AMINTIRI DIN COPILĂRIE - Izvoarele de inspiraţie sunt autobiografice, iar evocarea se face din

perspectiva depărtată a maturităţii, fiind provocată de un impuls afectiv greu de dominat: nostalgia.

Rupt încă din adolescenţă de o realitate care l-a fermecat, scriitorul se întoarce prin creaţie în trecut şi se
cufundă cu voluptate într-o lume preferată şi intim cunoscută, reînviind-o într-un lung şi neobosit
monolog, în care el însuşi apare ca personaj şi actor deopotrivă.

Humuleșteanul ii povesteste bunului sau prieten, Mihai Eminescu, în iarna anului 1876-77, în bojdeuca
sa de la Țicau, episoade savuroase din amintirile sale din copilarie. Ion Creangă nu are de spus despre
vârsta fericită a omului mai mult decat alții, însă, "chiotul lui este... mai plin, sonor ca o voce minunată,
distinsă într-o gloata"și se rezuma la: "Și, Doamne, frumos era pe atunci!".

Impresionat, Mihai Eminescu il îndeamnă să aștearnă totul pe hârtie. Așa se face ca, începând de prin
1880, învățătorul din Țicau, care era tot mai bolnav, incepe să scrie primele pagini din cea mai
importantă operă a sa, stăpânit de un sentiment de profunda melancolie, dar si de plăcerea de a
se cufunda în impresiile luminoase și tainice din vârsta tot mai îndepărtată.

Despre operă

”Amintiri din copilărie” este o operă compusă din patru părți, care apare în cea mai prestigioasa revista
a timpului ”Convorbiri Literare”, intre anii 1881-82, excepție făcând partea a IV-a, scrisa în 1888, și
apărută postum, în 1892. Publicarea in volum a ”Amintirilor” s-a făcut la Iași, în anul 1892.

Cartea cuprinde o imagine luminoasă a vieții satului, a obiceiurilor și a tradițiilor poporului, având în
centru întâmplările și peripețiile lui Nică a lui Ștefan a Petrii, de când "a făcut ochi" și până când ajunge
la Iași, scos cu greu din lumea satului, "ca ursul din bârlog".Eroul central apare, așadar, înfățișat de
autor, din copilărie până în pragul adolescentei într-un prim plan, sunt zugrăvite procesul de formare a
lui Nică și evolutia lui spirituala, strâns legate de mediile pe care le străbate. Cel de-al doilea plan
reconstituie, universul vieții țărănești, atmosfera patriarhala a satului, cu instituțiile sale: familia, școala,
biserica, armata.

Pe Creangă îl interesează, în primul rând, imaginea vârstei de aur, pentru că - dacă prin amănunte Nică
este propria sa ipostază, așa cum i-o păstrează amintirea, tipologic vorbind, eroul său e „copilul
universal” (George Călinescu). Subiect al evocării, scriitorul are capacitatea de a se obiectiva şi de a
vedea în sine copilul de pretutindeni şi de oricând, cum însuși declară: „aşa eram eu la vârsta cea fericită
şi aşa cred că au fost toţi copiii de când lumea asta şi pământul”. Intenţia lui Creangă este de a înfăţişa
„copilăria veselă şi nevinovată”, care stă sub semnul neastâmpărului băieţesc, al spontaneităţii şi al
poznelor.
Subiectul se dezvoltă gradat şi respectă, în linii mari, ordinea cronologică a evenimentelor, în ciuda unui
montaj narativ mai liber, cu multe digresiuni anecdotice. Întâmplările prin care trece sunt toate
„evenimente de cunoaştere”, întrucât prin ele Nică îşi lărgeşte sfera de simţire şi înţelegere, se complică
sufleteşte, se formează ca om.

Copilăria lui nu este senzaţională, ci obişnuită. Scriitorul nu inventează peripeții nemaipomenite. Dar, în
cadrul normal al existenţei, el arată cum copilul descoperă lumea şi cum în acest proces firesc de luare în
stăpânire a universului orice eveniment capătă semnificaţii majore. Forţa lui Creangă stă în capacitatea
de a sugera farmecul inefabil al vârstei.

Numărul personajelor este relativ mare, fără ca portretul care ii se face să fie adâncit în mod deosebit.
Aproape toate sunt conturate sumar prin caracterizare directă, prin acţiune ori prin limbaj. Creangă
folosește tehnica detaliului, care îi permite să nuanţeze caracterele. El vede elementul particular, prin
care firea omului se diferenţiază.

De aceea, în opera lui, dascălii şi preoţii, unchii şi mătuşile, copiii şi părinţii, bătrânii şi tinerii se prezintă
în formele cele mai diverse şi pitoreşti. Multe se reţin prin lapidarele şi expresivele caracterizări pe care
le face autorul însuşi: Smărăndiţa e o „zgâtie de fată”, bădiţa Vasile „harnic şi ruşinos ca o fată mare”,
dascălul Iordache „clămpănea de bătrân şi avea darul suptului”, Nic-a lui Costache e înaintat la
învăţătură „până la genunchiul broaştei”, Trăznea e „bucher de frunte şi tâmp în felul său” etc.

Altele seamănă cu eroii din basme: Nică Oşlobanu pare o variantă a lui Chirică din Povestea lui Stan
Păţitul, Mogorogea e certăreţ ca Gerilă, iar dascălii care stau în gazdă la Pavel Ciubotarul „dondănesc” ca
şi fabuloşii însoţitori ai lui Harap-Alb. Mai bine conturate sunt portretele părinţilor: Ştefan a Petrii e
bărbat harnic şi gospodar, dar dispreţuieşte învăţătura („Dacă ar fi să iasă toţi învăţaţi, n-ar mai ave cine
să ne tragă ciubotele”). Ca fire e moale, lipsit de ambiţie, strunit adesea de soţie, dar Creangă îl laudă
pentru plăcerea de a se juca cu cei mici şi pentru abnegaţia cu care munceşte pentru a-şi întreţine copiii
şi a realiza proiectele Smarandei, chiar dacă uneori protestează şi bombăne.

Smaranda Creangă este o figură aparte în Amintiri. Fiică de vornic şi având fraţi cu învăţătură, ea se ţine
de neam bun, iar după felul în care se adresează bărbatului, se socoteşte superioară lui ca putere de
înţelegere a lucrurilor, fiind şi mai sensibilă la înnoiri. Tipologic, ea se înscrie în portretul clasic al mamei,
ca o fiinţă autoritară dar şi cu tact pedagogic, mânuind cu abilitate răsplata şi pedeapsa. Absenţa
portretului fizic concentrează atenţia spre cel caracterologic.

Creangă o evocă, mai întâi, ca pe o fiinţă cu daruri fantastice, făcând „năzdrăvănii” şi stăpânind forţele
răului: „...cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului
nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii; închega apa
numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau păretele sau vrun
lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior zicând: „Na, na”! şi îndată-mi trecea durerea...”

Apoi este văzută prin modul în care îşi manifestă grija faţă de casă şi de destinul copiilor. Ea este în stare
să facă eforturi mari pentru ai săi, să înveţe alături de Nică sau să se certe cu bărbatul pentru a-şi realiza
idealul. Tenacitatea ei se manifestă mai ales în discuţiile cu Ştefan a Petrei, pe care vrea să-l facă să-i
împărtăşească punctul de vedere: „Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi?
Când tragi sorocoveţii la musteaţă, de ce nu te olicăieşti atâta?”. O caracteristică a acestui portret moral
este că dragostea de mamă nu se manifestă prin duioşii, zbenguieli şi îngăduinţe. Smaranda este o fire
mai aspră, cu voinţă neclintită, care-şi iubeşte copiii fără sentimentalisme, dar cu un devotament
nemărginit. Mai sunt şi alte portrete, dar cel mai complex din toate este cel al lui Nică.

Arta narativă

Creangă este un povestitor desăvârşit impresionând prin modul în care „spune”. În această privinţă, el se
află între Ion Neculce şi Mihail Sadoveanu, toţi trei alcătuind în literatura română o serie uşor de
recunoscut prin elementele comune ale artei lor narative. Creangă povesteşte cu vervă, neobosit, ca un
mare actor în faţa unei săli fascinate. De aici derivă şi principala trăsătură a artei sale narative, care e
tendinţa scenică, tehnica orală a spunerii. El scrie ca şi cum ar trebui să-şi interpreteze textul, plăcându-i
să imite, să parodieze, să exagereze, să gesticuleze, să treacă de la monolog la dialog, să intre în pielea
fiecărui personaj.

În nici o împrejurare nu-şi uită însă interlocutorii imaginari, cărora li se adresează de multe ori direct: „Şi,
după cum am cinstea să vă spun” sau „mi-aduc aminte ca acum” sau „acum vă mai spun” ori „vă puteţi
imagina ce vrea să zică a te scălda în Bistriţa” etc. La fel procedează şi când pare a pierde firul povestirii
prin digresiuni sau explicaţii suplimentare, dar se reîntoarce, solicitând parcă îngăduinţa ascultătorului:
„însă ce mă priveşte? Mai bine să ne căutăm de ale noastre” sau „Şi să nu-mi uit cuvântul” sau „Dar ce-
mi bat eu capul cu craii şi cu împăraţii, şi nu-mi caut copilăria petrecută în Humuleşti şi de nevoile
mele?” etc.

O altă trăsătură a Amintirilor este dinamismul anecdotic, uluitoarea năvală a întâmplărilor, rapiditatea
cu care se derulează isprăvile. Nu întotdeauna însă între ele există legături de fond, drept pentru care
naratorul găseşte formula de trecere, de marcare a schimbării, cum ar fi: „D-apoi cu smântânitul oalelor,
ce calamandros a fost” sau „D-apoi cu moş Chiorpec ciubotarul, megieşul nostru, ce năcaz avem” sau
„întocmai după cea cu cireşile, vine alta la rând” şi „O dată venise lui Oşlobanu rândul să cumpere
lemne” ori „D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i păţea sufletul cu gramatica” etc. Prin astfel de sintagme,
naraţiunea lui Creangă îşi păstrează coerenţa şi unitatea, episoadele, oricât de diferite, se adună şi se
organizează sub forţa magnetică a plăcerii de a povesti.

Adevărata forţă a lui Creangă se manifestă când începe să nareze. Atunci exprimarea este vie, autentică,
fraza, bogată în verbe, devine puternic evocatoare, iar întâmplările şi oamenii prind viaţă şi se întipăresc
definitiv în mintea cititorului.

Nota comică
Creangă îşi păstrează şi în Amintiri, ca şi în poveşti, plăcerea de a glumi. Firea lui voioasă, optimistă,
conferă evocării o tonalitate degajată. Scriitorul provoacă râsul permanent (cu rare momente de
seriozitate nostalgică), privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemisind,
autoironizându-se.

Umorul lui Creangă se vădeşte, înainte de toate, în exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a
frazei în care cazi ca într-o capcană. În capitolul al doilea, el se descrie astfel: „Şi să nu credeţi că nu mi-
am ţinut cuvântul, de joi pană mai de apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în
feliul meu; şi nu mă laud, că lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam, nu mai
aşteptam să-mi dea alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă” sau „la am fost şi
eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la
douăzeci de ani, nici cuminte pană la treizeci şi nici bogat pană la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac
aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut, şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!”

Alteori, cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt aşezate în combinaţii surprinzătoare. Astfel, moş
Chiorpec ciubotarul îl întâmpină pe Nică strigând: „He, he! bine ai venit, nepurcele!”; răposatul popă
Buliga, zis Ciucălău, este pomenit cu un „Dumnezeu să-l iepure”; când se întinde în pat, lui Oşlobanu îi
cad din sân toate câte „furluase” de pe unde a fost; boala de care suferă Nică în 1848 este o „cinstită de
holeră”; şcolarul Nică e „slăvit de leneş”; iar încăierarea de la Pavel ciubotarul este o „clăcuşoară”; cum
culcatul cânepii devine „trebuşoara asta”.

Umorul e stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire e să îngroaşe, să exagereze, să

caricaturizeze. De exemplu, fetele sunt drăcoase, iar băieţii
sunt: mangosiţi,farasiţi, ticăiţi, gligani, meliani, coblizani, hojmalăi, handralăi, prostălăi, ghiavoli. Voia
bună e întreţinută şi de plăcerea scriitorului de a-şi presăra naraţiunea cu zicale, cu expresii populare şi
vorbe de duh, prin care se caracterizează o situaţie, se îngroaşă o trăsătură, se face o aluzie ironică sau,
pur şi simplu, se provoacă râsul. Creangă citează la tot pasul din tezaurul de înţelepciune populară:
„Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece cuminţi n-o pot scoate”, „dacă-i copil, să se joace,
dacă-i cal, să tragă, şi dacă-i popă să cetească” sau „Tot păţitu-i priceput”, „Golătatea înconjură, iar
foamea dă de-a dreptul”sau „Ursul nu joacă de bună voie” etc.

Umorul este stârnit şi prin alte procedee:

 Prin caracterizare ironică - fata Irinucăi era „balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa
în casă”;

 Prin nume sau porecle comice - Torcălăul, Trăsnea, Ciucălău, Gâtlan, Chiorpec, Duhu, Bodrângă
etc.;

 Prin autopersiflare - „Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi doriţi de învăţătură, între care
eram şi eu, cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş”;
  Prin prezentarea unor oameni şi scene care stârnesc hazul - ca aceea cu dascălii de la Fălticeni,
care „dondăniau ca nebunii” învăţând gramatica lui Măcărescu.

Limbajul

Creangă este inconfundabil prin limbaj. Specificul termenilor săi, modul exprimării, oralitatea stilului îl
individualizează perfect între scriitorii români. Originalitatea verbală a lui Creangă se poate evidenţia
prin următoarele aspecte:

 Vocabularul specific - cuvintele cele mai numeroase din Amintiri sunt de origine populară; unele
au un aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; lipsesc aproape complet
neologismele;

 Limbajul afectiv - marcat de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic etc.: „Şi-apoi
gândiţi că Trăsnea citea întrebarea şi răspunsul, fiecare pe rând, rar şi lămurit ca să se poată
înţelege ceva? Nu aşa, necredincioşilor, ci iată cum”.

Creangă nu povesteşte rece, indiferent; el se implică, participă sufleteşte, apreciază, solicită

interlocutorii, şi limbajul primeşte prin această atitudine puternice accente afective;

Economia de mijloace

Scrisul lui Ion Creangă este lipsit de metafore, scriitorul moldovean fiind „unicul prozator român al cărui
stil are particularitatea asta” (Garabet Ibrăileanu). Expresivitatea limbii sale provine în mod deosebit din
comparaţii şi din prezenţa altor tropi, dar şi acestea sunt, de fapt, figuri de stil generalizate, devenind
expresii consacrate de uz: „plângea ca o mireasă”, „nu-i era a învăţa cum nu îi e câinelui a linge sare”
etc.;

Oralitatea stilului

Deşi scrise, frazele lui Creangă urmăresc să creeze impresia de spunere: „Cu ochii pe carte, ascultăm o
voce apropiată, care, prin întâmplările comunicate, are variaţii de ton, este serioasă şi glumeaţă în
sunetul ei, intervine ca a doua expresie pe lângă expresia literară” (Vladimir Streinu). Semnul distinct al
oralităţii este, mai întâi, abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor şi a verbelor
imitative: zbrr!, haţ!, zvârr!, ţuşti!, alelei, hârşti,huştiuluc, huţa, troscpleosc; a bocăni, a horăi, a bâzâi, a
clămpăni, a molfăi, a scânci, a foşgăi, a găbui, a vânjoli etc.

Senzaţia de oralitate e provocată şi de mulţimea zicerilor tipice (toate ca toate, de voie de nevoie), a
expresiilor specifice ale limbii vorbite (vorba ceea, hăt bine, şi pace bună), a întrebărilor şi exclamărilor
(ori mai ştii păcatul!, grozav s-a spăriet!, ce-i de făcut?). Alteori în text apar versuri populare sau fraze
ritmate („Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-mi pare”). Orală e şi sintaxa frazei. Autorul lasă
cuvintele să se înşire după o ordine a vorbirii, şi nu a scrisului, unde topica e mai controlată (... „şi hârsita
de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului; cât pe ce să puie mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea
fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pănă ce dăm cânepa toată palancă la pământ”).

Toate aceste trăsături pot crea impresia că limba lui Creangă reproduce exact vorbirea moldovenească
de la mijlocul secolului trecut. Dar, de fapt, ne aflăm în prezenţa unui limbaj artistic, a unui stil foarte
original. Creangă foloseşte limba poporului utilizând termeni regionali, expresii dialectale, ziceri tipice,
comparaţii şi alte figuri de stil specifice. Dar el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează şi o toarnă în
tiparele unei rostiri individuale, de unde provine şi originalitatea. Poveştile şi Amintirile sunt deci
produse ale unui artist superior, prin care „poporul întreg a devenit artist individual” (Tudor Vianu).

Carte a copilăriei evocate din perspectiva depărtată şi duios-nostalgică a maturităţii, Amintirile lui
Creangă reprezintă o operă unică în literatura, română prin forţa cu care a reuşit să comunice miracolul
vârstei inocente, prin farmecul neegalat al limbajului şi prin umor.

"Amintiri din copilarie" reprezinta opera de maturitate artistica a lui Creanga, dovedind un scriitor pe
deplin format, cu un stil rafinat si cu o exceptionala capacitate de fixare a unui univers uman necunoscut
pana atunci in literatura romana.

Cartea este un "roman" al varstei inocente si al formarii, al modelarii umane. Proiectata in spatiul unui
sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilaria nu reflecta numai dominantele
varstei, ci si specificul mediului ambiant. De aceea, "Amintiri din copilarie" este si o evocare a satului
traditional, un tablou fidel al unei lumi traind in spiritul obiceiurilor fixate printr-o existenta
multimilenara.

Principala grija a autorului este insa evocarea varstei de aur pentru ca, daca prin amanunte Nica este
propria sa ipostaza, asa cum i-o pastreaza amintirea, tipologic vorbind, eroul sau 15515e48p este
"copilul universal" (G. Calinescu): "asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii de
cand lumea asta si pamantul".

Izvoarele de inspiratie sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva indepartata a maturitatii,
fiind dominata de un impuls afectiv greu de stapanit: nostalgia.

Constructia textuala nu urmeaza rigorile compozitiei clasice. In cele patru parti, scriitorul nu urmareste o
ordine cronologica a desfasurarii faptelor, ci selectarea acelor momente ce constituie puncte de
referinta in formarea eroului.

Partea I se deschide cu evocarea scolii, ridicata prin stradania parintelui, unde s-a adunat o multime de
baieti si fete, printre care si Nica. Dar copiii nu inteleg rostul invataturii, asa ca primesc in dar pe "Calul
Balan" si "Sfantul Nicolai" pentru a-i indemna in acest sens. Nica va raspunde numai la staruintele
mamei si ale bunicului David Creanga.
Rupt de vatra satului, Nica pleaca impreuna cu bunicul sau la scoala din Brosteni. Aici, eroul va avea
parte de o serie de peripetii: caderea in Ozana, sederea in gazda la Irinuca, umplerea de raie capreasca,
fuga cu pluta pe Bistrita.

Inceputul partii a II-a sta sub semnul lirismului nostalgic, evocarea indreptandu-se asupra casei
parintesti. Apare chipul mamei, odata cu intamplarile din copilarie: uratul de Anul Nou, pupaza din tei, la
scaldat, etc.

Rememorarile intereseaza in masura in care au contribuit la formarea lui Nica, ca om, dandu-i o imagine
asupra lumii, imbogatindu-i universul cunoasterii.

Dialogul cu propriul cuget (din debutul partii a III-a) este o modalitate de disimulare a intentiilor unui
artist genial, constient de valoarea propriei creatii.

In acest capitol, eroul devenit adolescent este infatisat urmandu-si in continuare drumul, ca elev la
scoala domneasca din Targul Neamtului, apoi la scoala de catiheti din Falticeni. Scriitorul urmareste
procesul formarii adolescentului Nica in raporturile lui cu viata sociala, cu conditiile in care tinerii urmau
scoala.

In capitolul al IV-lea, memoria afectiva a eului narator reface drama adolescentului care, in toamna lui
1855, paraseste satul pentru a urma seminarul de la Socola. Aceasta despartire reprezinta
dezradacinarea din universul Humulestilor, iesirea din taramul miraculos al copilariei. Lumea in care
patrunde eroul este inferioara celei din care tocmai a iesit, iar Nica se simte aici lipsit de aparare in fata
vietii si a timpului ireversibil.

Numarul personajelor ce apar in "Amintiri din copilarie" este relativ mare, fara ca portretul care l-i se
face sa fie adancit in mod deosebit. Aproape toate sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, prin
actiune ori limbaj. Creanga reuseste sa le schiteze o individualitate prin tehnica detaliului, care ii permite
sa nuanteze caracterele.

Multe personaje se retin prin lapidarele si expresivele caracterizari pe care le face autorul: Smarandita e
o "zgatie de fata", badita Vasile - "harnic si rusinos ca o fata mare" etc. Altele seamana cu eroii din
basme: Mogorogea e certaret ca Gerila, Nica Oslobanu pare o varianta a lui Chirica din povestea "Stan
Patitul".
Mai bine conturate sunt portretele parintilor: Stefan a Petrii e barbat harnic si gospodar, dar
dispretuieste invatatura. Ca fire e moale, dar Creanga il lauda pentru placerea de a se juca cu cei mici si
pentru munca depusa pentru a-si intretine familia.

Smaranda este fiica de vornic si avand frati cu invatatura se socoteste superioara sotului ei ca putere de
intelegere a lucrurilor. Tipologic, ea se inscrie in portretul clasic al mamei, ca o fiinta autoritara, dar si cu
tact pedagogic, manuind cu abilitate rasplata si pedeapsa. Absenta portretului fizic concentreaza atentia
spre cel caracteriologic. Creanga o evoca mai intai ca pe o fiinta cu daruri fantastice: "cu adevarat ca stia
a face multe si mari minunatii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru si abatea grindina in
alte parti, infigand toporul in pamant, afara, dinaintea usii" etc. Apoi este vazuta prin modul in care isi
manifesta grija fata de casa si de destinul copiilor. Smaranda este o fire mai aspra, cu vointa neclintita,
care isi iubeste copiii fara sentimentalisme, dar cu un devotament nemarginit.

Insa, dincolo de toate celelalte portrete, Nica este personajul constitutiv al textului, si in jurul sau sunt
reunite toate semnificatiile. Ca structura a unei existente, Nica se contureaza de la indeterminare la
autodeterminare.

Urmarind evolutia scolara a lui Nica, scriitorul surprinde cu luciditate procesul anevoios al devenirii sale
intelectuale. Eroul este: "slavit de lenes", "un pierde vara" impins spre invatatura de mama si bunicul
sau. Ipostazele devenirii releva fatetele personalitatii sale, nu lipsita de contradictii. "Om din doi
oameni", framantat din "huma din Humulesti", si inzestrat cu har, apartine si spiritului inalt si lutului din
care se trage.

Nica se defineste si in relatia cu celelalte personaje ale operei menite sa infatiseze varietatea firii umane.

Din punct de vedere al artei narative, Creanga este un povestitor desavarsit, impresionand prin modul in
care "spune". In aceasta privinta, el se afla intre Ion Neculce si Mihail Sadoveanu, toti trei alcatuind in
literatura romana o serie usor de recunoscut prin elementele comune ale artei lor narative. Principala
trasatura a operei lui Creanga este tendinta scenica, tehnica orala a spunerii. El scrie ca si cum ar trebui
sa-si interpreteze textul, placandu-i sa imite, sa parodieze, sa exagereze, sa gesticuleze, sa treaca de la
monolog la dialog, sa intre in pielea fiecarui personaj. In nici o imprejurare nu-si uita insa interlocutorii
imaginari, carora li se adreseaza direct: "Si dupa cum am cinstea sa va spun" sau "va puteti imagina (.)",
"Insa ce ma priveste? Mai bine sa ne cautam de ale noastre".

O alta trasatura a operei "Amintiri din copilarie" este dinamismul anecdotic, uluitoarea

navala a intamplarilor, rapiditatea cu care se deruleaza ispravile. Nu intotdeauna intre ele exista legaturi
de fond, drept pentru care naratorul gaseste formula de trecere, de marcare a schimbarii, cum ar fi: "D-
apoi cu smantanitul oalelor, ce calamandros a fost", pastrand astfel coerenta si unitatea episoadelor.
Adevarata forta a lui Creanga se manifesta cand incepe sa nareze. Atunci, exprimarea este vie, autentica,
fraza, bogata in verbe, devine puternic evocatoare, iar intamplarile si oamenii prind viata.

Creanga isi pastreaza in "Amintiri din copilarie", ca si in povesti, placerea de a glumi. Scriitorul provoaca
rasul permanent (cu rare momente de seriozitate nostalgica), privind totul dintr-o perspectiva care
amuza, exagerand, zeflemizand, autoironizandu-se.

Umorul lui Creanga se vadeste mai ales in exprimarea poznasa, mucalita, intr-o siretenie a frazei, in care
cazi ca intr-o capcana. Alteori cuvintele capata forme neasteptate sau sunt asezate in combinatii
surprinzatoare. Astfel, mos Chiospec ciubotarul il intampina pe Nica strigand: "He, he! bine ai venit,
nepurcele!", boala de care sufera eroul este o "cinstita de holera", iar in postura de elev acelasi erou
este "slavit de lenes".

Rasul este starnit si de prezenta termenilor familiari, a caror menire este sa ingroase, sa exagereze, sa
caricaturizeze: fetele sunt "dracoase", iar baietii "mangositi", "prostalai", "ghiavoli", "hojmalai" etc.

Voia buna este intretinuta si de placerea autorului de a presara naratiunea cu zicale, cu expresii
populare si vorbe de duh, prin care se caracterizeaza o situatie, se ingroasa o trasatura, se face o aluzie
ironica sau, pur si simplu, se provoaca rasul ("Tot patitu-i priceput", "Ursul nu joaca de buna voie" etc).

Acelasi umor este starnit si prin caracterizare ironica (fata Irinucai era "balcaza si lalaie de-ti era frica sa
innoptezi cu dansa in casa"), prin nume sau porecle amuzante (Traznea, Gatlan, Chiorpec), prin
autopersiflare (Nica era "slavit de lenes") sau prin prezentarea unor oameni si scene care starnesc hazul.

Arta lui Cranga nu se opreste insa aici. Limbajul sau il face inconfundabil, prin termenii specifici folositi,
prin modul exprimarii si prin oralitatea stilului.

Cuvintele cele mai numeroase din "Amintiri din copilarie" sunt de origine populara, unele au aspect
fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; lipsesc aproape complet neologismele.

Creanga nu povesteste rece, indiferent; el se implica, participa sufleteste, apreciaza, solicita

interlocutorii, si prin aceasta atitudine limbajul primeste accente afective. Autorul isi marcheaza
participarea sufleteasca prin interjectii, exclamatii, dativ etic, etc.

Scrisul lui Creanga este lipsit de metafore, expresivitatea limbii sale provine din comparatii si din
prezenta altor tropi: "plangea ca o mireasa", "mi-i era a invata cum nu ii e cainelui a linge sare".

Desi scrise, frazele humulesteanului urmaresc sa creeze impresia de spunere. Semnul distinct al oralitatii
este, mai intai, abundenta expresiilor onomatopeice, a interjectiilor si verbelor imitative ("troscpleosc",
"a bancani", "a bazai", "huta" etc.) dar si multimea zicerilor tipice, a expresiilor specifice limbii vorbite
sau a intrebarilor si exclamarilor. Alteori in text apar versuri populare sau forme ritmate.

Orala e si sinteze frazei. Autorul lasa cuvintele sa se insire dupa o ordine a vorbirii, si nu a scrisului, unde
topica este mai controlata.
Dar, in ciuda aparentelor, ne aflam in prezenta unui limbaj artistic, a unui stil foarte original. Creanga nu
copiaza limba taraneasca, ci o recreaza si o toarna in tiparele unei rostiri individuale, de unde provine si
originalitatea.

on Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţului – d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor
român. Acesta este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale
autobiografice „Amintiri din copilărie”. În anul 1867 apare primul abecedar conceput de Ion
Creangă, intitulat „Metodă nouă de scriere și citire”. A fost cel mai bun prieten al marelui poet, Mihai
Eminescu.

Opere: „Capra cu trei iezi”(1875), „Dănilă Prepeleac”(1876), „Fata babei și fata moșneagului” (1877),
„Povestea lui Harap-Alb” (1877), „Acul și barosul” (1874), „Cinci pâini” (1883), „Inul și cămeșa” (1874),
„Ion Roată și Cuza-Vodă” (1882), „Moș Ion Roată și Unirea”(1880), „Moș Nichifor Coțcariul”(1877).

În „Amintiri” este simbolizat destinul oricarui copil: de a face bucuria și supărarea părinților și de a lua și
el cu-ncetul pe același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți. În Amintirile lui Creangă nu este nimic
individual, nimic cu caracter de confesiune ori de jurnal care să configureze o complexitate sufletească
nouă. Creangă povestește copilăria copilului universal.” – G. Călinescu

CREANGĂ, ION. AMINTIRI DIN COPILĂRIE. ION CREANGĂ. BUCUREȘTI: LITERA, 2017. -142 P.

Operă clasică a literaturii române, Amintiri din copilărie a rămas în timp o lectură preferată a tuturor
copiilor. Aventurile lui Nică la scăldat sau la cireşe atrag şi stârnesc şi astăzi râsul. Ilustraţiile care
însoţesc textul potenţează savoarea întâmplărilor şi a limbajului folosit de autor în acest text
autobiografic.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești,
la stâlpul hornului unde lega mama o sfoara cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la
pricihiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care m ă
ascundeam, când ne jucam noi băieții de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul
copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!

Iubite cetitoriu,
Multe prostii ăi fi citit, de când ești. Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vedè că nu-ți vin la socoteală, iè
pana în mână și dă și tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut. –
Autoriul

PARTEA I

Naratorul descrie locul copilăriei sale, Satul Humuleşti, un sat razaşesc împărţit în trei părţi. Părintele
Ioan începe să meargă pe la fiecare casă împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaei, ca să sfatuiască părinţii să-
şi dea copii la școală. Mama lui Nică îl dă şi pe el. Copiii nu înţeleg rostul învăţăturii şi de aceea părintele
Ioan îi aduce pe „Calul Bălan” şi pe „Sfântul Nicolai”.

El pune regula ca, în fiecare sâmbată să fie ascultaţi la lecţiile predate în saptămâna respectiva, apoi să
fie pedepsiţi în funcţie de greşelile făcute. Prima pedepsită a fost chiar Smarandiţa, fiica preotului.
Pe ceaslov era numai sânge, din cauza faptului că elevii prindeau muşte şi bondari cu el, preotul văzând
aspectul ceaslovului, îi pedepseşte pe toţi copiii, chemându-i la „Calul Bălan” şi la „Sfântul Nicolai”.

Într-o zi, primarul scoate oamenii să repare drumul şi bădiţa Vasile iese şi el cu elevii lui. Bădiţa este
prins cu arcanul, pus în catuşe şi dus la Piatra Neamţ. Preotul Ioan caută prin sat un alt dascăl, dar nu
găseşte. Mama lui Nică este dornică ca fiul său să înveţe. David Creangă, bunicul lui Nică, îl ea pe acesta
şi pe Dumitru la școala lui Alecu Baloş din Broşteni. Acolo au loc o mulţime de peripeţii: Nică cade în
Ozana, casa Irinucăi cade. Nică împreună cu Dumitru pornesc spre casă călătorind cu pluta pe Bistriţa.

I. „LA CIREŞE”

Nică se duce la vărul său Ion pentru a fura cireşe. Află de la mătuşa Mărioara că Ion împreună cu tatăl
său sunt plecaţi, folosindu-se de pretextul cum că ar vrea să meargă la scăldat. Îşi ia rămas bun de la
mătuşă şi fuge şi se urcă în cireş.

Femeia îl zăreşte şi îl ameninţă, Nică sărind din cireş este alergat de mătuşa Mărioara prin toată
plantaţia de cânepă. Acesta sare gardul şi reuşeşte să scape. Moş Vasile, unchiul lui Nică, împreună cu
primarul vin la părinţii acestuia să ceară daune. Seara, Nică este bătut de către tatăl său.

II. „PUPĂZA DIN TEI”

Într-o dimineaţă, mama lui, Smaranda, îl trezeşte de dimineaţă, ca „să nu-l spurce cucul”. Smaranda îl
trimite pe Nică să ducă mâncare oamenilor angajaţi la prășit. Pe drum, Nică se duce la teiul
unde pupăza avea cuibul. Când o vede, se sperie de creasta ei și îi dă drumul în scorbură. Pune în gura
scorburii o lespede și pleacă să ducă mâncare lingurarilor. Când se întoarce ia pupăza şi o duce în pod.
După două zile, se duce la iarmaroc să vândă pupăza.

Un moşneag, sub pretext că vrea să cumpere pupăza, o dezleagă şi îi dă drumul. Nică îi cere
moşneagului să îi plătească pasărea, bătrânul ameninţându-l că se va duce la tatăl său. Nică fuge spre
casă, află că părinţii lui sunt plecaţi şi că mătuşa Mărioara este foarte speriată de lipsa pupezei, până
când aude pupăza.

III. „LA SCĂLDAT”

Smaranda îi spune fiului său că tatăl său e plecat şi el trebuie să stea să o ajute. Acesta îşi doreşte însă să
meargă să se joace. Când mama lui pleacă, fuge la scăldat. Aceasta observă că fiul ei lipseşte, se duce, şi
îl vede pe nisip. Îi fură hainele, iar Nică este nevoit să se întoarcă prin porumb şi prin grădinile oamenilor
acasă. După această întâmplare, Nică devine ascultător şi mama sa îl iartă.

PARTEA A-III-A

Nică este adolescent, urmează cursurile Scolii Domnesti din Târgu’ Neamţului, apoi pe cele de la Şcoala
de Catiheti din Fălticeni. Se desprinde de sat pe o perioadă mai lungă, perioadă ce urmăreşte procesul de
formare a lui Nică. Sunt prezentaţi noii colegi a lui Nică: Ion Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trasnea,
Oslobanul, împreună cu care stătea în gazdă la Pavel Ciubotarul, unde işi aduceau merinde de acasă şi se
îngrijeau iarna de lemne de foc.

În acest capitol, accentul se îndreaptă spre „fabrica de popi” din Fălticeni, spre deprinderile unor membri
ai tagmei preoteşti sau monahale, spre manualele şcolare şi spre învăţarea mecanică.

PARTEA A-IV-A

Întâmplarea are loc în toamna anului 1855. Smaranda îşi doreşte ca fiul ei să ajungă preot şi îl trimite
la Seminarul de la Socola. Nică simţindu-se puternic legat de sat, de oamenii şi de tradiţii încearcă să-şi
convingă părinţii să renunţe la hotărârea luată, dar părinţii îşi menţin decizia. În noaptea de dinaintea
plecării, Nică îşi face planuri de călugărire. Acesta pleacă împreună cu Zaharia a lui Gâtlan. Tinerii
poposesc la Blăgeşti, apoi îşi continuă drumul spre Iaşi, prin Ruginoasa, Târgul Frumos şi Podu-Leoaie.
Aceştia ajung la Socola, noaptea şi rămân în căruţă sub un plop mare, Nică simţindu-se nestingherit, în
noua lume în care va porni.

TITLUL

Consider că titlul operei „Amintiri din copilărie” reprezintă cheia descifrării textului, anticipând ideea
poetică, anunțând tema şi mesajul. Din punct de vedere structural, titlul este analitic, format din doua
substantive comune, („Amintiri” şi „copilărie”) şi din prepoziţia simplă „din”. Titlul este folosit cu sens
denotativ, primul cuvânt din titlu, „amintiri” sugerează ceea ce va conţine opera, faptul că autorul va
relata amintiri din copilăria sa. Prepoziția „din” alături de substantivul „copilărie” sugerează timpul
acţiunii, perioada din viaţă ce cuprinde amintirile narate.

CITATE SEMNIFICATIVE (PRIVITOARE LA PERSONAJE ŞI CONFLICTE):

„Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca Cristalul, în care se oglindeşte
cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri”. Prin acest citat, este sugerată apropierea sufletească
de leagănul copilăriei, autorul manifestându-şi mândria cu care îşi privește satul prin folosirea
adjectivului posesiv „nostru”.
„Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori! Ziceam eu plângând cu zece rânduri de
lacrimi”. Prin acest citat, autorul îşi manifestă refuzul total de a pleca la Socola, fapt ce denotă iubirea
profundă a lui Nică faţă de sat, tradiţii şi oamenii din jur.

„În zilele geroase de iarnă, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara, în zilele de sărbători cântând şi
chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu
florile şi mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereţii!” Cu ajutorul
frazei citate, autorul ilustrează bucuriile copilăriei care sunt asocitae cu frumuseţea şi bogăţia naturii
înconjurătoare.

REFERINŢE CRITICE:

În Ion Creangă vedem astăzi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu în
timpul istorico- literar, ci într-o durată spirituală, fiindcă romanul lui Filimon anticipează cu două
decenii Amintirile.

Satul lui Creangă este anterior, ca psihologie și așezare socială, față de orașul ciocoilor lui Filimon, iar
amândoi sunt cititori a doua structuri și tradiții de sensibilitate în proza românească[…].

Creangă observă exclusiv natura umană; geniul lui lucid, mușcător, spiritul realist și umorul lui
melancolic relevă un moralist.

Narativ și observator prin excelență, Creangă este un psiholog în mișcare. Forță lui creatoare este epică,
iar neuitatele tipuri din Amintiri sunt prinse în structura lor etică. Mama, tatăl, frații, bunicul și bunica,
mătușile și megieșii cresc în esență lor morală, cu însușirile și defectele fundamentale ale țăranului legat
de realitățile tangibile ale satului și profesiei.”
Consider că opera „Amintiri din copilărie” este o operă autobiografică, urmărind procesul de formare al
protagonistului romanului. Umorul, nostalgia, tristeţea, fericirea sunt sentimente exprimate de-a lungul
întregului text, ceea ce face romanul să fie preferat de mulţi cititori. Finalul „Amintirilor” simbolizează
trecerea ireversibilă a timpului ce lasă în urmă amintiri neprețuite.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!