Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
-tema și viziunea despre lume-

Basmul este specia epică, în proză, populară sau cultă, bazată pe lupta dintre bine
și rău, în care se relatează întâmplări deosebite, la care participă personaje fantastice,
având întotdeauna final fericit. Timpul și spațiul în basm sunt vagi și nedeterminate, iar
cifrele și obiectele magice sunt adesea folosite. Basmul cult reprezintă o specie narativă
amplă, cu numeroase personaje ce poartă valori simbolice și acțiune fabuloasă, care
înfățișează parcurgerea drumului maturizării eroului.
Ion Creangă, scriitor român originar din Moldova, a fost o personalitate de seamă
a culturii române, ce a debutat în revista “Convorbiri literare”, fiind considerat unul dintre
marii clasici ai literaturii noastre, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan
Slavici.
Realismul este specific basmelor lui Creangă, ce păstrează schema basmului, dar
improvizează, aducând textului noi elemente, cum ar fi: umanizarea fantasticului, umorul,
filozofia populară și teatralitatea. Opera “Povestea lui Harap-Alb”, publicată în anul 1877
în “Convorbiri literare”, face parte din categoria basmelor fantastice scrise de Ion Creangă
și este considerată de către critici ca fiind “o adevărată epopee a poporului român”.
Tema basmului este constituită de ideea confruntării dintre bine și rău, dar se
adaugă și tema destinului pe care personajul principal trebuie să-l îndeplinească prin
parcurgerea unui drum inițiatic, opera având caracteristicile unui “bildungsroman”. Tema
este conturată prin intermediul unor motive literare specifice basmului: superioritatea
mezinului, împăratul fără moștenitor, călătoria inițiatică, probele, demascarea
răufăcătorului, căsătoria și motivul podului, care reprezintă trecerea într-un alt orizont
existențial.
Titlul operei este simbolic și însumează semnificații multiple asupra evoluției
personajului. Acesta reprezintă un oximoron, ce oglindește destinul protagonistului și
ilustrează natura duală a acestuia: “Harap” este sluga de culoare obligată să i se supună
spânului, în timp ce “Alb” indică statutul personajului și puritatea sufletească a acestuia.
Perspectiva narativă este obiectivă, omniscientă, însă naratorul se implică
ocazional pentru a adăuga aluzii pline de umor asupra unor personaje sau întâmplări. Spre
deosebire de basmul popular, narațiunea se îmbină cu dialogul, acesta din urmă
dinamizând acțiunea și contribuind la caracterizarea personajelor. Astfel, se conferă un
caracter scenic textului.
Fiind un basm cult, textul prezintă o acțiune în care se evidențiază valori simbolice
și etice ale personajelor, ce sunt ilustrate prin intermediul unui fantastic umanizat.
Un prim episod semnificativ este cel al schimbării nobilare a fiului de crai,
realizată prin coborârea în fântână a acestuia. Spânul îi propune protagonistului să-l
însoțească la primul obstacol dificil, și anume pădurea labirint, iar acesta, din naivitate, îi
acceptă ajutorul. Naratorul subliniază contrastul dintre cele două personaje: Spânul are o
experiență îndelungată în exploatarea slăbiciunilor altora, în timp ce fiul de crai, protejat
în casa părintească, este credul și neștiutor. Episodul este semnificativ întrucât notează
proba inițierii în viață, rolul Spânului fiind acela de “formator”. Astfel, coborârea în
fântână la indicațiile antagonistului urmată de schimbarea identității personajului
principal în cea de slugă și dobândirea numelui oximoronic “Harap-Alb” anticipează, de
fapt, viitoarele etape ce presupun maturizarea personajului.
Un alt episod relevant îl reprezintă finalul basmului, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb parcurge toate etapele inițierii,
devenind îndurător și tolerant, învățând prudența, răbdarea, valoarea ajutorului și să evite
capcanele. Deși trece prin încercări dificile, acesta se întoarce cu fata împăratului Roș,
care dezvăluie adevărata identitate a protagonistului. Auzind acestea, Spânul îi taie capul
băiatului, însă este omorât apoi la rândul său de către cal, care îl aruncă din înălțimile
cerului. Harap-Alb este readus la viață cu ajutorul fetei de împărat, ce îi oferă apă vie și
apă moartă, acesta redobândindu-și identitatea și fiind pregătit să conducă împărăția.
Momentul decapitării băiatului are o semnificație aparte, sugerând încheierea drumului
inițiatic și întoarcerea la adevăratul său statut, fără a-și încălca jurământul. Triumful moral
al binelui constituie o concluzie optimistă prin care este restabilită normalitatea în lume.
Relația dintre incipit și final evidențiază o organizare simetrică a textului, în
care formula inițială și cea finală stabilesc legătura între universul fabulos al operei și
lumea reală. Creangă inovează formula inițială, punând-o pe seama spuselor cuiva prin
structura “Amu cică a fost odată”. De-a lungul operei, se găsește și formula mediană,
menită să mențină atenția cititorului: “și-au pornit la-mpărăție, Dumnezeu să ne ție, că
cuvântul din poveste, înainte mult mai este”. Formula finală realizează o antiteză între
lumea basmului și lumea reală, unde “cine are bani be și mănâncă, iară cine nu, se uită și
rabdă”.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează prin limbaj, prin
atitudine sau prin caracterul ce le include într-un scenariu real.
Limbajul cuprinde termeni și expresii populare, cum ar fi “la plăcinte înainte, la
război înapoi”, dar și numeroase regionalisme moldovenești, precum “molcom” și
“hârpav”, care au rolul de a crea o atmosferă țărănească. Alături de expresiile narative
tipice “și atunci”, “și apoi”, de dativul etic și de interogațiile și exclamațiile retorice,
regionalismele și expresiile populare conferă oralitate textului.
În concluzie, “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, oferind o panoramă a
lumii fantastice și morale într-un mod captivant. Asemenea basmului popular, se pune în
evidență idealul de adevăr, oferindu-ne o lecție valoroasă despre lupta dintre bine și rău și
despre călătoria inițiatică pe care protagonistul trebuie să o parcurgă pentru a se descoperi
pe sine.