ARGUMENT

Am ales ca temă pentru lucrarea de licență această temă deoarece îmi aduce aminte de
copilărie ca și autorului Amintirilor din copilărie.
Fiecare om devenit acum matur,a avut o copilărie plină de amintiri frumoase la casa
părintească sau la bunici când se jucau cu frații și cu alți copii din vecinătate.Părinții și mai
ales bunicii erau universul pur și inocent al fiecărui copil.Anii trecând,copilul crește,se
dezvoltă fizic și intelectual,dar păstrează peste ani amintirile copilăriei pe care le povestește
copiilor săi.
Marele nostru povestitor Ion Creangă,a avut și el o copilărie frumoasă,plină de peripeții pe
care o descrie armonios și duios în romanul autobiografic sau indirect intitulat,,Amintiri din
copilărie,,un roman al maturității ,dar în același timp al vârstei inocente.
Amintiri din copilărie este un roman autobiografic, romanul formării personalităţii unui tânăr
şi un bildungsroman, care prezintă procesul educaţiei şi al experienţei dobândite de Nică, Ion
Creangă fiind scriitorul care realizează „primul roman al copilăriei ţărăneşti” din literatura
noastră.Amintirile sunt o specie literară epică în proză, în care autorul descrie fapte din
propria viaţă, autobiografice, impresii, întâmplări trăite, aparţinând literaturii memorialistice.
În relatarea amintirilor, expunerea se face cu subiectivitate, artistic, fără a urmări cuprinderea
întregii vieţi. Se prezintă cu discontinuitate anumite momente din viaţa scriitorului. Termenul
„amintiri” vine de la verbul „a aminti” şi înseamnă „a aduce în memorie”.

3
 INTRODUCERE

În literatura română, Ion Creangă continuă in ceea ce priveşte talentul de a povesti - realizând
un salt uriaş - pe Neculce (intocmai ca acesta, autorul "Amintirilor din copilărie"
"avea"inscrise in inima sa "faptele pe care le povestea) precum si pe Anton Pann, cu care se
înrudeşte prin oralitatea stilului,cu ajutorul căreia a reuşit sa restituie povestii funcţia ei
estetică primitivă.
Creangă a creat o operă extrem de unitara sub raportul conţinutului si al mijloacelor artistice,
o opera alcătuita din povesti, povestiri si romanul - opera de maturitate - "Amintiri din
copilarie" ce constituie un monument al prozei noastre artistice.
Ion Creanga valorifică intregul tezaur al imbii populare dintr-un trecut milenar, a creat o operă
de o superioară individualitate, pornind de la folclor cu elemente caracteristice, de
neconfundat, rezultat al unei sclipitoare inteligențe artistice și al unei inzestrări lingvistice
remarcabile.
Marele povestitor e mai mult decât un mare profil literar. Personalitatea și opera sa indică un
studiu si un climat intr-o literatura, un filon fundamental, o componenta de specific naţional
present in cultura, de psihologie originala, sintetica a unui tip uman si a unui moment literar.
Ne aflam in fata unei coagulări sau sintetizări bruşte a unei părţi esenţiale din liniile de forţa
ale literaturii romane, a potenţialului expre siv al limbii. Cercetările sale in planul literar se
stabilesc puternic puternic cu toata beletristica - poezie, proza si teatru - cu cele mai diverse
genuri si specii, cu tipologia lor de baza, cu eposul folcloric si, in mod cu totul deosebit cu
disponibilităţile maxime ale comunicării artistice.
Autor al unei opere de dimensiunea unei singure cârti, Ion Creangă este și creatorul unei
legende, al unei tradiţii, al unui tip de comportament, al unui mod de tratare a limbii literare,
al plasării prin raport cu realitatea.
După opinia lui Garabet Ibraileanu ,adevăratul autor al operei lui Creangă e poporul:

"Concepţiile lui Creangă sunt ale poporului;al lui Creangă e numai talentul pe care-1 are din
naştere.ʺ1
1
Ibrăileanu,Garabet,

4
 O opinie asemănătoare a exprimat despre geniul povestirilor și criticul literar George
Călinescu:

"Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte

poporul romîn, sau, mai simplu, e poporul romîn însuți ,surprins într-un moment de genială
expansiune."2
Purtat de imprejurările vieții pe alte meleaguri. Ion Creangă n-a putut uita niciodată locurile
natale : ori de cate ori avea prilejul, blajinul si jovialul invatator din Ticaul Iasilor, vorbea cu
mandrie, dar si cu nostalgie, despre frumusetea Humulestiului de odinioară, despre oamenii
sai.
O va face și in Amintiri din copilărie, fiecare dintre cele patru parti ale operei dechizând-o cu
emoționante evocări ale satului copilăriei, ale locuitorilor acestuia. La inceputul părții I, de
exemplu, este prezentată așezarea geografică a Humulestiului, ʺsat vechiu, razasesc, intemeiat
in toata puterea cuvantului : cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre care
stiau a invarti si hora, dar si suveica …"3 ; la inceputul părții a II-a este adusă in prim-planul
rememorării casa parintească din Humulești, jocurile si jucăriile pline de farmecul si hazul
copilăresc, pentru ca, in cea de-a III-a, să fie descriese istoricul zonei și profilul moral al
oamenilor "care nu știu ce-i judecata, desi plugurile rămân singurele pe brazdă în țarină, cu
săptămânile,prisăcile fără prisăcar și nimeni nu se atinge de ele."4

Aspectele geografice, istorice si etnografice ale Humulestiului de altădată constituie esența

evocării și in ultima parte a operei. Numai ca, de aceasta data,firul rememorării este mult mai
marcat de nostalgia raiului pierdut o dată cu ieșirea din fericita vârstă a copilariei.
Reconstituind starea lui de spirit la 18 ani (,,când veni vremea sa plec la Socola, dupa
staruinta mamei,,5) Creangă readuce acum în discuție imaginea satului mai mult spre a sugera
drama plecării spre o lume străină și neprimitoare, altfel spus, drama dezrădăcinării omului
din peisajul-cuib.

Prin urmare, evocarea locurilor copilăriei din perspectiva celui silit să le părăseascî își pierde
din seninătatea de dinainte. Descrierea, împletită cu lirismul nostalgic si monologul , capătă
acum accente retorice și timbru de elegie.

5
,,Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare si limpede ca cristalul!… dragi
îmi erau tata si mama, frații și surorile și băietii satului, tovarășii mei din copilărie…!
Asemenea, dragi imi erau clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea
mai mare însuflețire! Apoi lasă-ti, baiete, satul cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de te
du in loc strein și așa departat, de te lasă pârdalnica de inimă."6
Aici,cititorul recunoaște cu ușurință intr-o astfel de mărturisire un mod sensibil de
comuniune a fiintei omenesti cu peisajul natal . Și Nică, si Zaharia lui Gatlan țineau de
pământul lor ca arborii și trebuiau smulși tot ca ei, dacă părinții lor îi trimiteau la atâta
depărtare de casă .
Pentru sublinierea durerii, autorul recurge la procedeul gradării ei. Astfel, dacă la inceput ea
este sugerată de versurile populare de înstrăinare, înserate in firul narațiunii, curând va atinge
forme vizibile de manifestare, trecând de la revoltă la resemnare,ʺ umplând ochii flăcăilor de
lacrimi, smulgându-le oftaturi adânci din piepturi, stingându-le graiul".7
Cunoscător profund al limbii vorbite, Creangă îsi spune povestea parcă ascultând-o. În acest
scop dramatizează necontenit relatarea. Apoi ordonează totul in jurul “vocii” sale, chiar si
atunci cand se lasă întrerupt de alții. Amintirile din copilarie devin, prin urmare, o punere in
scenă a propriei vieți , iar Creangă un regizor care rămâne și el in scenă.
Fie ca povestește la persoana a III-a, fie că folosește dialogul cu sine, fie că reproduce spusele
altora, povestitorul recurge la aceleasi mijloace de expresie. Toată această lume in centrul
căruia se afla scriiorul însuși, gândește și vorbește la fel , foloseste un vocabular comun de
cuvinte regionale ( de exemplu megieș, câșlegi, a pisli, a chiti etc.), de expresii frazeologice
de o mare bogătie sinonimică ( de exemplu a o ține tot la fugă, a o lua la papuc, mort-copt
etc.) ori de forme verbale inverse (știut-v-am, pare-mi-se etc.) sau se exprimă în pilde pentru a
caracteriza o situașie sau alta ,exemple ca :Ursul nu joacă de voie, umbla de frunza
frasinelului, dă cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă etc. ,,Impresia ca aceasta lume nu
reprezinta decat variante ale discursului aceluiasi ,,actor”- Creangă insusi se confirma,
asadar"8.

6
Asa cum un basm, urmand motive epice știute de toată lumea, capata originalitate după felul
în care e povestit de un autor sau altul, tot așa si Amintirile din copilărie impun ca semne
particulare ale geniului lui Creangă vocația povestitorului și harul povestirii în stil oral.

,,Roman al copilăriei copilului universal), Amintirile… transmit prin timp imaginea unui
cadru social popular, cu propriile lui semne specifice (indeletnicirile oamenilor, traditiile,
obiceiurile, superstitiile etc.), preum si cea a unei copilarii luminoase, ca toate copilariile.
Creanga urmeaza din acest punct de vedere o schema cunoscuta. Ceea ce il evidentiază este
forma in care el imbraca rememorarea, modul supunerii"9

7
 CAPITOLUL I

ROMANUL INDIRECT(AUTOBIOGRAFIC)-SPECIE A GENULUI BIOGRAFIC

CONSIDERAȚII TEORETICE.

Ca să putem vorbi de noțiunea literară de roman indirect sau autobiografic trebuie să

cercetăm în profunzimea formării literaturii universale și implicit al literaturii române.
Mai întâi,trebuie definit termenul de ,,bildungsroman,,termen provenit din literatura
germană,care desemnează un roman al devenirii personajelor și care prezintă confruntarea
unui personaj central,eroul cu diferite situații de viață,urmând o evoluție atât din punct de
vedere fizic cât și moral și spiritual fiind determinat în principal de aceste situații din viața
personală a eroului.
Bildungsromanul este un gen romanesc apărut în Germania, în sec. XVIII, iar termenul se
datorează filologului german Johann Karl Simon Morgenstern. Acesta consideră
bildungsromanul ca fiind „esenţa romanului, spre deosebire de povestirea epică”10.
Bildungsromanul este un roman de formare sau de formaţie care prezintă confruntarea unui
personaj central, eroul, cu diverse situaţii de viaţă, urmând o evoluţie, atât din punct de vedere
moral, cât şi psihologic, determinată de aceste confruntări.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române termenul literar
de ,,bildungsromam,,desemnează" un roman care prezintă procesul de formare a unei
personalități sub acțiunea educației și a experienței dobândite prin participarea la frământările
vieții sociale. [<ʺ germ. Bildungsroman]"11. Roman de formare sau de formație,prezintă
procesul de formare a personalității eroului,sub acțiunea experiențelor dobândite de-a lungul
vieții.De-a lungul romanului este prezentată de obicei tinerețea,copilăria eroului,iar firul
poveștii se extinde pe mai mulți ani,chiar și pe mai multe decenii,adeseori.Alteori găsim în
aceste romane descrieri ale transformării personajului principal(în cazul Amintirilor din
copilărie a lui Nică) din copilul care face năzbâtii la adultul de mai târziu care își amintește cu
duioșie și nostalgie de copilărie.

8
În mod tradițional acest roman are următoarele trăsături caracteristici:
-prezintă dezvoltarea individuală a personajului și evoluția sa spre maturitate într-o anumită
perioadă de timp sau în condițiile sociale specifice.
- o călătorie inițiatică ca urmare a unei pierderi sau unei dezamăgiri care solicită eroului sau
eroinei părăsirea siguranței casei părintești de la o vârstă fragedă.
-evoluția personalității eroului este lungă și dificilă;aici se descrie conflictul cu ideile
protagonistului și a judecății dure a societății în care acesta trăiește.
-rezultatele acestei evoluții sunt desăvârșirea individului ca om matur și acceptare de către
acesta a condițiilor societății,uitând că a fost rebel.În finalul romanului,eroul recunoaște și
acceptă societatea și locul lui în cadrul ei.
Noțiunea de „autobiografie" a apărut la începutul secolului al XIX-lea în Anglia si Germania.
Se compune din trei cuvinte grecesti, însemnand „scrierea" (graphein), „despre viață" (bios)
„de către el însuși" (autos). Acest neologism a apărut in Franta in 1829 pentru a înlocui
cuvântul „memorii". Dacă genul desemnează încă din secolul al XIX-lea romanele intime care
vorbesc despre o educatie sentimentală sau despre amintirea vietii personale ale scriitorilor, in
secolul XX s-a impus desemnând un text in care o persoana vorbeste despre viata sa.
Romanul autobiografic sau indirect aparține genului epic și este o operă literară în care
autorul își poveștește propria viață prin prisma personajului.
Autobiografia apartine genului biografiei, care include mai multe sub-genuri de „literatura
personala": povesti de viata, memorii, jurnale si biografii. Criticul Philippe Lejeune definește
autobiografia ca „o narațiune retrospectivă în proză, făcută de o persoană reală despre propria
sa existență și se concentrează pe o viața individuală, în special cu privire la evoluția
personalității sale."12 Autobiografia are urmatoarele caracteristici:
• identitate intre autor, narator si personaj de carte, identitate recunoscuta prin semnatura,
nume sau pseudonim.
• relatarea este reconstruită „în retrospectivă", ceea ce înseamnă ca între momentul povestirii
îi cel real s-a scurs o perioadă mai mare sau mai mică de timp.
O mică istorie a acestui termen apărut în literatură poate fi gândită,astfel:
În antichitate, scrierea despre sine răspundea unei căutări a adevărului interior, semnifica un
examen al constiinței. Marcus Aurelius (secolul II) își expunea filosofia în lucrarea "Gânduri
pentru mine, jurnalul intim al unui împărat stoic".
In secolul al cincilea, Sf. Augustin vorbește in „Confesiunile sale" despre convertirea sa la
crestinism. „Eseurile" lui Montaigne din secolul al XVI-lea au marcat o ruptură in scrierea

9
despre sine. El spunea că vrea să scrie „o carte de bună credință în care să apară simplu,
natural și obișnuit, fără artificii."13
In secolul al XVII-lea, „eul demn de ură" al lui Pascal eclipsează genul care se întoarce cu
mai multa fortă în Confesiunile lui Rousseau în secolul al XVIII-lea. Scrierea despre sine
devine intr-adevar autobiografie: Rousseau vorbeste despre viata lui, despre copilărie și
urmărește construirea personalității sale. Prefața oferă un adevarat tratat de lectură literară și
filosofică, bazat pe sinceritate. Secolul al XIX-lea este cel in care genul autobiografic isi
atinge apogeul și are unele provocări ale autobiografiei.
Destinatarul autobiografiei este in general:
• cititorul: Rousseau li se adreseaza celorlalti pentru a se justifica.

• autorul: se afla in cautarea propriului sau adevar interior .

• Dumnezeu: este cazul „Confesiunilor" lui Sf. Augustim

Obiectivele autobiografiei sunt: nevoia de a se justifica, nevoia de a se cunoaste, necesitatea

de a fi martorul unei ere de angajament, nevoia de regăsi o pace interioară sau nevoia de
contemplare narcisistă,adică a te iubi puternic pe tine însuți până la a fi obsedat de sine.
Autobiografia nu este niciodata terminată, astfel rămâne o carte deschisă, în care îi rămâne
autorului să găsească adevărul existenței sale.
Astfel, "Amintirile" sunt vazute ca un roman, specie a genului epic in proză de mărime
substanțială și în special epicului biografic , complexă în raport cu celelalte specii literare
inrudite prin dezvoltarea de regulă a unei problematici grave, narațiune fictivî in care actiunea
dominanta bazata pe evenimente totale se desfasoara pe mai multe planuri, fiind sustinuta de
numeroase personaje bine individualizate, antrenate de o intriga complicata. Deoarece
romanul 'Amintiri din copilarie' a aparut in secolul al XIX-lea si promoveaza o tema
traditională, adică de extracție rurală sau religioasă, poate fi numit și roman traditional pe
lângă cel autobiograbic sau indirect . Caracterul tradițional al romanului reiese din faptul că
el cuprinde o imagine luminoasă a vieții satului văzut ca un 'centrum mundi', unde copilul
năzdravan se va educa și va deveni un om matur.

10
Bildungsromanul „Amintiri din copilărie” are particularitatea neobişnuită că nu prezintă
formarea unui personaj ieşit din comun, ci îşi propune să expună istoria unei copilării ca
multe altele din mediul patriarhal. Invocând cu reală modestie să nu pună accentul pe sine,
autorul afirma : „Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii”14.

11
 CAPITOLUL II

RECEPTAREA AMINTIRILOR DIN COPILĂRIE ÎN CRITICA DE SPECIALITATE

ACTUALĂ

Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul
literar al Junimii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.E un scriitor realist,unul dintre cei
mai cunoscuți și mai iubiți dintre cei mai cunoscuți un foarte talentat povestitor.
El a reușit să ridice proza românească din secolul trecut pe aceleași culmi pe care Eminescu
proiectase limba literară în poezie,valorificând limba omului simplu și ridicând-o la nivel
neegalat nici până astăzi.Astfel criticul literar Garabet Ibrăileanu scria:
,,În Creangă trăiesc credințele,eresurile,datinile,obiceiurile,limba,poezia,morala,filosofia
poporului...Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare;al
sufletului moldovenesc între români;al sufletului țărănesc între moldoveni,al sufletului omului
de la munte între țăranii moldoveni."15
Geneza operei Aminiri din copilărie pornește de la povestirile marelui Creangă pe care le
spunea în bojdeuca sa din Țicău,bunului său prieten,Mihai Eminescu,în iarna anului 1876-
1877.El îi povestea câteva episoade savuroase din amintirile sale din copilărie.
Impresionat,Mihai Eminescu îl îndeamnă să aștearnă totul pe hârtie.Astfel,începând cu anul
1880,scriitorul,care era tot mai bolnav,începe să scrie primele pagini din cea mai importantă
operă a sa,stăpânit de un sentiment de profundă melancolie,dar și de plăcerea de a se cufunda
în primele impresii luminoase și tainice din copilăria tot mai îndepărtată.
,,Monografie,prin autenticul lor,"Amintirile..." evocă o galerie eroică deposedată de atributele
mitice,căci zeii s-au umanizat până la identificare cu oamenii.Nimbul de basm încercuiește
câteva principale figuri din cartea crezută numai a copilăriei,fiindcă despre ea vorbește
îndeosebi,dar,,amintirile,, sunt cartea copilăriei unui neam,în care primitivitatea se zbate
comprimată,"16remarca cu eleganță criticul literar Pompiliu Constantinescu.
Amintiri din copilărie este o operă compusă din patru părți,care apare în ce mai prestigioasă
revistă a timpului său,revista Convorbiri literare,între anii 1881-1882,excepție făcând partea a
IV-a,scrisă în 1888,dar apărută postum în 1892.

15
Ibrăileanu,Garabet
16
Constantinescu,Pompiliu,Scrieri

12
 Publicarea în volum a,,Amintirilor,,s-a făcut la Iași,în anul 1892.
Cartea cuprinde o imagine frumoasă a vieții satului,a obiceiurilor și tradițiilor
poporului,având în centru întâplările și peripețiile lui Nică a lui Ștefan a Petrei,de când,,a
făcut ochi,, și până când ajunge la Iași,scos cu greu din lumea satului său drag,,ca ursul din
bârlog,,.
Eroul central apare ,așadar ,înfățișat de autor,din copilările până în pragul adolescenței.Într-
un prim plan,sunt zugrăvite procesul de formare a lui Nică și evoluția lui spirituală strâns
legate de mediile pe care le străbate.Cel de-al doilea plan reconstituie,obiectiv,universul vieții
țărănești,atmosfera patriarhală a satului,cu instituțiile sale:familia,școala,biserica,armata.
Ca și în poveștile lui Mark Twain,cu care prozatorul român are unele puncte comune,acest
prim roman al copilăriei țărănești din literatura noastră povestește isprăvile unui copil de 13-
14 ani,trecute de mult și devenite frumoase prin ceața amintirii.Frumusețea cărții stă,între
altele,în totala dezinvoltură cu care omul matur evocă propria-i copilărie,identificându-
se,până la un punct,cu mentalitatea vârstei respective,pe care o privește cu nemărginită
simpatie și umor.Întâmplările sunt reprezentate scenic,iar autenticitatea trăirii merge până la
identificarea cu personajele,pentru că povestitorul își,,joacă,,rolul său de copil și ne invită,cu
bonomie,să gustăm farmecul,,Vârstei de aur,, a omului dintotdeauna și de pretutindeni.
,,Amintiri din copilărie,, sunt împărțite în patru capitole distincte,cu povestiri ce pot fi privite
și ca indepentente,datorită unității și rotunjimii lor perfecte.Asta înseamnă că diferitele
episoade ale cărții decurg unele din altele,scriitorul povestind la persoana I,și o perspecivă
subiectivă,întâmplările de care-și aduce aminte.
a)Partea I începe cu evocarea plină de duioșie a satului natal,a primei școli pe la care a
trecut,,chilioara de sub bisericii,,ridicată prin strădania părintelui Ioan,cu descrierea primilor
dascăli(Bădița Vasile,,un holtei frumos și voinic,, care sfătuia pe oameni să-și dea copiii la
învățătură),a metodelor primitive de educație:,,calul Bălan",,Sfântul Nicolai",procitania de
sâmbătă;sunt evocate de asemenea,o serie de năzdrăvănii copilărești,ca de pildă,prinderea
muștelor cu ceasloavele unse.Tot în această parte facem cunoștință cu primii colegi ai lui
Nică:Smărănduca,fata popei,cu monitorul clasei,cel,,înaintat la învățătură până la genunchiul
broaștei,,-Nic a lui Costache-cu Toader a Catincăi,,alt hojmalău,,sau cu Dumitu,fratele mai
mic al mamei sale.Asistăm la multele discuții purtate de părinții lui Creangă,cu privire la
învățătura copilului lor mai mare;apoi facem cunoștință cu David Creangă,bunicul dinspre
mamă al povestitorului,care-l sfătuiește pe Ștefan a Petrei:

13
 ,,Nu-i rău,măi Ștefane,să știe băietul tău oleacă de carte;nu numaidecât pentru popie,cum
chiteșteSmaranda...Dar cartea îți aduce și oarecare mângâiere...Din cărți culegi și multă
înțelepciune;și la drept vorbind,nu ești numai așa o vacă de muls pentru fiecare."17
Capitolul se încheie cu descrierea școlii din Broșteni,îmbolnăvirea de râie de la caprele
Irinucăi și prăvălirea bolovanului de pe coastă,care dârâmă bordeiul,,babei,,și omoară două
capre.
b)Partea a II-a se deschide cu reluarea descrierii satului natal,făcută cu multă duioșie,în
special când înfățișează casa părintească:,,Nu știu alții cum sunt,dar eu când mă gândesc la
locul nașterii mele,la casa părintească din Humulești...,parcă-mi saltă și acum inima de
bucurie."18Acest capitol e plin de lirism și ne pregătește pentru a introduce în centrul
amintirilor chipul scump al mamei,pe care autorul,după trecerea vremii,o vede printr-o lumină
deosebit de frumoasă.
După ce mărturisește,cu venerație,dragostea sa nesfârșită față de mamă,scriitorul dezvăluie
cu durere motivele ce-l fac să se întoarcă în trecut:,,Hai mai bine de copilărie să povestim,căci
ea singură este veselă și nevinovată."19Sau în altă parte din capitol scria:,,Așa eram eu la
vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copiii,de când e lumea asta și pământul,măcar să
zică,cine ce-a zice."20
Autorul trece apoi la povestirea succesivă a unor întâmplări hazlii:nebuniile și jocurile din
casa părintească,obiceiurile de Anul Nou,mersul cu plugușorul,furatul cireșelor din grădina
mătușii Marioara,pupăza din tei,la scăldat,smântânitul oalelor,cearta cu moș Chiorpec,
Ciubotariul etc.Partea a II-a se încheie cu o autocaracterizare:,,Ia,am fost și eu,în lumea
asta ,un boț cu ochi,o bucată de humă însuflețită din Humulești,care nici frumos până la
douăzeci de ani,nici cuminte până la treizeci de ani și nici bogat până la patruzeci nu m-am
făcut,dar și sărac așa ca anul acesta,ca în anul trecut și ca de când sunt,niciodată n-am fost."21
c)Patrea a III-a ne poartă pe urmele școlilor pe la care a învățat Creangă:școala din Târgu
Neamț,,fabrica de popi din Folticeni,,unde sunt prezentate alte metode primitive de
învățătură,dar și desele petreceri de la gazda humuleștenilor,Pavel Ciubotariul.

6
Creangă,Ion,Opere,Editura Minerva,București,1972,fragment din partea I,pag 268
7
idem6,pag 276
8
Creangă,Ion,op.cit,p.278
9
idem8

14
10
idem6 fragment din partea a II-a,p.302-303

d)Partea a IV-a și ultima este mai scurtă decât celelalte și Creangă evocă aici despărțirea de
satul său drag,de Humuleștiul anului 1855,când e obligat,după stăruințele mamei sale,să plece
la Seminarul de la Socola,de unde avea să iasă preot.Ca și în partea întâi,revine imaginea
locurilor natale,a oamenilor,flăcăilor și fetelor din sat,de care trebuie să se despartă,așa cum
va trebui să o facă,pentru totdeauna,de copilăria sa fericită.
Sufletul adolescentului Nica este acum mult mai deschis sensibilitatilor cromatice si vizuale
ale împrejurimilor satului natal: si scriitorul surprinde amaraciunea din sufletul copilului care
se dezradacineaza, se desprinde de paradisul copilariei.
Impulsul creator al "Amintirilor din copilarie" este iubirea de casa, dragostea pentru universul
mirific al copilariei luminata de prezenta parintilor, fratilor, consatenilor si aureolata de
farmecul locurilor natale.
Desi în Amintiri scriitorul priveste retrospectiv, cu ochii copilului de odinioara, lipsit de griji,
preocupat de jocurile sale si nu de neajunsurile oamenilor, sunt zugrăvite în aceasta opera si
destule aspecte amare de viata rurala.
Din această operă autobiografică,un roman indirect al literaturii române se desprinde o
puternică dragoste față de popor,de viață și de obiceiurile satului moldovean.
Ion Creangă mânuiește cu pricepere monologul și dialogul.Întâmplările sunt înscenate
parcă,iar autenticitatea trăirii merge până la identificarea cu personajele,pentru că autorul
regizează scenele sau participă la,,jucarea,,lor.
Un alt procedeu stilist bogat în efecte este întrebuințarea cu sens augumentativ,a
diminutivelor.Constrastul dintre formă și conținut explică valoarea expresivă neobișnuit de
mare a acestui procedeu,iar pe de altă parte,folosirea lui atunci când vorbitorul este ironic ; de
exemplu,moș Luca este,,însurățel de-al doilea,a cărui tânără nevastă avusese grijă să-l
trezească la timp."22
Roman al copilăriei,Amintirile lui Ion Creangă zugrăvesc zburdălnicia și nevinovăția acestei
vârste,conturând un erou cu o personalitate pregnantă.Lumea rurală este privită din
interior,din perspectiva eroului narator aflat la vârsta copilăriei,iar uneori la maturitatea
reflexiei și nostalgiei.Nică se autocaracterizează câte o dată,dar modalitatea principală de
construire a personajului rămâne rostogolirea formitabilă de întâmplări prin care trece,sau la
care este martor.

15
Opera este un roman al devenirii în care autorul are rolul de a ordona narativ etapele formarii
copilului ca om.,, El isi creează o lume proprie, plina de haz si fantezie, un joc in care regulile
sunt stabilite de el insusi. Libertatea imaginatiei implicata in termenul generic amintiri"23
stabileste o moderna relatie intre adevar, verosimil si imaginar, lasand scriitorului posibilitatea
de a se exprima intr-o varietate de procedee, toate subordonate insa relatiei de identitate intre
narator si personaj, esentiala pentru receptarea activa a textului. Vocea povestitorului se
contopește în cea a lui Nică, dar și cu vocile altor personaje, într-o naratiune continuă,
mobilă, cu aspect de mozaic
Oralitatea de tip popular, procedeele dramatice, subiectivitatea, stilul indirect liber, vorbirea
aluziva, limba inmiresmata a personajelor, memoria involuntara in derularea amintirilor,
voluptatea ironiei si a autoironiei, strategiile narative diverse, fuziunea real-fabulos constituie
coordonate definitorii ale artei de a povesti specifice lui Creanga.
Amintiri din copilărie nu seamănă cu genul ei proxim din alte literaturi, deoarece Creangă nu
numai ca isi retraieste existenta de odinioara, dar si-o traieste si pe cea prezenta, intr-o
pendulare permanenta intre trecut si prezent, intre timpul narat si timpul naratiunii, la un loc
cu atitudinile contrare implicate - nostalgie si regret, dezamagire si singuratate.
,,Creanga e un mare scriitor realist. Pornind insă de la realitate, el mitologizeaza, iar viata
capata proportii uriase in opera lui . Creanga sugereaza mai mult decat descrie."24
Aprecierea lui Vasile Coroban vizeaza o trasatura esentiala a stilului lui Ion Creanga,
vizibila si in Amintiri din copilarie: scriitorul porneste de la realitatea traita, imediata, insa o
converteste, cu mijloacele specifice literaturii, intr-o alta realitate, izvorata in primul rand din
perspectiva nostalgica deschisa asupra copilariei. Pastrandu-si permanent placerea de a glumi,
naratorul-erou imbina dorul cu umorul"25 (Ovidiu Bârlea), pe fondul unui umor sanatos,
taranesc, tonic, optimist.

16
Naratiunea este la persoana I, dand textului o nota de subiectivitate specifica scrierilor
memorialistice. Creanga este narator, personaj, martor si comentator al intamplarilor evocate.
Dialogul cu cititorul este viu, prin adresarea la persoana I, acesta fiind solicitat sa participe
afectiv la derularea faptelor. Autorul nu se manifesta ca un scriitor, ci ca un povestitor care isi
organizeaza discursul in virtutea rigorilor oralitatii, astfel incat ceremonialul spunerii devine
incantator prin duhul popular de care este patruns, amintindu-ne de Decameronul lui
Boccaccio sau de Hanu Ancutei lui Mihail Sadoveanu.
Tema este evidentiata printr-o serie de motive ce proiecteaza opera in sfera semnificatiilor
general umane, tendinta fiind aceea de creare a unui mit, cel al copilariei: motivul labirintului,
al drumului, al obstacolelor, al prieteniei, al sarbatorii, al intoarcerii la origini etc.
Amintiri din copilarie este opera de maturitate artistica a lui Creanga, abordand un univers
uman necunoscut pana atunci in literatura romană.
Ca specie, poate fi considerat un roman de formare traditional, deoarece urmareste
procesul modelarii umane. Creatia devine un mod de a retrai trecutul, varsta fericirii, iar
sentimentul dominant este nostalgia.
Subiectul respecta, in general, ordinea cronologica a evenimentelor, intercalandu-se insa
multe digresiuni anecdotice. Nimic spectaculos nu intervine in derularea etapelor copilariei si
ale adolescentei. Sunt experiente obisnuite, banale chiar, infatisate cu realism de scriitor. Ceea
ce le unicizeaza este farmecul spunerii, mirajul limbajului, acel inefabil al exprimarii ce-1
face pe Creanga de neegalat.
Naratiunea se incheaga progresiv, de la evocarea primei scoli in care a invatat si a dascalilor
pana la plecarea definitiva din satul natal, pentru a urma Seminarul Teologic din Iasi. Creanga
decupeaza din copilaria sa acele episoade si intamplari care au fost esentiale nu numai pentru
devenirea sa umana, ci si pentru trairea nemijlocita a farmecului varstei, intarzie mult asupra
descrierii casei parintesti, a familiei, a atmosferei specifice gospodariei moldovenesti de la
inceputul secolului al XlX-lea. Imaginea mamei apare in toate secventele--cheie ale textului,
asupra sa autorul oprindu-se ori de cate ori este coplesit de nostalgie. Scolile pe la care a
umblat (Brosteni, Targu-Neamt, Falticeni) sunt tot atatea pretexte de a descrie nu numai
aventurile eroului, ci si realitatile timpului, modul in care se invata carte pe atunci.
Humuleștiul rămâne insa punctul de referință, personajul raportandu-se neincetat, direct sau
indirect, la acesta. De aceea, ruptura ce se va produce în partea a IV-a a cărții va fi una
dramatică, pentru că semnifică nu doar indepărtarea de un loc drag eroului, ci și ieșirea din
copilărie, din acel spațiu ideal pentru o copilărie ideală.

17
Textul este fundamental clasic, atât prin construcția subiectului, cât ți prin coerența și
limpezimea stilului. Limbajul este savuros, absolut autentic, scriitorul îmbinând cu o artă
desăvarsita regionalismele, arhaismele, zicerile tipice, proverbele, vorbele de duh, incat
realizeaza o atmosfera specifica lumii rurale din zona Moldovei, un cadru ce indeamnă la
ascultarea necontenită a acelei voci unice pe care o dobândește Creangă ca narator.
Povestitor desăvârsșt, Creangă a fost plasat, în evoluția artei narative românești, între Ion
Neculce si Mihail Sadoveanu, toți trei remarcându-se printr-o tehnică aparte în construcția
figurilor evocate, în reinvierea trecutului, în crearea unei atmosfere vii, autentice, in care se
situează faptele prezentate, dar mai ales în arta povestirii, prin care cititorul trăiește iluzia
apartenenței la lumile infățișate în operă. La Creangă remarcăm in primul rând tehnica orală a
spunerii; el scrie ca și cum ar trebui să-și interpreteze textul, intrând, rând pe rând,în pielea
fiecarui personaj si stabilind o relatie apropiata cu cititorul. Ceea ce impresionează, in al
doilea rand, este dinamismul anecdotic, multitudinea de fapte si rapiditatea cu care acestea se
deruleaza, incat textul are o evidenta coloratura de roman de aventuri. Umorul vine din
exprimarea mucalita, poznasa, din amestecul regionalismelor cu locutiunile, din prezenta
termenilor familiari si a expresiilor populare, din caracterizari ironice si autoironice, din
limbajul afectiv marcat de prezenta dativului etic, a interjectiilor si a exclamatiilor.
Secretul popularitatii Amintirilor, intre toate varstele de cititori, este omenescul figurilor si
sentimentelor evocate; este un fel de poezie veridica a vietii, care se degaja dintre fapte si
psihologii. incadrat intr-o ereditate si intr-o suma de traditii, Creanga exprima acel echilibru
clasic intre aspiratii si posibilitatea de realizare, pe care-1 naste structura milenara a satului si
orizontul lui moral de un precis contur. ,,Un fel de clopot vast, in care omul nu se poate
sufoca, dar nici rataci; si este caracteristic pentru sensibilitatea lui de scriitor ca Amintirile se
termina odata cu plecarea tanarului catihet la Iasi, la Socola. Dincolo de sat si de lumea lui
specifica incep targul si mahalaua, in care Creanga, pasind peste copilaria si adolescenta lui
rurala , va fi un dezradacinat."26 (Pompiliu Constantinescu, Scrieri)

18
 Primii comentatori ai lui Creangă au fost atenți mai mult la puterea lui de a-și
reprezenta vizual oamenii și lucrurile observate altă dată, încât întru-una din cele mai vechi
caracterizări ale povestitorului, Nicolae Iorga (Pagini de critică din tinerețe, p. 181) scrie:„…
ca și poporul, călăuza și inspiratorul lui unic, el are putine idei abstrace în minte:icoanele,
senzațiile predomină. Memoria lui e o memorie de ordine senzațională; el vede admirabil;
faptele care trec pe dinaintea ochilor lui glumeți își pun adânc pecetea în masa creierilor lui,
scădați de un sânge îmbelșugat în globule, și urma lăsată nu se mai șterge niciodată. În orice
moment, Creangă poate dispune de dânsa; ea, senzația, i se prezintă înainte cu bogăția ei de
culori și lămurirea de contururi, gata să ieie trup sub condei”27.
El fixează doar impresia de gust, fără s-o motiveze.În ambele cazuri avem de-
aface cu un fel de critică latentă .E momentul să urmărim mai îndeaproape ceea ce am numit
critică latentă la Maiorescu și a cărei proveniență orală am sugerat-o mai sus.Această critică e
uneori forma originală a unor articole viitoare ;de cele mai multe ori însă ea nu se constituie
ca atare, rămânând fragmentară.
O constatăm în marginalii și coirne, în corespondență și în jurnal.Ne parvine mai rar, prin
mărturiile prietenilor.Exemplul tipic este ceea ce criticul a scris despre Creangă. Nicio
analiză, nici o motivare a valorii prozei;numeroase semene ale prețuirii ei .
La uluitul, Maiorescu era numai acea superioară –și salutară-„prudență ”pe care
în toate i-o recunoaștem .La G.Călinescu, ,,tonul asertoric maschează dificultatea care nu-i
ocolește nici pe criticii cei mai dăruiți, când-în pofida unor adânci intuiții anterioare –îi prinde
nerâbdarea de a încheia o discuție mai dificilă decât păruse la prima vedere.28
„Creangă este un stilist abundent, folosind formele oralităţii”, „imaginile,
metaforele, comparaţiile lui sunt ziceri ale poporului, expresii scoase din marele rezervor al
limbii. ”29(T.Vianu)
Vianu e cam tot atât de prudent cât și Maiorescu atunci când remarcă că ,,zicerile
tipice sînt în Creangă mijloacele unui artist individual și că pentru autor limba, cu nesecatele
ei posibilități de culoare și humor, a încetat de a mai fi o funcțiune spontană și inconștientă
pentru a devein un mijloc reflectat în serviciul unor scopuri artistice ” 30, care nu ne devin
foarte limpezi după aceea, fie și examinând felul „epitetelor”„al unităților ritmice”și al altor
aspect care pot să prezinte un interes real mai curând pentru stilisticienii lingviști.

19
 Pentru Călinescu, Creangă a fost înainte de toate un povestitor cu virtualități de dramaturg
În același timp, criticul demonstrează rafinamentul erudit al narațiunilor sale, aducând ca
argument un procedeu specific autorilor livrești:„Creangă folosește un procedeu tipic autorilor
cărturărești, ca Rabelais, și ca alții din linia lui, ca Sterne și Anatole France, și anume paralela
continuă, dusă până la beție între acualitate și experiența acumulată.Instrumentul principal al
acestui mod literar este citatul”31
George Călinescu având un simț artistic mai acut și procedând în consecință, zice
într-un rând, cu excepțională pătrundere, că la Creangă ,,vorbirea denotă o mișcare
interioară32;ceea ce denotă o intuiție fără posibilitate de obiecție a ceea ce reprezintă autorul
poveștilor, povestirilor, Amintirilor din copilărie, nu în calitate lui de narator oarecare ci de
povestitor artist și complicația începe să devină mare umorist .

Când apărea Ion Creangă adus de Mihail Eminescu în cercul „Junimii” pentru a-și
spune snoavele lui râsul asistenței era atât de puternic încât se cutremurau pereții, după cum
își amintește Iacob Negruzzi. Domnii de la „Junimea” care vorbeau nemțește și franțuzește
înre ei, aveau cultură și gusturi delicate, consimțeau să primească această baie de umor
popular ca într-o societate de bărbați care, când sunt faorte binecrescuți, accepă să descindă
pentu o clipă de la nivelul convențional.
Înțelegem bine ce se petrecea în aceste cazuri la „Junimea” când citim în Amintirile lui Iacob
Negruzzi acestă însemnare semnificativă:„Și când aducea în << Junimea >>-scrie Negruzzi-
câte o poveste sau o snoavă și mai târziu câte un capitol din Amintirile sale, cu câtă plăcere și
haz ascultam sănătoasele produceri ale acestei talent primitiv și necioplit”33.
Impresii critice despre homerismul povestitorului nostru au mai obserbat si alți
cercetători. După perioada când au scris, aceștia sunt Nicolae Iorga(Pagini de critica din
tinereță, 1921, din Convorbiri literare, 1890), Pompiliu Constantinescu(Critice, 1933) și
Simion Mehedinți (Comunicare la radio, 1973). Iar dacă spirite atât de felurite au putut sa se
împreuneze în aceleași afirmații, e semn ca stăpânim cu ele un adevăr critic fundamental. Am
mai arătat însă, deși numai în treacăt, că homerismul, ca formula a acestei identități literare,
cuprinde în sine o anume proprietate .Cu toate că e singura potrivită să exprime puterea lui
Creangă de a organiza în ciclul poveștile poporului, a cărui fire cu deosebire fabulară o trece
și în producerea de gen cult, ea conține totuși posibilitatea unei erori, care provine din
perspectiva istorică a celor de azi câți o întrebuințăm.34

20
 Opera lui Creangă, prin utilizarea proverbelor, construcțiilor lingvistice cu mare
încărcătură morală are și un caracter didactic; în fiecare vorbă folosită cu tâlc transmite o
fărâmă din filosofia de viață a omului din popor, care deși neșcolit fiind și-a dobândit înalta
înțelepciune – în mare parte – din învățătura bisericească, sau transmite o mustrare, o acuză
(uneori char prin intermediul ironiei) la adresa une nedreptăți sau a unei stări nefirești de
lucruri.

Prin toată structura operei sale Creangă este un scriitor de tip clasic, un observator al umanității sub
latura morală, chiar și în basme, unde fantastice sunt numai unele peripețiile, eroii, ființele supranaturale înseși
întruchipînd virtuți și vieți omenești.

Pentru George Călinescu istoria literară e o adevarată „comedie umană” având ca pretext
scriitorii. Călinescu propune astfel despre Creangă o viziune obiectivă pentru că se bizuie pe
documente si totodată, personală, individuală, deoarece documentele sunt supuse interpretării
subiective, niciodata însă arbitrare.
Creangă în viziunea lui Călinescu, e un personaj de comedie, un spirit
nastratinesc, unind însușirile artistului exemplar cu scăderile omului de rînd. Dar pînă a
ajunge la un portret totalitar, critica pornește de la strămoși, părinți, frați și surori, făcând cu
plăcere genealogie, sociologie, descriptive, istorie, caracterologie.
Criticul aruncă în stilul lui Odobescu, dar mai nervos, repezi ochiri asupra solului, vegetației
și fizionomiei tipului uman caracteristic. Peisajul iluzionează priveliștea, e de o mareție care
înspăimîntă, așezările omenești, ieșite dintre coline ascunse, par colosale, totul dînd o senzație
de fabulous, mirific printr-un singur proces de mistificație a ochiului copleșit de arșițe si
viscole cumplite, asiatice. Călinescu înfățișează în fond, cadrul general în care vor evolua
Gerilă, Flăminzilă, Setilă, Păsări-Lăti –Lungilă, etc, acești Gargantua moldavi. Intrind în
amănunt in studiul psihologiei etnice, Călinescu, în același spirit pregătitor, explicativ,
observă aristocratismul, ”indolența nervoaă”, purtările alese, fine ale locuitorului dintre Siret
si Prut, continuator, probabil al scitului. De aici trecerea de la studiul familiei si al însușirilor
ei particulare e facilitată.

21
 Pentru a readuce faptele la măsura lor exactă, G. Călinescu reexaminează
documentele cunoscute, aduce altele noi, citind totul cu alți ochi.,, Monografia e, din acest
punct de vedere, o carte polemică, demitizantă. In chip curios însă, biografia lui Creangă nu e
lipsită de această interpretare critică de o notă fabuloasă. Portretul crește peste datele
obișnuite, dar într-o directivă morală pe care opera literară o justifică"35.
Talentul lui Creangă e de a complica, aproape cu erudiție, lucrurile, de a
obscuriza, când aluzia ajunge prea departe înțelesurile, de a devia intențiile prea directe si de a
intări impresia inițială prin observații mai directe, cînd faptele ies prea mult din cîmpul
relatării imediate.
Călinescu vorbește de mai multe ori de inefabilul narațiunilor, de farmecul
inanalizabil, de inutilitatea verbală etc. ridicînd astfel opera deasupra determinărilor imediate.
Mulți cred că originalitatea humuleșteanului stă în descriere, in forța evocării, în puterea de a
creea tipuri și de a reproduce limbajul țărănesc. La Creangă există observația milenară,
transpusă cu o fină artă a dialogului în ziceri și gesture tipice. Conținutul afectiv al operei e de
însemnătate secundară, de aceea e dificil a justificarii valoarilor scrierilor lui .Cu aceste
accente pure, muzicale, portretul lui Creangă, ca scriitor fundamental, erudit si rafinat,
fabulous și realistic, savuros și bufon, comediograf superior, gratuit într-un mod sublim, se
întregește pe alt plan estetic decît acela propriu scriitorului ”poporal” primitiv, umorist virtos.
Din acest punct de vedere, Creangă așa cum îl ințeleg generațiile mai noi, e în
bună parte creația lui George Călinescu36.
Eugen Todoran vede în umor o manifestare a atitudinii celor ce iau viața așa cum
este, a oamenilor simpli, a „prostimii”.Recunoșterea calității „de prost” a fost pentru prostime
multă vreme doar forma „prostească”a unei anumite înțelepciuni, cu atât mai ușor de folosit
cu cât ei nici nu i se recunoaște dreptul la un alt fel de a fi .Privit între umoriștii lumii, Ion
Creangă este un adevărat umorist prin ceea ce istoric s-a constituit în arta umorului:în primul
rând observația realității mai mult din inimă decât din cuget deși cugetarea nu devine, ca de
obicei în artă, o formă a sentimentului, ci contrariul său;la aceasta se adaugă îngăduința și
chiar simpatia pentru cei surprinși în contradicția dintre aparență și realitate, cu motivarea că
în viață nimic nu este grav, dacă e privit fără prejudecată, fără ca astfel să se îngăduie omului
mai mult decât trece „omenia” lui.37

idem
24

22
 Todoran,Eugen
25

Creangă adună în scrierile lui mult vocabular țărănesc, dar mai cu seamă
proverbe, zicători care amplifică impresia de oralitate. Despre Creangă se repetă mereu
banalitățile școlare știute: puterea de a creea tipuri vii, arta cu care mânuiește limba, puritatea
vocabularului, aproape cu desăvârșire lipsit de neologisme, stilul simplu, natural și plastic, cu
propoziții și fraze armonioase și ritmate, atât de perfect potrivite cu subiectul și celelalte. Cu
această artă a „spunerii”, Creangă provoacă în cititor simțământul de ascultător și totodată de
participant la întâmplări, în cadrul unui prezent epic copleșitor.
Până la urmă, însă, filmul trepidant al narațiunilor lui, dimensiunea uriașă a
întâmplărilor și a eroilor, dimpreună cu puternicul prezent narativ se compun într-o structură
propie omului din popor.
Nicolae Manolescu respinge ideea unui Creangă autor satiric, considerând că
marele prozator cultivă umorul, cu malițiozitate, însă fără răutate.Mentalitatea lui se
întemeiază pe bun simț și pe natural, acceptând oamenii „așa cum sînt” deci cu duioșie, cu
înțelegere pentru slăbiciunile lor38.
Opera lui Creangă, prin utilizarea proverbelor, construcțiilor lingvistice cu mare
încărcătură morală are și un caracter didactic; în fiecare vorbă folosită cu tâlc transmite o
fărâmă din filosofia de viață a omului din popor, care deși neșcolit fiind și-a dobândit înalta
înțelepciune – în mare parte – din învățătura bisericească, sau transmite o mustrare, o acuză
(uneori char prin intermediul ironiei) la adresa une nedreptăți sau a unei stări nefirești de
lucruri.
Prin toată structura operei sale Creangă este un scriitor de tip clasic, un observator
al umanității sub latura morală, chiar și în basme, unde fantastice sunt numai unele peripeții,
eroii, ființele supranaturale înseși întruchipînd virtuți și vieți omenești.
Amintiri din copilărie este opera de maturitate a scriitorului, așternută pe hârtie începând din
1880 și având ca temă principală „copilăria copilului universal” Autorul se va raporta în
permanență la această temă, fie prin intermediul eului-personaj, fie al eului-narator, refăcând
mental traseul devenirii sale de la acel „boț cu humă” până la creatorul matur, ce face din
viața sa un pretext artistic, ajuns simbol al copilăriei în geneza ei..

23
Amintiri din copilărie depășesc însă cu mult limitele prozei memorabile, devenind un
bildungs roman ce are în centru ideea „lumii ca spectacol”, a traseului prin care copilul
descoperă lumea.
Opera este un roman autobiografic și „un roman al devenirii în care autorul are rolul de a
ordona narativ etapele formării copilului ca om. El își creează o lume proprie, plină de haz și
fantastică, un joc în care regulile sunt stabilite de el însuși.”39
Libertatea imaginației implicată în termenul generic „amintire” stabilește o modernă relație
între adevăr, verosimil și imaginar, lăsând scriitorului posibilitatea de a se exprima într-o
varietate de procedee, toate subordonate, însă relației de identitate activă a textului. Vocea
povestitorului se împletește cu cea a lui Nică, dar și cu vocile altor personaje, într-o narațiune
continuă, nobilă cu aspect mozaical.
Amintiri din copilărie nu seamănă cu Aventurile lui Tom Sawyer, deci cu genul ei proxim din
alte literaturi, deoarece Creangă, nu numai că-și trăiește existența de odinioară, dar și-o
trăiește și pe cea prezentă, într-o pendulare permanentă între trecut și prezent, între timpul
naratorului și timpul narațiunii la un loc cu atitudini contrare implicate: „Creangă sugerează
mai mult decât descrie.” , și tot el este cel care „face parte dintr-un neam cu genul râsului.”40
Aprecierea lui V. Coroban vizează o trăsătură esențială a stilului lui Creangă: scriitorul
pornește de la o realitate trăită imediat, însă o convertește, cu mijloacele specifice literaturii
într-o altă realitate, izvorâtă, în primul rând, din perspectiva nostalgică deschisă asupra
copilăriei. Păstrând în permanență plăcerea de a glumi, naratorul-erou îmbină „dorul cu
umorul” pe fondul unui umor sănătos, țărănesc, tonic și optimist.
„Amintiri din copilărie”, care numai în aparenţă este un „jurnal autobiografic”, în fond,
această operă memorialistică nu este altceva decât o „poveste deghizată”. Scrierea se află la
confluenţa genului memorialistic cu povestirea. Cele patru părţi ale „Amintirilor din
copilărie” alcătuiesc un document biografic, psihologic şi literar. Nimic deosebit nu se
petrece în „Amintiri”. George Călinescu făcea afirmaţia, în monografia dedicată lui Ion
Creangă, după care „Amintirile” ne relatează „copilăria copilului universal”. Nică a lui Ştefan
a Petrei nu se deosebeşte cu nimic de ceilalţi copii din sat şi din lume.

24
 Originalitatea „Amintirilor” trebuie căutată în altă parte, şi anume în tonul inimitabil
în care ne sunt narate peripeţiile, în arta povestirii, cu alte cuvinte. Ori de câte ori şi la orice
vârstă îl citeşti, Creangă este de o prospeţime uimitoare. Ca şi Caragiale. Cascadele, cum le
numeşte Eugen Simion, de ziceri, sentinţe, proverbe sau „gala de umor de mare clasă”41 sunt
mereu proaspete şi înviorătoare pentru spiritul cititorului, cu atât mai mult, ne-a spus-o
Călinescu, pentru spiritul cititorului cu gust artistic. În „Amintiri din copilăriei” frapează
absenţa descrierilor de natură, precum şi lipsa erotismului. ,,Complicaţia sentimentală lipseşte
la Creangă"42, după cum remarcă Vladimir Streinu.
Un aspect inedit al „Amintirilor” ni-l relevă George Călinescu, care găseşte unele afinităţi cu
proza „picarescă”. Episodul cu pupăza este comparat de criticul literar ,, cu scrierea picarescă
„Lazarillo de Tormes”43
Oralitatea stilului şi umorul sunt alte surse care conferă valoarea artistică a „Amintirilor”.
Putem spune că eroii din „Amintiri” se comportă, adeseori, ca aceia din basme, iar eroii
basmelor vorbesc întocmai ca ţăranii din Humuleşti. Creangă pune, de asemenea, accentul pe
pitorescul etnografic, dându-ne o monografie a satului arhaic, de munte, în care pătrund totuşi
semne ale înnoirilor. Îndeletnicirile de bază ale humuleştenilor sunt: oieritul, prelucrarea
lemnului, comerţul şi cărăuşia.
În monografia consacrată scriitorului, George Călinescu pune un deosebit accent pe
pitorescul etnografic, descriindu-ne obiceiurile şi tradiţiile din zona în care s-a născut Ion
Creangă.
,, Eroul principal al „Amintirilor”, Nică a lui Ştefan a Petrii, este un alter-ego al autorului,
ipostaza infantilă a povestitorului."44 Creangă spune peripeţiile lui Nică dintr-o perspectivă
mărită, homerică."„Amintirile” sunt pătrunse de un puternic lirism şi de duioşie, de nostalgia
după vârsta de aur a copilăriei.

25
Remarcabilă este, mai întâi, analiza lui Eugen Simion privind omul biografic şi omul din
operă sau „trasferurile proustiene între eul creator şi eul biografic. Criticul observă că în
Amintirile din copilărie, Ion Creangă „şi-a scris viaţa (transformând-o într-o autoficţiune), dar
opera, odată tipărită şi citită de multe generaţii, începe să-i scrie viaţa, să compună, altfel zis,
o biografie fabuloasă ce creşte pe măsură ce este citită şi analizată”. 45
Personajul propriei sale opere, care este Creangă, îşi găseşte în Eugen Simion şi un
portretist de mare virtuozitate. Că Ion Creangă a constituit, aşa cum afirmă criticul, obiectul
„fanteziilor hermeneuţilor şi că este victimă uşoară pentru biografii săi”46 e de domeniul
evidenţei.
Pompiliu Constantinescu aprecia faptul că Amintirile lui Creangă sunt o epopee a vieții
medii:,,În elementul epic,memoriile acestea ting pe câteva portative mai jos,epopeea vieții
medii și pașnice a țăranului român."47
O cuprinzătoare analiză face Ștefan Munteanu,în studiul său,,Valori ale limbii populare în
opera lui Ion Creangă demonstrând valorile limbii lui Creangă printr-o cuprindere a tuturor
compartimentelor limbii:fonetic,lexical,morfologic.
,, Sunt de menționat și sobrietatea stilului,puritatea lexicală,exprimarea sentențioasă ritmul
amplu al frazelor care curg disciplinate și strunite de rigorile compoziției literareʺ48
Alt critic literar care s-a ocupat cu cercetarea operei lui Creangă este George Tohăneanu care
a subliniat faptul că,,scrierile lui Creangă și mai cu seamă Amintirile sunt dominate de
dinamism,de precipitare și de tensiune a narațiunii"49
Considerat de către Garabet Ibrăileanu un ,,Homer al literaturii noastre,Creangă este după
majoritatea criticilor,scriitorul fără metafore.
,,Creangă valorifică întregul tezaur al limbii populare dintr-un trecut milenar,cu tot ceea ce a
putut primi și păstra ea din experiența,simțirea și imaginația viitorului ei.ʺ

26
Ioan Slavici,care l-a cunoscut pe marele povestitor,îl așează în Amintirile sale,din punct de
vedere al inteligenței,alături de prietenul său Eminescu spunând că:
,,Ceea ce l-a ridicat pe Ion Creangă în rândul marilor noștri scriitori e sinceritatea și iubirea de
adevăr cu care reproduce felul de a gândi și de a simți al poporului român lipsa de-nconjur cu
care spune adevărul,pe care numai puțini îl știu atât de bine ca dânsul."
Amintiri din copilărie este capodopera care-l asează pe autorul ei în galeria scriitorilor de
roman indirect ai lumii cum sunt Flaubert,Turgheniev,Dickens,Goethe etc
Evocarea copilăriei,se face la Creangă din perspectiva îndepărtată a maturității.

27