„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

Tema și viziunea despre lume

Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă scrierea unor basme în care autenticitatea
folclorică se îmbină în mod armonios cu realitatea, fantasticul fiind umanizat și puternic individualizat. Opera a fost
publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” la 1 August 1877. Tot în anul 1877, Mihai Eminescu
publică basmul în ziarul „Timpul” al cărui redactor era.
Opera se încadrează în genul epic, fiind ca specie literară un basm cult. Fantasticul este construit prin
împletirea elementelor reale cu cele fabuloase, Creangă reușind să îmbine supranaturalul cu evocarea realistă a satului
moldovenesc. Personajele sunt reale și fabuloase, iar relația acestora cu protagonistul reflectă sprijinul acordat pentru
învingerea răufăcătorilor. Formulele inițiale, mediane și finale, precum și obiectele miraculoase argumentează alături
de îmbinarea narațiunii cu dialogul și descrierea, specia basmului cult. Critica literară consideră că basmul „Poveste
lui Harap-Alb” este un bildungsroman, deoarece se urmărește evoluția unui adolescent naiv, credul, cu încredere
excesivă în propriile calități până în momentul în care devine un împărat, reușind să depășească toate piedicile ivite în
cale, dar necesare dobândirii experienței de viață.
Criticul literar George Călinescu consideră că basmul „Poveste lui Harap-Alb” este o „sinteză de realism și
fabulos”. Un prim argument ce ilustrează caracterul realist al operei este descrierea impersonală, adică mediul și
personajele sunt prezentate într-un mod obiectiv. Un al doilea argument pentru evidențierea viziunii realiste a
basmului, constă în caracterul tipic al persoanjelor, protagonistul fiind lipsit de puteri supranaturale, având atât
calități, cât și defecte.
Din punct de vedere morfologic, titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu, „povestea” care ne
indică oarecum specia literară, respectiv că în text este vorba despre întâmplări ficționale ale unui personaj, articolul
hotărât „lui” face trimitere la ideea de destin sau experiență de viață și substantivul propriu, compus „Harap-Alb”,
sugerează o dualitate, deoarece „Harap” înseamnă „slugă”, „rob”, pe când „Alb” semnifică puritatea și cunoașterea.
Astfel, titlul sugerează dualitatea condiției eroului (fiu de crai – slugă a Spânului), dar și dualitatea ființei umane
alcătuită din calități și defecte.
La fel ca în basmele populare, în „Povestea lui Harap-Alb”, Creangă păstrează neschimbat sensul luptei
dintre forțele binelui și forțele răului. Acestei confruntări i se adaugă tema destinului, pe care personajul principal
trebuie să și-l împlinească, parcurgând un drum inițiatic, menit pentru a-l determina să descopere lumea, dar mai ales
să se descopere pe el însuși. Motivele specifice sunt: motivul supunerii prin vicleșug, motivul pedepsei, motivul
căsătoriei.
Două secvențesunt relevante pentru ilustrarea viziunii autorului din perspectiva temelor: supunerea prin
vicleșug (proba fântânii) și demascarea răufăcătorului.
Prima secvență semnificativăeste reprezentată de momentul ajungerii la fântână, care ,,nu avea nici roată,
nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”. Spânul coboară în puț, umple plosca apoi îl sfătuiește pe fiul
craiului să intre și el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân – „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste, se potrivește spânului și se bagă-n fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Spânul
trântește copacul peste gura fântânii și-l amenință că dacă nu-i povestește totul despre el (,,cine ești, de unde vii și
încotro te duci?”) acolo îi vor putrezi oasele. Sub amenințarea morții feciorul de crai jură pe ,,ascuțișul paloșului” că
va fi sluga supusă a spânului. În mod simbolic, apa fântânii devine apa botezului, crăișorul devenind Harap-Alb. El
„coboară în infern”, cunoaște o moarte a stării anterioare, iar inițierea continua de-a lungul basmului, personajul fiind
supus unor probe pe care le trece, iar în final renaște în calitate de împărat.
O altă secvență semnificativă este aceea din final când spânul este demascat și eliminat. Odată ajunși, Spânul
se grăbește să o ia în brațe, dar ea îi spune că a venit acolo pentru Harap Alb, căci “el este adevăratul nepot al
Împăratului Verde”. Turbat de furie, Spânul îi zboară capul lui Harap Alb dintr-o singură lovitură de paloș. Atunci
calul îl înșfacă de cap pe Spân, ,,zboară cu dânsul în înaltului cerului” de unde îi dă drumul și ,,se face praf și
pulbere”. Fata împăratului Roș pune capul lui Harap Alb la loc ,,îl înconjura cu de trei ori cu trei smicele de măr
dulce, toarnă apă moartă să steie sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie”. Harap Alb se trezește, fata
îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în fața Împăratului Verde jurându- și credință unul altuia.Răul necesar
din viața lui Harap Alb a fost eliminate, iar binele a învins.Din nou Creangă se îndepărtează de modelul popular,
deoarece răul nu este eliminat în totalitate: Spânul moare, însă împăratul Roș, o altă ipostază a maleficului, rămâne în
viață, producându-se doar o îndepărtare de el.
Întâlnim o perpectivă narativă „dindărăt” sau heterodiegetică, deoarece naratorul este obiectiv,
omniscient, omniprezent, fiindcă relatarea se face la persoana a III-a. Obiectivitatea naratorului nu este totală,
deoarece acesta intervine de câteva ori pe parcursul textului prin anumite reflecții personale („Ce-mi pasă mie? eu
sunt dator să vă spun povestea”).
 Acțiunea operei se desfășoară linear din punct de vedere cronologic, folosindu-se tehnica narativă a
înlănțuirii. Coordonatele acțiunii sunt vagi, caracterizându-se prin atemporalitatea și aspațialitatea convenției:
„Amu cică era odatăîntr-o țară un crai, care avea trei feciori…”. Fuziunea dintre real și fabulos se realizează încă
din incipit, care este de tip clasic (descriptiv)și are rolul de a-l introduce pe cititor în universal magic al textului. În
cadrul incipitului se observă distincția dintre timpul povestirii („amu”) și timpul povestit („era odată”), astfel
acțiunea este plasată în atemporalitate, într-un timp mitic românesc. Însă naratorul inovează formula inițială, punând
povestea pe seama spuselor altcuiva: „cică”, adică se spune, fără a nega ca în basmul popular („a fost odată ca
niciodată”). Reperele spațiale sunt la fel de vagi: „Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-
o altă țară, mai îndepărtată… Țara în care împărățea fratele cel mare era tocmai la o margine a pământului, și
crăiia ăstuilalt la altă margine”. Cele două ținuturi îndepărtate marchează un întreg univers, pe care protagonistul
este nevoit să-l ia în stăpânire, trecând de la teritoriul ocrotitor, familiar către un spațiu al probării propriilor veleități
de lider.
Formulele mediane : „Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”, „și mai merge el cât mai
merge” etc. realizează trecerea de la o secvență narativă șa alta și întrețin suspansul/ curiozitatea cititorului.
Finalul reprezintă formula de încheiere a basmului care are o anumită semnificație, punând în evidență
viziunea autorului asupra lumii prezentate, dar și ieșirea cititorului din universul ficțional al operei („Și a ținut veselia
ani întregi și acum mai ține încă, cine se duce bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine
nu, se uită și rabdă”). Finalul este unul închis și fericit, reprezentat de victoria binelui asupra răului și căsătoria
eroului cu fata Împăratului Roș. Totodată, finalul capătă dimensiuni hiperbolice, la nuntă participând inclusiv
naratorul care se autocaracterizează ironic, descriindu-se „un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”. Formula
finală cuprinde și o reflecție asupra realității sociale, punând problema inegalității sociale, ceea ce reprezintă o marcă
a originalității lui Creangă.
Relația dintre incipit și final pune în evidență organizarea simetrică a textului, formula inițială și cea finală
realizând legătura dintre universal fabulous al operei și universal real al cititorului. Totodată, aceasta surprinde
originalitatea scriitorului care se îndepărtează, prin note realiste, de stereotipia formulelor consecrate ale specie.
Parcurgerea drumului de către erou presupune un lanț de acțiuni convenționale care corespund
momentelor subiectului: o situație de echilibru (expozițiunea), un eveniment care perturbă echilibrul inițial
(intriga), apariția unor personaje care-l ajută pe protagonist și supunerea acestuia la mai multe probe ( desfășurarea
acțiunii), restabilirea echilibrului zdruncinat în intrigă (punctul culminant) și răsplătirea eroului (deznodământul).
+ Rezumat
Totodată, modelul structural al basmului este dominat de stereotipie, complicând o serie de acțiuni
convenționale dispuse în perechi. Ion Creangă utilizează triplicarea, deoarece a treia probă conține și alte încercări.
Pe lângă structura narativă a basmului, stereotipiile vizează și construcția personajelor care îndeplinesc o serie de
roluri tipice pentru basm; de exemplu, apar „personaje donatoare” sau „personaje auxilii”.
În „Povestea lui Harap-Alb”, personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice, respectiv binele și
răul în diverse ipostaze. Prin raportare la protagonist, acestea îndeplinesc o serie de funcții clasificându-se astfel:
antagonistul (Spânul), personaje ajutoare (Sfânta Duminică, calul, furnicile, cele cinci persoanje grotești: Setilă,
Flămânzilă, Ochilă, Gerilă, Păsări-Lăți-Lungilă), personaje auxilii (craiul, Sfânta Duminică, furnicile, albinele).
Specific basmului cult este modul în care personajele se individualizează, în primul rând, prin limbaj. Cu
excepția eroului al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane, dar aspectul lor
grotesc ascunde calități precum bunătatea și prietenia.
Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Ion Creangă prin ritmul rapid al povestirii, fără
digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul debordant realizat cu jovialitate şi prin
oralitatea stilului, dată mai ales de erudiţia sa paremiologică.
Oralitatea stilului este dată de impresia de supunere a unui text în fața unui public, a unui auditoriu care
ascultă și nu pentru cititor. Se realizează prin mijloace diferite precum: cuvinte și expresii populare („m-ai băgat în
groazele morții”), proverbe și zicători („cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”), versuri populare sau
fraze ritmate („la plăcinte, înainte, la război, înapoi”), formule specifice oralității („vorba ceea”) etc.
Umorul este dat de starea permanentă de bună dispoziție a autorului, plăcerea lui de a stârni veselia.
Modalitățile de realizare sunt: combinații neașteptate de cuvinte („te-aș vârî în sân, dar nu mai pot de urechi”), vorbe
de duh („vorba ceea: dă-i cu cinstea, să piară rușinea”), poreclele personajelor („Setilă”, „Buzilă”, „Ochilă”),
diminutive cu valoare augmentativă („buzișoare pentru niște buzoaie groase și dăbălăzate”) etc.
O altă particularitate a basmului cult este și umanizarea fantasticului prin atribuirea unui comportament, a
unor gesturi, a unei psihologii, a unei mentalități și a unui limbaj care amintesc de eroii din „Amintiri din copilărie”.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, având ca particularități reflectarea concepției
despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului.
Însă, asemenea basmului popular, pune în evidență idealul de dreptate, fiind „o oglindire …a vieții în moduri
fabuloase”(George Călinescu). Continuând această cugetare profundă și parafrazându-l pe Pompiliu Constantinescu,
putem afirma că poveștile lui Creangă sintetizează concepția acestuia despre perioada maturității cu puternice accente
autobiografice: „Și el(afirmă criticul)a luptat cu spânii, cu primejdiile și nevoile, și el s-a făcut frate cu dracul, ca să
treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie și apa moartă a creației lui artistice”.