„Fântâna dintre plopi” de Mihail Sadoveanu

Particularitățile de construcție ale unui personaj

„Fântâna dintre plopi” este o povestire în ramă, deoarece face parte dintr-o narațiune mai amplă, aceea a evocării
petrecute demult, tot pe aceste meleaguri, în timpul celeilalte Ancuțe. Forța cuvântului de a reconstitui lumea trecutului,
paradisul pierdut propune o imagine complexă a relațiilor temporale și spațiale. Pe de o parte, există trei niveluri ale
timpului narativ: timpul povestirii/ al naratorului anonim (autorul), care evocă nostalgic toamna aurie „într-o
depărtată vreme” a tinereţii sale, timpul povestit/ al toamnei aurii când se spun toate povestirile şi timpul
evocat, al celeilalte Ancuţe. În povestirea-cadru, se observă impresia de atemporalitate: „într-o depărtată vreme,
demult”. Dar misterul timpului mitic şi fantastic, al ploilor năprasnice şi al „balaurului negru în nouri”, când se
porneau poveştile la hanu Ancuţei, este dezlegat de indici ai timpului istoric, războiul ruso-turc: „împăratul-alb şi-a
ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne”. Este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spaţio-temporale
relativ precise îndărătul unor imagini ce par să ţină de fabulos. Iar, pe de altă parte, spaţiul povestirii este unul
privilegiat, fiind aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas şi de petrecere, ocrotitor ca o cetate şi
cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al
lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din diverse straturi sociale: „Trebuie să ştiţi
dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi
ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi habar n-aveai
dinspre partea hoţilor”. Zidurile hanului cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi lumea
povestirii, iar hanul este un topos al povestirii. Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative.
„Fântâna dintre plopi” este povestire deoarece este o naraţiune subiectivizată (relatare din unghiul povestitorului,
implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la evocarea unui singur fapt epic, o întâmplare de dragoste din
tinereţe, de fapt o iniţiere ratată.
Protagonistul povestirii se află în postura de narator al întâmplării principale, iar relația lui cu persoanjele cărora se
confesează este directă, marcată prin oralitatea stilului, prin anumite formule de adresare, registrul stilistic fiind unul
colocvial. Totodată, personajul narator este, de cele mai multe ori, ca și în cazul de față, eroul întâmplării relatate, alături
de care participă la acțiune și alte persoanje. Ascultătorii, la rândul lor, sunt curioși și cooperanți, conștienți și prezenți prin
atitudinea pe care o adoptă personajul narator. Un astfel de persoanj este și Neculai Isac, protagonistul și naratorul
întâmplării principale din povestirea „Fântâna dintre plopi”, cea de-a patra din volumul „Hanu-Ancuței” (1928) și prima
dintre cele cu caracter erotic, care impresionează atât prin tema și structura ei, cât și prin personajul principal, ale cărui
însușiri sunt evidențiate atât direct, cât și indirect.
Deși accentul cade, în această narațiune, pe acțiune, pe întâmplarea în sine, nu asupra personajului, se observă că
totuși autorul i-a realizat personajului un portret complex, care prinde contur încă din rama povestirii din mai multe
perspective: cea a naratorului-martor, a naratorului-erou al întâmplării sau a unei cunoștințe mai vechi, comisul Ioniță.
Încă din incipitul povestirii, vocea autorului anonim, personaj martor la han anunță sosirea noului drumeț: „un
călăreț învăluit în lumină și pulberi, venit parcă de pe alte tărâmuri de demult”. Totodată, acesta precizează că Neculai
Isac „era un om ajuns la cărunteță, dar se ținea drept și sprinten pe cal”. Călătorul misterios îi captivează prin imaginea
sa pe cei de la han. Tot acum, naratorul insistă asupra vestimentației și asupra aspectului fizic ale nou-sositului care reflectă
statutul social: „Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ș-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ținută
numa-ntr-un lănțijel, atârna o blănuță cu guler de jder. Avea torbă de piele galbănă la șold și pistoale la coburi. Obrazu-
i smad cu mustăcioara tunsă și și barbă rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseță și
bărbăție, deși ochiul drept strâns și închis îi dădea ceva trist și straniu”. Chipul atrage atenția având o aură de mister
specifică aventurierului de odinioară.
Apoi, personajul principal este prezentat cititorului prin intermediul caracterizării directe făcute de comisul
Ioniță, așa cum îl cunoscuse cu mult timp în urmă, care spune că: „Neculai Isac de la Bălăbănești, din ținutul Tutovei, a
fost un om cum nu era mulți în Țara Moldovei. Voinic și frumos, și rău” și căruia îi plăcea să călătorească în lung și-n lat
în căutarea dragostei. De asemenea, aflăm că era, „căpitan de mazâli”. Numele de mazili îl purtau boiernaşii care fuseseră
în slujbă la domnie, dar căzuseră în dizgraţie; erau organizaţi într-un corp militar de rezervă, purtând grade militare, dar
fără a îndeplini slujbe active.
Neculai Isac era un aventurier, căci, așa cum recunoaște chiar el, îi „erau dragi ochii negri” și pentru ei „călca
multe hotare”. Absența lui de acasă cu săptămânile îi aducea la disperare pe ai săi, mama lui rugându-se în fiecare duminică
să se liniștească și să se însoare.
Nu lipsește nici autocaracterizarea, procedeu de caracterizare directă, deoarece protagonistul își cunoaște
deopotrivă defectele și calitățile, atunci când spune: „Eram un om buiac și ticălos (...). Om nevrednic nu pot spune c-am
fost. Aveam oi și imașuri și neguțam toamna vinuri”.
Din punct de vedere psihologic și moral, el este o fire romantică, pasională, care se implică sincer și profund în
relația cu ființa iubită. Dar aceasta nu este singura sa însușire, deoarece portretul său moral este amplu creionat, el fiind un
om cu calități și defecte, recunoscute de el însuși.
 Însușirile sale morale sunt evidențiate, mai ales, în mod indirect prin faptele, comportamentul și mărturisirile sale
în cadrul relatării întâmplărilor al căror erou a fost. Deși obișnuit cu aventurile, căpitanul suferă cumplit atunci când
dragostea lui din anul groaznicei întâmplări „se desfrunzise ca vara” și își găsește refugiul în iubirea pentru Marga. De
fapt, eroul este un suflet romantic, pentru el dragostea fiind un sentiment puternic, copleșitor. Aceasta este principala sa
trăsătură de caracter care se desprinde pe tot parcursul povestirii, însă două secvențe sunt relevante pentru evidențierea ei.
Prima secvență semnificativă pentru reliefarea caracterului romantic a acestuia este prima întâlnire a
protagonistului cu Marga. Neculai Isac îşi aminteşte că într-o sâmbătă, după încheierea unei aventuri amoroase, trist fiind,
se plimba călare prin împrejurimile hanului Ancuţei, unde însoţise un transport de vin, neguţătoria cu care se ocupa. La o
gârlă „arzând în soarele asfinţitului”, printre nişte ţigani aflaţi la pescuit, întâlneşte o „fetişcană de optsprezece ani. Îi
văzusem – spune căpitanul de mazâli – în apă trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n
fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am simţit în mine
ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare.”. Hasanache, un ţigan bătrân, văzând interesul fetei, cu numele Marga,
pentru „boier”, o îndepărtează şi îl întreabă dacă el este negustorul de vin poposit la han; după ce confirmă, Neculai Isac dă
ţiganului şi fetei câte o monedă de argint. Continuând plimbarea, ceva mai departe, la „o fântână cu colac de piatră, între
patru plopi”, a cărei apă „neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea necontenită şi măruntă a
frunzişurilor.”, naratorul o zăreşte, ca pe o arătare, în umbra copacilor, pe Marga, dispărută imediat.
În final, Marga se sacrifică în numele iubirii, salvându-i astfel viața lui Neculai Isac. Partea finală a povestirii
reprezintă o a doua secvență semnificativă pentru creionarea caracterului lui Neculai Isac. Noaptea, la fântâna dintre plopi,
„ieşi luna în răsărit ca un ochi de spaimă”, Marga se apropia în fugă, spre a-l strânge în braţe, „scâncind”, pe iubitul ei,
căruia îi mărturiseşte, înspăimântată, cu „geamăt ca de sălbăticiune rănită”, că unchiul ei, Hasanache, împreună cu fraţii
lui mai mici, Dimachi şi Turcu, vor să-l omoarepentru a-i fura banii de pe vin. Călare, iubitul Margăi încearcă să scape de
urmăritori, cu ajutorul câinelui, atacatorul unuia dintre aceştia, dar ceilalţi doi, care îl gonesc făcând salturi mari cu ajutorul
prăjinilor, îl ajung din urmă şi unul din ei aruncă prăjina în picioarele calului, care se prăbuşeşte cu membrele dinainte rupte.
Ridicându-se în picioare, Neculai Isac împuşcă între ochi pe unul dintre atacatori, dar o şpangă îi rănise ochiul drept, apoi
strigă după ajutoare de la han, iar ţiganii rămaşi teferi îl părăsesc în fugă. Întors la fântână, împreună cu cei sosiţi de la han,
vede sânge proaspăt şi înţelege că Marga fusese ucisă şi aruncată în apă.
Episoadele se remarcă prin tensiunea sufletească a celor doi îndrăgostiți și prin profunzimea trăirilor acestora, prin
satisfacția eroului de a o face fericită pe Marga și prin bucuria intensă și sinceră pe care ea o trăiește.
Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar reprezentarea faptelor este
însoţită de analiza şi condamnarea lor, din perspectiva maturului, din cauza consecinţelor tragice. Neculai Isac este
surprins în evoluție de la o iubire superficială la o iubire profundă, care îl ajută să se maturizeze. Iubirea are rol de cunoaștere
a sufletului feminin și a misterului care îl învăluie, pentru că a învățat să distingă adevărul dincolo de gesturile și
privirile banale.
Povestea de dragoste este situată sub semnul pasionalului, căci sentimentele sunt fulgerătoare, imposibil de stăpânit
și determină depășirea oricăror bariere și prejudecăți. Este însă și o iubire interzisă, protagoniștii făcând parte din lumi
diferite. Prin dragostea reală pe care o trăiesc amândoi își depășesc condiția. Marga își dă seama că poate fi tratată ca o
ființă umană, își regretă faptele și spune adevărul, salvând viața bărbatului care o iubește atât, chiar cu riscul de a fi ucisă
de cei din clanul său. Căpitanul, în schimb, este gata să renunțe la statutul de aventurier și se implică afectiv mai mult decât
o făcuse până atunci, se maturizează și devine tandru și generos. Totuși, gestului său din final se poate da și o altă
interpretare. De exemplu, el plăteşte nechibzuinţa sa de moment cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii:
calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. Dacă ar fi înţeles valoarea avertismentului fetei (sacrificiul fetei,
profunzimea sentimentelor, pericolul în care ea se afla) şi ar fi încercat s-o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de
salvare. Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu, iar manifestările lui sunt regretul, autocondamnarea și însingurarea
Neculai Isac povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul pentru a-l înţelege, căci pierderea ochiului îi dă puterea
vizionară, ca unui alt rapsod clarvăzător al trecutului, Homer. Deşi fântâna dintre cei patru plopi nu mai există, „s-a
dărâmat ca toate ale lumii”, el o poate vedea. Pentru el, timpul interior s-a oprit într-un prezent etern, când a înţeles că
inconştienţa sa înseamnă vinovăţie.
În concluzie, ceea ce uimește în portretul eroului este mai întâi firea lui romantică, sinceritatea și profunzimea
sentimentelor față de Marga, încercând astfel să se vindece de iubirea pierdută. În felul acesta, el se încadrează categoriei
de personaje romantice tipic sadoveniene la care iubirea se naște furtunos și se consumă apoi vulcanic și pătimaș: „Eroii
nu povestesc pentru a-și ușura sufletul, ori spre a reda viața, ci pentru a se sustrage vieții și morții”( Nicolae Manolescu).
Atât chipul Căpitanului, cât și povestirea sa dobândesc semnificații de legendă, întrucât eroul devine o prezență inedită,
venită din trecutul îndepărtat al hanului, iar întâmplările relatate au intrat în conștiința colectivității ca fapte ce trebuie
reținute, legenda fiind potențată de dramatismul întâmplărilor.

 Imaginea eroului se definitivează prin diferitele modalități de

caracterizare.
Spre exemplu, tânărul este caracterizat în mod indirect, prin fapte,
limbaj, comportament, gesturi. Portretul fizic al maturului este realizat de la
intrarea personajului în scenă (venirea la han), vestimentaţia reflectând statutul
social, indicat şi în formula de adresare folosită de comisul Ioniţă. Este relevant
caracterizarea directă realizată de narator: ”Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă și
barbă rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase, arată încă frumuseță și
bărbăție, deși ochiul drept strâns și închis îi dădea ceva trist și straniu”
Autocaracterizarea completează datele interioare, fără a le renega pe cele afirmate
deja: ”om buiac și ticălos”, iubea cu pasiune, iar sufletul adesea îi era zdrobit și
atunci umbla ”bezmetic și singur cuc”. Acesta foloseşte cuvinte dure pentru
autocaracterizare: „Eram un om buiac şi ticălos. [...] Om nevrednic nu pot să spun
c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii
negri, şi pentru ei călcam multe hotare”.

Naratorul ordonator indică statutul social al lui Isac, căpitanul de mazili de la

Bălăbănești, din ținutul Tutovei „Nu eşti domnia ta prietenul meu Neculai Isac,
căpitan de mazili?”. Numele de mazili îl purtau boiernaşii care fuseseră în slujbă la
domnie, dar căzuseră în dizgraţie; erau organizaţi într-un corp militar de rezervă,
purtând grade militare, dar fără a îndeplini slujbe active. Călătorul misterios îi
captivează prin imaginea sa pe cei de la han; aerul demn şi tragic al căpitanului de
mazili se datorează rangului nobiliar şi tristeţii. Acesta se ocupă de negoț cu vin în
zona Moldovei și aparține unei familii respectate. Portretul fizic evidențiază un om
trecut de prima tinerețe, care încă mai păstrează frumusețea chipului: „Era un om
ajuns la cărunţeală, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal”. Chipul atrage atenția
având o aură de mister specifică aventurierului de odinioară. Comisul Ioniță îi
întărește imaginea de Don Juan numindu-l ,,voinic și frumos”, care și acum mai
produce fascinație, de aceea Ancuța îl privește cu interes. Portretul moral este
construit, la rândul său, pe această dublă dispunere a axei temporale: trecut, prezent
diegetic. Comisul Ioniță îi fixează dominantele de caracter , corespunzătoare
oricărui Don Juan: mereu în căutarea unei iubiri (”bătea drumurile căutându-și
dragostele”), neevitând pericolul și fiind chiar nechibzuit (”pentru o muiere care-i
era dragă, își punea totdeauna viața”). Drumurile sale duceau des pe la han, topos
care îi va marca destinul definitiv. Pașii l-au purtat din nou în aceste ținuturi, parcă
pentru a reînvia povestea de demult și a o închide apoi definitiv în sufletul lui
Totodată, Neculai Isac acționează într-un conflict exterior de tip social,
preexistent relației dintre personaje: conflictul dintre boier și grupul marginalizat al
țiganilor. A doua întâlnire a îndrăgostiților marchează izbucnirea acestui conflict ce
culminează cu finalul brutal al Margăi. Conflictul interior derivă din cel exterior,
este de natură psihologică și se dă în sufletul Margăi. Aceasta oscilează între
iubirea pentru căpitan și îndatoririle față de grupul social din care face parte.

 Pe de altă parte,
