Se afla printre membrii ,,Cercului literar” din Sibiu, o grupare care activeaza in timpul celui de-al
doilea razboi mondial si din care mai faceau parte Radu Stanca, Ion Negoitescu, Lucian Blaga. Tinerii de
atunci voiau sa revitalizeze balada dupa modelul liricii germane, considerand deosebit de importanta esenta
laturii dramatice (dialog, replica, conflict). Balade: ,,Mistretul cu colti de argint”, ,,Regele, fiul copacului”,
,,Sf Gheorghe cel fals”, ,,Alexandru refuzand apa”, ,,Balada celor trei puncte de vedere”, ,,Acela-care-nu-se-
teme-de-nimic”, ,,Trandafirul negru”.
“Mistretul cu colti de argint” este o balada cu continut simbolic. Cadrul naratiunii, dedus din ritualul cinegetic
la care participa eroul, este vag medieval. Totusi, nelimitarea in timp este posibila si chiar impusa de realitatea
poemului. Cand isi indeamna servitorii sa ucida mistretul cu colti de argint, printul le cere sa foloseasca pe

101
rand sageata de lemn, sageata de fier, sageata de foc, gradatie ce da acestei fabuloase vanatori un caracter de
atemporalitate, integrand-o intr-un spatiu etern, generic. Vanatoarea inseamna cautare, dar printul lui Doinas -
desi, in realitate, nu este astfel - apare ca un vanator de himere in ochii omului comun, care nu poate depasi
limitele concretului.
Neomodernismul marcheaza perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, cand in
literatura romana se inregistreaza schimbari majore datorate contextului social-politic, precum si presiuni
exercitate de modelele interbelice . Poetii neomodernisti marturisesc: “Suntem o generatie fara dascali si fara
parinti spirituali. Ne caracterizeaza revolta, ura impotriva formelor, negativismul. Detestam, umar la umar,
literatura...” (Geo Dumitrescu, Lumea de maine, 1946).

NICHITA STANESCU
Universul poetic
 Iubirea tema a universului poetic creat de Nichita Stanescu:
 geneza sentimentului de iubire: Varsta de aur a dragostei.
 ispitirea prin patima a iubi.rii: Leoaica tanara iubirea.
 iubirea legatura a poetului cu lumea: Visul unei nopti de iarna.
 iubirea - incercare de aderare la conceptul carpe dienr. In dulcele stil clasic.
 poezia un mod de a transfigura iubita in iubire: Evocare.
 iubirea - un mod de a pasi pe drumul spre constiinta de sine: Cantec.
 iubirea - o stare de constiinta in curs de formare: Clar de inima.
 sentimentul de iubire prin sublimare genereaza tristetea: Trist cantec de dragoste.
 Evolutia eului tema a universului poetic:
 unirea contrariilor genereaza arderea: Elegia intiia.
 mitul - o punte intre imagine si concept: Elegia a doua, getica.
 contemplarea genereaza cunoasterea: A treia elegie.
 sublimarea sentimentelor si miturilor genereaza stari de constiinta: a patra elegie.
 constientizarea este rezultata prin sublimari succesive: A cincea elegie. A sasea elegie, A saptea
elegie, Elegia a opta, htperboreeana.
 eliberarea sinelui, a spiritului este sensul vietii si al poeziei: Elegia oului, a noua.
 identificarea cu sinele universal aduce o traire a tuturor evenimentelor universului: Elegia a
zecea - Cina cea de taina.
 Constiinta dimensiune a universului poetic:
 constiinta este starea mareata a sufletului: Oda bucuriei.
 lupta pentru dobandirea constiintei de sine este eroica: Pierderea cunostintei prin cunoastere.
 constiinta este o dimensiune a sufletului: Al meu suflet Psyhee.

102
  procesul de constientizare este teritoriu al poeziei: Frunza verde de albastru. Poezia.
 constientizarea este o penetrare in interiorul cuvintelor: Necuvintele.
 constiinta de sine este o integrare in constiinta universala: Nimic nu este altceva.
 penetrarea sinelui este procesul de constientizare: Alunecarea gandului.
 Poetul si poezia tema a universului poetic:
 poetul este o constiinta nationala,, poezia este o emanatie a acestei constiinte: Cu coltul inimii.
 poetul, poporul si patria sunt identificate in planul constiintei nationale: Un pamant numit
Rorrtania, Patria.
 poetul este intr-o permanenta lupta cu sine: Lupta cu cele cinci elemente antiterestre.
 penetrarea in interiorul constiintei- este o lupta cu trupul, cu lumea: Lupta inimii cu sangele,
Lupta ochiului cu privirea.
 poezia este niilitanta daca surprinde lupta pentru formarea constiintei: Poetul ca si soldatul.
 Stiinta tema a universului poetic:
 poezia transfera in planul constiintei cuceririle stiintei: Omul-fanta
 stiinta este o creatoare de imagini poetice, relative, ale lumii: LAUS PTOLEMAEI, Axios,
Axios!
 numarul este poetic, fiindca este ambiguu si exact: Matematica poetica.
 poezia ca si stiinta cauta adevarul: LAUS PTOLEMAEI, EPICA MAGNA.
 stiinta este o coordonata a poeziei: Contemplarea lumii din afara ei.
 poezia este adevarul ultim pe care-l cauta stiinta: Patru afirmatii in sprijinul realului in EPICA
MAGNA.
 stiinta nu poate rezo.lva problematica omului: Certarea lui Euclid.
 poezia este viata sufletului, omul insusi: invataturile cuiva catre jiul sau.
Opera lui Nichita Stanescu se dezvaluie exegetilor ca un edificiu, ca un sistem ordonat in trepte, intre
care pot fi urmarite treceri, metamorfoze, reluari de teme care ii confera aspectul unei structuri complexe, dar
si unitare. in esenta, se pot identifica trei etape in evolutia lirismului stanescian.
I. Etapa intai . Primele volume, Sensul iubirii (1960) si O viziune a sentimentelor (1964),
reprezinta momentul liric initial de manifestare a starii jubilatorii, a elanurilor adolescentine dominate de un
lirism inca nediferentiat, de armonia sinelui cu lumea. Universul este diafan, o poetica a translucidului se
constituie treptat, prin sunete si lumini. Motivul iesirii din somn, al rasaritului reprezinta nasterea intr-o noua
dimensiune a materiei (Mister de baietI). Copilaria, razboiul, marile teme ale istoriei, adolescenta, epicul sunt
repere ale primului volum.
Urmeaza experienta erotica surprinsa prin mituri si un imagism prerafaelit, intr-o mitologie insolita.
Dimensiunea ludica, tonalitatea de romanta, apoi vagul simbolist, melancolia, starea incantatorie se regasesc
in poeziile inceputului, ce par imateriale, serafice. Iubirea este boala a trupului", ca in folclor, betie alba a

103
simturilor", un elogiu al starii de a fi, al existentei (poezii semnificative : Miscare in sus, Pentru ca inot si
zbor in sus, Leoaica tanara, iubirea, Poveste sentimentala, Cantec etC).
Volumul Dreptul la timp marcheaza trecerea spre o noua etapa, maturizarea eului. Erosul si creatia
apartin unei lumi de imagini si iradieri diafane, se insinueaza treptat impresiile difuze, perceperea dureroasa a
timpului, discursul se intelectualizeaza, se abstractizeaza, materia este inlocuita cu energia ei, lucrurile cu
tiparele lor pure. Poezia disloca realul, repopuleaza universul cu alte elemente, are functia de regenerare,
pentru ca poetul isi creeaza propria cosmogonie in absenta Creatorului.
II. A doua etapa ocupa un spatiu amplu si reprezinta maturitatea creatoare, momentul lirismului
filosofic, al ermetizarii discursului, al scindarii dilematice a eului intre terestru si cosmic, absolut si relativ,
material si spiritual.
Esenta lirismului stanescian este volumul 11 Elegii, in care poeticul, filosoficul, miticul coexista intr-o
metafora existentiala superioara. Volumul este o coerenta demonstratie despre filosofia sa lirica, sugereaza un
numar de raporturi care determina poezia si existenta poetului, implicit meditatia asupra conditiei umane.
 Idei filosofice si poetice :
- criza existentiala;
- raporturile eului cu divinitatea, cu principiul suprem;
- aventura constiintei de sine;
- lamentatia asupra imperfectiunii umane ;
- tanjirea dupa unitatea pierduta a fiintei;
- obsesia rupturii, ideea de culpabilitate ;
- contemplarea omului din afara, dar si dureroasa contemplare de sine;
- simbolismul creatiei si drama cunoasterii (mitul creatieI).
Elegiile exprima un dramatism axiologic al cunoasterii, dar si al expresiei, ele urmaresc efectul
timpului asupra statutului cuvantului in discursul poetic, dar si aventura constiintei de sine in cunoastere.
Volumul (care urma sa se numeasca Cina cea de taina) contine 12 texte poetice, 11 elegii, simbolizand pe
fiecare apostol, si o antielegie care se asociaza imaginii lui Iuda.
Poetul insusi o numea o carte a rupturii existentiale, chiar a eposului existential", starea galbenusului si
a albusului, in situatia de a alege alt ou de var". Poezia va redimensiona materialul fundamental uman -
cuvantul. Versurile sunt o meditatie asupra posibilitatilor de a exprima in cuvant viata, starea existentiala. Ele
s-au nascut din dialogul cu unele carti fundamentale: Odiseea, Epopeea lui Ghilgames, Biblia, poeziile lui
Bacovia, ale lui R.M. Rilke.
Elegiile exploreaza legaturile dintre om si cuvant, o fenomenologie a spiritului" translata in domeniul
poeticului, o cina de taina" in cuvant, dialogul sinelui cu sinele. in textele poetice se regasesc mai multe tipuri
ale elegiacului: elegia gnomica, a destinului, intima, plangerea" medievala, elegia ironica, absurda, bocetul
metafizic, antielegia (in Omul-fanta), cantecul bolnav" (de lumE), litania, toate notele fiind dominate de

104
intentia etico-filosofica (de desprindere a unei filosofii a poeticitatiI), prezenta pretutindeni in limbajul ce face
aluzii la concepte abstracte, la orizonturile largi ale cunoasterii (St. MincU).
In Elegia intai, dedicata lui Dedal, poetul incearca sa defineasca nedefinibilul, sa comunice o stare
aurorala, o geneza aparent cosmica, in realitate un inceput al experientei proprii a subiectului in cuvant" (St.
MincU). Acel El" nedeterminat cu care se deschide poezia devine treptat un substitut al cuvantului, o realitate
suficienta siesi, cu paradoxurile ei, fara inceput si sfarsit, o interioritate absoluta : El incepe cu sine si
sfarseste/ cu sine", Din el nu strabate-n afara/ nimic ; de aceea nu are chip/ si nici forma", El este inlauntrul
desavarsit,/ interiorul punctului mai inghesuit/ in sine decat insusi punctul". Dupa cum cuvantul este inlauntrul
desavarsit", si eul (constiinta subiectiva) este un inlauntru" al sau, un simbolic insine" proiectat in interior,
doua lumi care se marginesc reciproc fara a se putea transcende. Modelul construit de poet pentru a se raporta
pe sine la cuvant si lume este cel al labirintului dedalic, in care se afla captive si cuvantul, si fiinta: un om-
lume, un cuvant-om (Aici dorm eu, inconjurat de el."). Este un model al poeticitatii in care o multitudine de
sensuri se aduna, inclusiv creatorul acestui mesaj poetic, un nod ce nu poate fi deznodat, neavand directie de
transcendere decat spre interior, spre propriu-i sine autodevorator" (St. MincU).
Elegia a doua {GeticA) imagineaza aparitia zeilor in golurile lucrurilor, distantarea contemplativa fata
de propria substanta regasita intr-un altceva" (Ion PoP): in fiecare scorbura era asezat un zeu". Prima secventa
poetica pur narativa prezinta o lume fabuloasa, mitica, a trecutului in care ritualul inlocuirii golurilor cu zeitati
presupune o fetisizare excesiva a realului, in timp ce partea a doua proiecteaza o viziune aparent absurda:
inlocuirea unor parti ale umanului (mana, picior, ochI) cu un zeu". Se sugereaza o posibila pierdere a
ochiului" constiintei, a propriei perspective si facultati de cunoastere substituite cu o privire straina.
A treia elegie descrie o inedita si dificila aventura a spiritului, miscarile intime ale constiintei,
mutatiile, unitatile realizate in mai multi timpi": contemplare", criza de timp" si iar contemplare", momente
alternative in care cunoasterea de sine este asociata cu elementele firii. Spirala dialectica a cunoasterii descrie
in cinci secvente atat momentele de contemplare abstracta (o reverie de sine, o trezire in propriile abisurI), cat
si cele de criza - constiinta a efemeritatii, a duratei. De remarcat imaginea halucinanta a pasarilor (Fluviu de
pasari infipte,/ cu pliscurile una-ntr-alta se agita"), semn al haosului verbal, ermetizare a discursului, si
motivul podului care nu poate sustine realul, sugestie a prabusirilor sub povara cuvintelor si a lucrurilor.
Iesirea nu este posibila nici aici, de unde si tonul elegiac al poeziilor. Revelatiile fulgeratoare s-au uitat, omul
recade in starea de om", revine in sine, captiv in cuvinte si intre sentimente, gandul este rob al magnetilor".
A patra elegie {Lupta dintre visceral si reaL) reia intr-o continuitate fireasca ideile din textul anterior;
dupa intoarcerea in trup, intre limite, are loc proba luptei dintre visceral" si real". Simbolul Evului Mediu
trimite la varsta pasiunii si a durerii, a trairii irationale, dar si a scindarii spiritului de trup, intr-o cunoscuta
cearta" pe care cultura a evocat-o mereu. Prima secventa descrie elegiacul trupului condamnat la circuitul
inchis si absurd al sangelui, incapabil sa gandeasca, sa faca optiuni" (St. MincU), in timp ce a doua secventa
exprima prizonieratul spiritului", oprit in asteptarea unei salvari, dureroasa si ea prin martiriul eliberarii.
Scindarea fiintei, ruptura intregului este durere a ruperii-n doua a lumii".

105
 Elegia a cincea {Tentatia realuluI) este o imbratisare pana la contopire a formelor, a obiectelor lumii.
Realul-tentatie sileste constiinta sa se plieze pe o alta realitate, straina pentru ea, intr-un proces absurd,
kafkian, prin care eul (culpabil fara vina) trece prin tribunalul frunzelor", este condamnat pentru nestiinta,
pentru plictiseala", primeste pedepse si sentinte, pana la ispasire - transformarea in altceva (incordare a
intelesurilor in ele insele/ pana iau forma merelor, frunzelor,/ umbrelor,/ pasarilor").
Elegia a sasea (Afazia) accentueaza imposibilitatea unei optiuni, urmare a pierderii capacitatii de a
vorbi si de a intelege iubirea (Stau intre doi idoli si nu pot s-aleg/ pe nici unul"). Oprit in fata cuvantului, a
vietii, situat intre doi idoli, intre doua ipostaze, eul poetic ramane in tragica deruta a fiintei sfasiate, iar
indecizia transforma idolii in doua bucati de lemn", demitizare a sacrului, semn al inchistarii, al rigiditatii,
suferinta zadarnica, perpetua. Absurditatea dilemei este sporita prin intentia de a ingropa ambii idoli, pentru ca
poetul respinge fetisizarea cuvantului sau a realului, cautand sensuri, explicatii si experiente personale.
Elegia a saptea (Optiunea la real) imagineaza tot o cunoastere pana la identificare cu frunzele, cu
pietrele, cu merele, cu vietatile. Este o risipire a sinelui in substanta naturii, pe care o ia in posesie cu
voluptate pagana (Niciodata n-am sa fiu sacru. Mult, prea mult am imaginatia/ celorlalte forme concrete.").
Poetul viseaza la o multiplicare a simturilor: intind o mana, care in loc de degete/ are cinci maini" pentru a
patrunde esenta realului, poezia este aici o aventura spre real.
Elegia a opta (Hiperboreeana) vorbeste despre o Ea", un principiu matern, meditatie asupra genezei,
poate chemarea insasi a Poeziei, a creatiei. Hiperboreea este simbolul unui spatiu al cunoasterii, un ocean
primordial in care se plonjeaza cu sufletul dezbracat, un fel de Valhalla a reveriei romantice" (St. MincU). in
opozitie cu elegia anterioara a realului, aceasta pare sa fie a oniricului.
Elegia a noua (Elegia oului) si Elegia a zecea (Sunt) vorbesc despre imperfectiunea conditiei umane
ca subiect cunoscator. Simbolul oului - model arhetipal al cosmosului -trimite la sensurile nasterii si ale
cunoasterii (naissance, co-naissance in asocierile lui Paul ClaudeL), o a doua nastere spirituala intr-un spatiu
inchis (cuvantul, existenta, sinelE): sta unul langa altul, nedezlipit,/ sinele langa sine". Efortul unei nasteri
perpetue (strabatand ou dupa ou", dintr-un ou intr-altul mai mare/ la nesfarsit te nasti") nu mai postuleaza
sfintenia nuntii si vinovatia facutului, ci deplaseaza accentul pe figura miscarii germinative" (Ion PoP).
Elegia a zecea este drama cunoasterii limitate, fragmentate, sinele tanjeste dupa imaginile concrete,
multiple ale universului. Suferinta este fizica, pentru ca eul nu poate patrunde sau figura conceptele, pierzand
invizibilul organ", fara nume (neauzul, nevazul, nemirosul, negustul, nepipaituL), organul transcendentei.
Ultima elegie, a unsprezecea, numita Intrare-n muncile de primavara, este semnificativa prin
multitudinea sensurilor, incheie ciclul, sintetizeaza axele poeticii stanesciene. Textul pare un rezumat al
experientelor traversate, poetul incearca sa-si transgreseze limitele prin traire. Dupa atatea cautari, el
descopera, ca si Blaga, pamantul, punand capat nelinistilor prin afirmarea unor certitudini simple,
fundamentale: Dar inainte de toate noi suntem seminte". Germinatia naturii, sevele pamantului, asumarea
interioritatii, chiar a fragilitatii fiintei sunt forme de a suporta singuratatea, descompunerea, neiubirea".
Epicitatea textelor, dialectica lor conduc spre aventura ontologica si gnoseologica a eului poetic, spre

106
odiseea omului in cuvant, prilej de a constata conditia fundamental elegiaca a existentei umane. in aceeasi
etapa se incadreaza si volumele Oul si sfera (in care se reiau o parte dintre ideile poetico-filosofice din elegii,
plansul existential, motivul galateic al creatiei, comunicarea erotica prin cuvanT), Laus Ptolemaei (o
cosmogonie poetica, legata nu de principiul apei, ci de pamant ca centru al universuluI). Ptolemeu fiind
simbolul creatiei, geocentrismul teoriei lui Ptolemeu este in spatiul poetic un antropocentrism de substrat, care
ar trebui sa fundamenteze orice adevar uman.
Esential ramane volumul Necuvintele (1969), o tulburatoare meditatie asupra limbajului si a poeziei,
la fel de enigmatice ca structura materiei sau intelegerea cosmosului. Se deschide aici o arta poetica ce
exploreaza increatul, starea de virtualitate. Cuvintele se retrag in necuvinte", in pura posibilitate si latenta ale
sensurilor, acolo unde drama cuvantului si a limitarii nu se mai simte acut. Problema cuvantului este legata de
existenta, el are sens instabil, trup, materie, limite ce nu pot fi analizate. Optiunea pentru necuvant este de fapt
optiunea pentru cuvantul poetic in care orice se poate intampla. Revolta impotriva verbului conduce la o
deplasare de accent spre sensuri, spre real pe care il presimte vag, cuvantul este singurul lucru fara de lucru".
De aceea, poetul se intreaba dramatic : Dar ce inseamna cinei si a pierde, Doamne,/ ce inseamna a pierde -
pierdere ? ". Poetul simte alunecarile de sensuri, indiferenta cuvintelor, dialogul cu sine este cina cea de taina"
in cuvant, un tablou tragic, in care sinele aproape nu incape, nu se regaseste. De aceea, eul sta la panda asupra
limbajului, pulverizandu-1 si refacandu-1 mereu, mereu pentru a-1 domina (). El scrie cuvintele, refuzandu-le
in chiar actul scriiturii, nu vrea sa scrie cu negatia acestor semne necuvintele" (Marin MincU). Criticul
defineste starea de necuvant" ca fiind cea in care nu se mai simte nevoia ca ceva sa se exprime prin altceva",
cand autonomia semnificantului este totala", fara sirul de determinari si relationari dintre sfera semantica si
cea sintactica.
Nichita Stanescu impinge investigarea discursului poetic pana la ultimele consecinte, analizand
instantele comunicarii, semantica, retorica, stilul, tonul, cu limitele lor dureroase. De aici si starea elegiaca a
poeziei sale: poezia nu este lacrima/ ea este insusi plansul/ plansul unui ochi neinventat/ lacrima ochiului/
celui care trebuia sa fie frumos/ lacrima celui care trebuia sa fie fericit" (PoeziA).
III. A treia etapa va cauta sursa poeziei in formele poeticitatii, odata cu volumul In dulcele stil
clasic, cand versurile traditionale, structurile clasice sunt asumate in discursul postmodern". Este o apropiere
de realitate, o reluare nostalgica a unui stil clasic", a unor atitudini preromantice.
Densitatea ideatica, lirismul reflexiv, ermetismul filosofic sunt abandonate in favoarea realului, a
emotiei, a familiarului. Epica magna, Opere imperfecte, Noduri si semne sunt volume ce revin la tema
timpului, a mortii, suferinta cuprinde dramatic universul, intreaga fire. Dupa ce a atins lirismul pur, Nichita se
intoarce spre tentatia traditiei, a romantismului desuet, preluat insa cu ironie, ludic, in ton de romanta sau
muzicalitate difuza.
Vizionarism, modernism pur, autentic, recuperarea postmoderna a trecutului, a modalitatilor lirice
clasice sunt trepte ale unui univers poetic nelinistitor si inepuizabil, o poezie intoarsa spre cuvantul ca forta

107
magica sau ca neputinta, spre labirintul limbajului poetic in care se suprapun comunicarea, dar si teama de
noncomunicare sau de comunicarea de sine.
Elegia a zecea (Sunt)
Receptarea poemului este dificila, dar si provocatoare prin modernitatea textului in care lirismul s-a
esentializat, iar imaginile poetice, concrete si plastice, evoca notiuni, concepte, abstractii, asocieri insolite intr-
un spectacol lingvistic unic si original.
Eul poetic isi contempla propria fiinta si traire din exterior, rasturnand perspectivele si raporturile
obisnuite.
Poezia este, de fapt, o meditatie asupra posibilitatii reduse a omului de a cunoaste, de a percepe
realitatea in esenta ei, fara falsificari si iluzionari inutile. Lumea si propria fiinta, in aceeasi masura, sunt
obiect al cunoasterii, in timp ce constiinta incearca zadarnic transcenderea, iesirea din senzorial, vindecarea de
o boala" stranie a trupului si a sufletului: Sunt bolnav. Ma doare o rana/ calcata-n copite de cai fugind./
Invizibilul organ,/ cel fara nume fiind,/ neauzul, nevazul,/ nemirosul, negustul, nepipaitul,/ cel dintre ochi si
timpan,/ cel dintre deget si limba,/ cu seara mi-a disparut simultan".
Dimensiunea elegiaca a poeziei este data de tristetea si durerea structurala ale fiintei care
constientizeaza precaritatea conditiei umane, portile inchise ale omului in absenta unui organ" special de
percepere a imperceptibilului. intr-o enumeratie ludica, simturile isi pierd rostul, se intrerup in rastimpuri:
Vine vederea, mai intai, apoi pauza,/ nu exista ochi pentru ce vine ; / vine mirosul, apoi liniste,/ nu exista nari
pentru ce vine". Astfel, un timp al perceptiei este urmat de un gol cognitiv, pauza, linistea ilustreaza
fragmentarea unui continuum pe care omul il presimte, dar nu ajunge sa-1 recepteze sau sa-1 inteleaga. Se
remarca sinesteziile socante, asocierile neobisnuite - miros si liniste, vibratie umeda, contrastele dinamic -
static: iarna-nghetata-a miscarilor", ca si cum textul ar implica o universala analogie a contrariilor, o
perspectiva magica.
Cauza suferintei este aceasta absenta a simturilor, aceasta imperfectiune a organelor de simt, a
corelatiilor materiei cu spiritul, a interiorului cu exteriorul.
Marcile semantice ale bolii, implicit ale tonului elegiac al textului sunt: Sunt bolnav", ma doare", nu
exista", mi-a disparut", lipsa", eclipsa", mor", mi-a fost injunghiat", mi s-a topit", nu sufar". Expresiile poetice
sugereaza boala, frustrarea, absenta, stingerea si sunt dublate de negatii semnificative: neauzul", nevazul",
nemirosul", nepipaitul".
Cunoasterea prin simturi este limitata, intrerupta, aducand doar informatii incomplete, care nu
epuizeaza realul. Fasiile neacoperite, discontinuitatile, misterele realitatii sunt substituite de eul cunoscator
prin metafore poetice revelatorii (organul nor", diavolul", verbul", centrul atomului", trupul-ramura" etC).
Acestea coboara in material, in concretul lucrurilor, asociaza in enumeratii aproape suprarealiste, absurde,
detaliile universului apropiat sau departat, material sau spiritual.
Eul poetic isi imagineaza o alta alcatuire a fiintei, in care limitele se departeaza, natura este asumata
intr-o panteista integrare: Trupul ramura fara frunze,/ trupul cerbos/ rarindu-se-n spatiul liber". El este intrus

108
peste pietre", iar prin intertextualitate cu versul eminescian organele-s sfaramate", maestrul e nebun", suferind
de-ntreg universul".
Fiinta-univers sufera pentru pietre, samburi, pentru ploaia marunta, pentru copaci si animale, iar trupul
sau este spatiul de rezonanta al lumii din jur. Tragedia limitei pe care Blaga o invoca in strigatul Dati-mi un
trup, voi, muntilor" transpare in versurile Centrul atomului ma doare,/ si coasta cea care ma tine/ indepartat
prin limita trupeasca/ de trupurile celelalte, si divine". Poetul se simte aici o frantura din marele tot, din fiinta
divinitatii insesi cu care concureaza insa. Idei din Omul-fanta reapar in text prin proiectia utopica a celui care
vede totul din afara lumii protectoare/ si chiar/ din afara lui insusi". Limitarea cunoasterii spre exterior sau
spre interior aduce boala, plansul poeziei stanesciene, un plans universal. Absenta organului transcendent, a
simtului direct si total (ochi-timpan", papila mirositoare", organ piezis", organ ascuns in idei") inseamna
absenta intelegerii, absenta transcendentului. Astfel, titlul Sunt echivaleaza, pentru poet, cu imposibilitatea
punerii sale ca transcendenta" (St. MincU). Raman rana, durerea, boala, negatiile.
Desi compact prin sensuri, textul se poate structura in doua parti, care urmaresc o dubla suferinta:
 prima secventa comenteaza absenta unor organe potrivite pentru a surprinde absolutul, infinitul,
pentru ca multiplicarea simturilor, separate printr-un zid", nu percepe unitatea, sfericitatea (eul are
nevoie de un singur organ-sintetizatoR);
 a doua secventa descrie suferinta de a nu putea percepe realul, de a se regasi in imanenta lucrurilor
(organul numit iarba mi-a fost pascut de cai", organul numit taur" sau nor" a disparut si eL).
Semnul poetic (cuvantuL) ar trebui sa permita visata comunicare empatica a eului cu lucrurile, cu
concretul realitatii. Textul poetic este inevitabil si o revolta impotriva limbajului, a carui hrana este perceputa
dureros, ca scindare a semnificatului de semnificam. Trupul este apt pentru rani cheltuite-n cuvinte", ma doare
diavolul si verbul" (cuvantul malefic, alunecoS). Mai tarziu, in poemul Daimonul meu catre mine, confesiunea
eului arata ca vorba arde,/ verbul putrezeste,/ iar cuvantul/ nu se intrupeaza, ci se destrupeaza". Raspunsul
daimonului, ca personaj straniu al poemelor stanesciene, alter ego al insului, sugestie a setei imperioase,
stihiale de acela, va fi ordinul implacabil: Schimba-te-n cuvinte precum iti zic". Singurele sanse sunt
modificarea limbajului, largirea spatiului de rezonanta a semnului, transcenderea limitelor trupului si ale
limbajului, numite socant increierarea ingusta, scheletica a insului meu". Lasat la voia divina, poetului ii
raman organul, acordurile elegiei, care ating insusi temeiul fiintei.
Ca si alte plangeri" tragice - bocetul mamei in Miorita, jalea doinelor, Plangerea inorogului" din Istoria
ieroglifica a lui Dimitrie Cantemir, Psalmii lui Dosoftei sau cei ai lui T. Arghezi, elegiile eminesciene -, elegia
lui Nichita Stanescu este o lamentatie pe tema conditiei umane, lipsita de posibilitatea intelegerii universului,
a absolutului, in absenta unor organe de simt perfecte. Si totusi, omul are constiinta infinitului si a unicitatii
sale.
Finalul poemului atinge esenta tragicului prin constientizarea cunoasterii limitate, fragmentate, eul este
bolnav de ferestre sparte", de numarul unu", care nu se mai imparte" pentru a patrunde multitudinea
ipostazelor umane, terestre sau cosmice. Multiplicarea ar echivala acum cu intelegerea, cu asumarea existentei

109
in formele ei diverse, inclusiv a durerii umane, a sacrificiului, a martirajului. Aluzia la cei doi martiri de pe
rug trimite la dubla conditie bolnava a omului, scindat intre suflet si trup, intre cuvant si gandire. Fiecare
cuvant se rupe de sens, fiecare lucru ramane in singuratatea sa, iar intamplarea de a fi nu presupune si verbul a
sti, a cunoaste.
Un discurs modern, insolit prin imagini si asocieri, conceptualizat sau concretizat in formulari poetico-
filosofice neasteptate, Elegia a zecea impleteste prin simbolistica textului drama cunoasterii, criza de limbaj,
elegiacul conditiei existentiale.

MARIN SORESCU
Universul creatiei
Sorescu este un intelectual serios, care mediteaza la ceea ce scrie si scrie invaluind tragicul, sublimul,
grotescul in plasa fina a ironie. () Poezia lui este, in fond, o meditatie trista, insa meditatia imbraca o haina de
fantezie inselator surprinzatoare." (Eugen SimioN)
Marin Sorescu apartine unei generatii de poeti ce si-au propus sa redescopere lirismul, sa reinventeze
poezia, manifestandu-se impotriva purismului, a retoricii clasice, a formalismului, in volum debuteaza in
1964, cu Singur printre poeti, fiind imediat remarcat de George Calinescu. in volume ca Moartea ceasului.
Tusiti, Tineretea lui Don Quijote, La lilieci etc, Sorescu demitizeaza adevaruri general acceptate de
traditia literara de pana acum, demonteaza mecanismul stereotip al limbajului, caricaturizeaza evenimente
cruciale din viata omului, precum moartea sau iubirea, bruscheaza uzantele si deformeaza convenientele,
aratand ca poezia poate fi si altfel decat pana acum. S-a spus ca poeziile sale sunt adevarate spectacole de
inteligenta", ca dau sentimentul unei desfatari", nelasandu-i omului senzatia participarii ca efort, ci pe aceea a
gratuitatii si destinderii" (Dictionarul scriitorilor romanI).
Succesul enorm de care s-a bucurat, atat in tara, cat si in strainatate, se datoreaza, in principal,
deschiderii sale enorme catre cititor, intr-un firesc al comunicarii care incita lectorul la cooperare. El scutura
versul de toate podoabele", il simplifica si-i descreteste fruntea" (E. SimioN), aducand poezia din lumea
abstracta in care fusese proiectata pana acum la nivelul cititorului, caruia ii ofera si o cale de acces catre
nucleul ei simbolic, bine ascuns.
Familiar si conversativ, Marin Sorescu dezbraca mari teme lirice, care au fost ale poeziei de totdeauna,
de solemnitatea sub care poetii le-au infatisat de obicei, ocolind pe departe vointa de a fi oracol al ultimelor
intelesuri ale vietii la care totusi ajunge si revine staruitor." (Vladimir StreinU) in plin neomodernism si apoi
postmodernism, Marin Sorescu scrie acele povesti cu talc" si cu poante finale" care schimba dintr-o data
intreaga perspectiva asupra poemului, intr-un limbaj accesibil, comun, familiar. S-a spus, din aceasta cauza, ca
la Marin Sorescu ideea este mai importanta decat cuvantul in sine, ca el se foloseste de cuvant, construieste cu
el si nu se imbata cu parfumul hri. Forma poeziei, altfel spus, nu este precumpanitoare, nu sunt cautate cuvinte
care sa transmita doar prin ele insele ceva. incercand sa-i defineasca sintetic poezia, Ion Negoitescu arata: N-

110
as fi in stare intr-adevar sa cuprind mai exact aceasta poezie decat aratand ca, tocmai prin universul ei de lut,
supus eroziunii, lipsit de sens si de transcendenta, cazut iremediabil in anecdotic; tocmai prin omul, considerat
ca un animal absurd, neputincios, fara cer si fara speranta, care nu-si da seama de tragismul grotesc al
existentei lui si nu sufera pentru aceasta -poezia lui Marin Sorescu a descoperit un nou domeniu de
investigatie lirica".

111
 Creatia lui Marin Sorescu, in special poezia, chiar de la aparitie s-a bucurat de un succes foarte mare si
constant, indiferent de generatie, indiferent de cultura cititorului si aproape indiferent in ce limba a fost citita.
Poeziile lui erau comentate inainte de reunirea in volum si au fost primite cu entuziasm, caci veneau sa umple
un mare si indelungat gol, in care tronase A. Toma. ..................................................................................
Marin Sorescu, poet, dramaturg, prozator, eseist si traducator, este considerat unul dintre cei mai mari
scriitori romani, remarcat chiar de la debut de George Calinescu. A fost unul dintre liderii generatiei ’60,
generatie prin contributia careia literatura romana a renascut dupa pustietatea dogmatica impusa pana atunci.
Anii “obsedantului deceniu” cum ii spunea Marin Preda, au produs subliteratura. Ecourile lui A. Toma inca nu
se stinsesera. Marin Sorescu a spart tiparele existente, a distrus cliseele pe care nu le-a putut suferi si le-a luat
in raspar. “Sorescu a aparut de la inceput “piezis”, adica altfel in generatia noastra si asa a ramas pana la
sfarsit” spunea academicianul Eugen Simion. Generatia de noi scriitori Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Ana
Blandiana, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Fanus Neagu, Ioan Baiesu, Teodor Mazilu, Augustin Buzura, si
altii, a reusit sa invinga “realismul socialist”, literatura “proletcultista” si sa se mentina cat s-a putut mai
departe de literatura politicii totalitare. Criticul Eugen Simion spunea ca cei care au facut parte din generatia
lui Marin Sorescu sunt “fiii unui razboi pierdut, copiii unei secete si foamete atroce, care au trecut printr-o
dictatura, care i-a luat de copii si i-a lasat in pragul batranetii, creatia unei disperari si a unei vointe enorme de
a supravietui prin cultura.”… “Dupa razboi, doua mari personalitati au marcat epoca in poezie: Nichita
Stanescu si Marin Sorescu.“ Ideea aceasta este intregita si de scriitorul Nicolae Breban: “Marin Sorescu a
rasarit in aerul deceniului al 7-lea ca unul din personajele fantastice si jucause ale lui Shakespeare, ca un Puck
in slujba unui zeu abstact, intermediar intre stiluri si genuri, apt de a indeplini iute si sclipitor orice misie de
sorginteolimpiana”.
Marin Sorescu s-a impus in literatura noastra reinterpretand cu dezinvoltura mari mituri ale umanitatii.
Opera lui “vizeaza ordinea insasi a lumii, si astfel viziunea halucinanta se incarca de tragic. Langa fantezie,
ironie, jocul limbajului, exista ceea ce am putea numi o puternica deschidere metafizica, o neliniste de origine
necunoscuta, o vocatie incompatibila pentru permanentele invariabile lumii”, spunea criticul Eugen Simion.
S-a impus prin ingeniozitatea lingvistica, o “deteriorare” voita a limbajului poetic care a scos poezia
din “castel” si a adus-o in strada sau in familie, intr-o forma limpede si agreabila. Cuvintele, propozitiile si
versurile sunt foarte limpezi si transparente, sunt parca niste usi deschise succesiv catre sensuri mai adanci.
Referindu-se la limbajul poetic, prozatorul Fanus Neagu spunea ca Marin Sorescu “avea frumusetea verbului
romanesc, a perfectului simplu,…facand din limba romana instrumentul de intelegere cu zeii.”
S-a impus cu un stil degajat, usor ironic, fantezist, care atenueaza reflectia grava, deconcertant, dar
uneori profund in simtul sau critic. Naturaletea a provocat surpriza, iar spontaneitatea si inteligenta,
incantarea. A socat fiinca spunea lucrurilor pe nume si a devenit cuceritor.
S-a impus prin denuntarea automatismelor existentei si a unui mod de a gandi bazat pe
conventionalisme, a distrus prejudecata referitoare la purism si metafizic. A distrus cliseele dinamizandu-le
pasnic, ferind poezia de imbatranire si gandirea estetica de sclerozare. Ceea ce frapeaza la lectura operelor lui

112
Marin Sorescu este speculatia abila a detaliilor, bruscarea uzantelor, silogismele care deformeaza
convenientele.
Poeziile lui sunt incantatoare jocuri ale spiritului, cunoscute inca din antichitate sub numele de
epigrame, adevarate spectacole de inteligenta. Poezia este alcatuita sub forma unei “povesti”, cu un anume
“talc” pe care il descoperi abia la urma si terminandu-se cu o “poanta” care schimba tot sensul. Lectura o
facem cu sentimentul unei desfatari. Poezia lui este o cursa abila in care poetul face demonstratii fara sa lase
posibilitatea participarii noastre la efortul creator si ne ofera doar destinderea. Abia dupa ce ai terminat de citit
incepi sa mergi pe firul de gandire. De aceea, la prima lectura, ni se pare ca intentia poetului este doar
distractia, apoi observi noi formule ale logicii si spiritul epigramatic care provoaca emotii surprinzatoare pe
calea ludicului..................................................................................................................................................... .
Poezia lui este de natura polemica si oarecum ostentativa. Ostentatia – de altfel, este expresia
temperamentala si literara specifica lui - este si un truc de a evita confesiunea directa, ducand la o economie a
mijloacelor de exprimare si a sentimentelor exprimate. El scrie sub imperiul “luciditatii”. Emotia este privita
ca o intolerabila slabiciune, desi este stapanit de afectivitate greu de reprimat mai ales in ultimul volum
“Puntea” (ultimile). Poetul nu renunta la sensibilitate, ci la forma de manifestare a ei. In toate poeziile sale
face eforturi mari ca sa para detasat, dar in unele il simtim sensibil si tandru, capabil de o candoare
seducatoare precum in poezia “Jucarii”.........................................................................................................

113