Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Litere
Limba și literatura română – Limba și literatura engleză

REFERAT

ARTA NARATIVĂ A LUI ION CREANGĂ

ÎN ”AMINTIRI DIN COPILĂRIE”

Coordonator: Prof. univ. Luiza Marinescu

Student: Bolboceanu (Chiriacescu) Eliza Adina

BUCUREȘTI

2018
 Arta narativă a lui Ion Creangă în ”Amintiri din copilărie”

George Călinescu scria în volumul ”Ion Creangă (Viața și opera) că ”limba lui
Creangă este sufletul povestitorului în măsura în care și acesta se așază ca vorbitor
în mijlocul ascultătorilor, și totodată sufletul eroilor săi. Narațiunea are două realități
concentrice: întâi pe aceea a povestitorului, care stârnește hazul și mulțumirea prin
chiar prezența lui,cum se întâmplă cu actorul și cu oratorul, apoi pe aceea a lumii din
narațiune” (Călinescu, 1978, p.224).

Romanul ”Amintiri din copilărie” areca temă evocarea vieții satului românesc
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și anume a satului Humulești, cu oamenii
săi ”gospodari tot unul și unul”,mediu social în care Nică evoluează de la copilărie la
adolescență. Întâmplările și evenimentele nu sunt relatate în ordine cronologică, ci
sunt selectate fapte ce devin momente de referință în conturarea eroului, a ”copilăriei
copilului universal” (G. Călinescu).

”Diferitele episoade ale Amintirilor lui Creangă decurg unele dintr-altele în

chipul cel mai natural și în buna voie a fluxului memoriei celui care povestește. De o
tehnică anume a compoziției nu poate fi vorba.” (Rotaru, 1974, p.309). Procedeul
este cel popular cunoscut, alpovestirii în lanț sau al povestirii în ramă.

Arta narațiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Ion Creangă prin
ritmul rapid al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul
dramatizat, prin umorul debordant realizat cu jovialitate și prin oralitatea stilului.

George Călinescu nota în lucrarea închinată lui Ion Creangă despre estetica
limbajului autorului: ”Nicăieri limba nu este a artistului, ci a eroilor lui, chiar când
Creangă însuși vorbește. Căci atunci când însăși autorul zice <<Și cum era moș
Nichifor strădalnic și iute la trebile lui, răpede zvârle niște coșolină în căruță, așterne
deasupra o pereche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și
biciul în mână și tiva, băiete!>> el nu vorbește ca autor, ci ca povestitor, ca un om
care stă pe o laviță ori pe o prispă și povestește altora, fiind el însuși erou subiectiv în
narațiunea obiectivă.” (Călinescu, 1978, p. 223).

Limbajul în opera lui Ion Creangă este atribuit personajelor lui, astfelcontinuă
și teoreticianul Ion Rotaru comentariul său referitor la arta narativă în romanul
”Amintiri din copilărie”: ”Se cuvine să adăugăm că personajele lui Creangă nu trăiesc
independent de verva povestitorului care le animă necontenit, ca un mânuitor de
marionete. De cele mai multe ori, mai interesant rămâne comentariul – de fapt un text
jucat, mimat de prezentator – prin care e introdus personajul.” (Rotaru, 1974, p. 317)

Opera ”Amintiri din copilărie” este epică, principalele modalități de expunere

sunt narațiunea și dialogul, iar personajelesunt numeroase. Întâmplările sunt narate
la persoana I de către autor, din perspectiva omului matur, care se întoarce în
copilărie prin intermediul amintirlor declanșate de memoria afectivă, deoarece opera
a fost scrisă de Ion Creangă în ultima parte a vieții sale. Dintr-o altă perspectivă
narativă, povestirea pățaniilor și a faptelor este făcută deNică, aflat la vârsta
copilăriei, care este în același timp personaj-narator al acțiunii.

Prin narațiunea la persoana I, Ion Creangă începe povestirea amintirlor din

propria copilărie, a întâmplărilor petrecute cu multtimp în urmă într-un spațiu drag,
satul natal Humulești: ”Stau câteodată și îmi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai
erau prin părțile noastre, pe când începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica
băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului;
sat mare și vesel, împărțit în trei părți care se țin tot de una: Vatra Satului, Delenii și
Bejenii”. Așadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humulești și timpul,
vârsta fericită a copilăriei.

Criticii literari au notat despre scrierile lui Creangă ca având principală

caracteristică oralitatea, mai exact caracterul de spectacol al povestirilor sale.
Impresia generală este aceea că scriitorul s-ar afla în fața noastră, ca pe o scenă
imaginară, unde se produce ca actor, gesticulând,mimând, intonând anume, jucând
rând pe rând rolurile personajelor și,mai înainte de orice, propriul său rol, de erou
principal și de povestitor, în același timp.
 Oralitatea, caracterul de spectacol al spunerii, implică neapărat repeziciunea
și concentrarea discursului. O primă observație ce trebuie făcută asupra stilului este
aceea că dinamismul frazei se realizează prin câteva instrumente gramaticale
specifice, precum adverbele de timp, care nu indică numai ideea de simultaneitate a
acțiunilor, ci și o nuanță modală, incitând în anume chip pe cititorul-ascultător să-și
imagineze situația, să facă momentul mai viu.

Partea a doua începe sentimental, cu un lirism nostalgic și o autocaracterizare

plină de bucurie: ”Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii
mele,la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară
cu motocei la capăt de crăpau mâțele jucându-se cu ei, parcă-mi saltă și acuminima
de bucurie. Și eu eram vesel ca vremea cea bună și știurlubatic și copilăros ca vântul
în turbarea sa.”

Partea a treia începe cu un monolog dialogat al autorului cu propiul său cuget

încărcat de aceeași autoironie: ”Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi și tu ceva și de te
miri unde, îmi zice cugetul meu”, prilej cu care Creangă descrie satul Humulești,
făcând referiri și la istoria acestor locuri, cu domnitorii și mitropoliții ce ”s-au rânduit la
scaunul Moldovei” și care ”au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești”.

Partea a patra debutează prin exprimarea tristeții eroului care, în toamna

anului 1855, este silit să-și părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la
Socola: ”Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp
și pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești când
veni vremea să plec la Socola după stăruința mamei.”

Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de imoresia de spunere a

întâmplărilor în fața unui public care ascultă și nu cititorilor. Modalitățile de realizare a
oralității stilului sunt: dialogul – ”Așa a fi, n-a fi așa,zise mama, vreu sa-mi fac băietul
popă, ce ai tu? –Numaidecât popă, zise tata”; folosirea dativului etic – ”cât miți-i
gliganul”; exclamații, interogații, interjecții – ”Ei, ei! Acu-i acu, măi, Nică”, ”iaca”;
expresii onomatopeice – ”și pupăza, zbrr, pe o dugheană!”; imprecații – ”mânca-i-ar
pământul să îi mănânce”; autoadresare – ”Apoi lasă-ți, băiete, satul cu tot farmecul
frumuseților lui și pasă de te du în loc strein și așa depărtat, dacă te lasă pârdalnica
inimă!”; adresare directă – ”Și, după cum am cinstea să vă spun...”; diminutive –
”drăguță de trebușoară”, ”clăcușoară”; formule specifice oralității – ”toate ca toate”,
”vorbea aceea”, ”de voie, de nevoie”; proverbe și zicători – ”Golătateaînconjură, iar
foamea dă de-a dreptul”; versuri populare sau fraze ritmate – ”Hai fiecare pe la casa
lui ne are, că mai bine-i pare”; cuvinte populare, regionalisme – a foșgăi, a clămpăni,
a găbui, a se trage la carte, a boncălui.

Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziție
a naratorului, de jovialitatea, verva și plăcerea sa de a povesti pentru a stârni veselia
”ascultătorilor”. Absența satirei deosebește, în principal, umorul lui Creangă de
comicul lui Caragiale, povestitorul având o atitudine de înțelegere față de păcatele
omenești, ba chiar făcând haz de necaz prin optimism și vitalitate, crezând într-o
atare îndreptare a defectelor umane.

Înțelesul etic cel mai adânc al întâmplărilor povestite de Creangă în ”Amintiri

din copilărie” trebuie pus neapărat în legătură cu funcția estetică a operei. În fond, nu
copilăria în sine este evocată aici, ci o lume care a fost frumoasă prin însuși modul
cum scriitorul o vede în amintire.
 Bibliografie

 Călinescu, George (1978) Ion Creangă (Viața și opera), Editura

Minerva, București.
 Ciobanu, Nicolae (1987) Între imaginar și fantastic în proza
românească, Editura Cartea Românească, București.
 Rotaru, Ion (1974) Analize literare și stilistice, Editura Ion Creangă,
București.