1887

POVESTEA LUI HARAP-ALB

- temă și viziunea despre lume –
Ion Creangă

Despre autor: Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai literaturii române, care s-au afirmat
în cercul literar “Junimea” în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta este un scriitor
realist ce a reușit să ridice proza românească pe aceleași culmi pe care Eminescu propulsase
poezia.

Criticul literar Garabet Ibrăileanu l-a numit ,,un Homer al nostru”, opera sa fiind o epopee în
care trăiesc credințele, datinile, obiceiurile, limba, morala și filosofia poporului.

Introducere: Una dintre cele mai reprezentative opera ale lui Ion Creangă este ,,Povestea lui
Harap-Alb”, apărută în revista ,,Convorbiri literare” în anul 1877 din dorința de a valorifica
literatura populară și de a materializa ideologia realistă.

Încadrare:

Opera este un basm, având ca trăsături specifice:

- prezența întâmplărilor fabuloase,
- a personajelor cu puteri supranaturale
- conflictul dintre bine și rău ce se sfârșește întotdeauna cu victoria binelui
- utilizarea cifrelor magice și a formulelor specific

Ion Creangă introduce însă în literatura română un nou tip de basm, și anume cel cult, ce
are ca și caracteristici:
- îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea
- existența unui erou ce nu are puteri supranaturale
- accentuarea elementului psihologic

Din punct de vedere al curentului literar, opera aparține realismului prin:

- cronotop
- veridicitatea întâmplărilor
- prezentarea personajului în evoluție, transformandu-se pe parcursul acțiunii

Tema: Tema generală a basmelor, lupta dintre bine și rău, ocupă un loc secundar în ,,Povestea
lui Harap-Alb” deoarece nu există o confruntare directă între erou și forțele răului, el fiind
ajutat în toate probele la care este supus de către prietenii pe care și-i făcuse.

Astfel, tema centrală a basmului este călătoria inițiatică a eroului, fiecare secvență narativă
devenind un moment esențial în inițierea acestuia. Din acest punct de vedere, opera are
caracter de bildungsroman.

Acest caracter este susținut și de motivele narative, printre care se numără:

1) superioritatea mezinului
2) călătoria
3) supunerea prin vicleșug
4) probele
5) demascarea răului
6) pedeapsa
7) căsătoria

Structural: Opera respectă până la un punct modelul structural al basmului însă utilizează
procedeul triplizării, care presupune succesiunea cronologică a secvențelor.

Relația incipit-final: conține elemente de cronotop specifice basmului.

 Incipitul ,,Amu cică era odată într-o țară” are rolul de a introduce cititorul în lumea
fabuloasă.

 Finalul prezintă veselia nunții fiului de crai ce ține ani întregi, realizându-se o
prelungire atemporală într-un prezent continuu: ,,și acum mai ține încă”.

Perspectiva narativă:
- perspectiva narativă este obiectivă,
- narațiunea fiind relatată la persoana a III-a de un narator omniscient
- dar există și intervenții subiective, din dorința de a recapta atenția cititorului

Titlul: Titlul este alcătuit din substantivul ,,Poveste” care simbolizează drumul vieții și
oximoronul ,,Harap-Alb” ce reflectă condiția duală a protagonistului:

- ,,Harap” are semnificația de slugă

- iar ,,Alb” reflectă puritatea, originea nobilă.

Acesta se construiește astfel pe principiul Yin și Yang, pe baza contrastului dintre lumină și
întuneric, alb și negru .

Viziunea despre lume:

este realizată cu ajutorul personajului principal, cât și al lui Ochilă.

- Harap-Alb nu are puteri supranaturale, tocmai pentru a evidenția ideea că în viață nu

ai nevoie de puteri fabuloase ca să reușești, ci de anumite calități precum milostenia,
curajul, generozitatea, loialitatea. Înfrângerea Spânului în final conturează ideea că
orice încercare de a încălca legile unei lumi tradiționale va fi aspru pedepsită.

- Portretul lui Ochilă este relevant și el pentru viziunea autorului, acesta constituind de
fapt un portret satiric al scriitorului, înzestrat cu darul unic de a
vedea altfel lumea: ,,Unu-i Ochilă pe fața pământului, care vede toate și pe toți altfel
de cum vede lumea cealaltă.”
Viziunea realistă a autorului este susținută și de limbajul ce conține regionalisme, proverbe și
zicători precum ,,vorba ceea”, sau de oralitate, la nivelul căreia se regăsesc versuri
populare: ,,De-ar știi omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi.”

Conflict: Conflictul din operă se extinde la nivelul întregului univers creat de către autor,
fiind unul de natură exterioară, între forțele binelui și cele ale răului, avându-i ca exponenți
pe Harap-Alb și pe Spân. Finalul duce mereu la biruința celui devenit împărat. Astfel, Spânul
este ,,răul necesar” în evoluția protagonistului.

Scene

1) O primă scenă relevantă pentru tematica operei este cea a coborârii fiului de crai în
fântână. Aceasta reprezintă coborârea în Infern, cât și spațiul intermediar dintre cele
două lumi, putând de asemenea să fie asociat cu o grotă, spațiu întunecat cu virtuți
materne, un fel de pântece simbolic ce pregătește o nouă naștere. Prin coborârea sa,
mezinul trece de la postura de neinițiat, ,,boboc” la cea de inițiat, căpătându-și de
asemenea numele de ,,Harap-Alb”. Astfel, fântâna devine și un loc al botezului pentru
protagonist, el lepădându-se de statutul social pe care îl avea.

În această secvență este scos în evidență specificul basmului prin intermediul

jurământului ,,pe ascuțișul sabiei” pe care Harap-Alb i-l face Spânului. De asemenea,
personajul pozitiv își identifică defectele de care nu era conștient.

2) A doua scenă semnificativă este cea a morții, finalul fiind anticipat de cuvintele
Spânului încă din prima secvență: ,,până când vei muri și iar vei învie”. Moartea
eroului evidențiază lipsa puterilor supranaturale, el fiind ajutat de obiectele
miraculoase și fata de împărat. Harap-Alb este astfel un erou atipic de basm, calul
fiind cel ce ucide Spânul, săvârșindu-se justiția divină. Învierea fiului de crai nu are
însă în loc decât în momentul în care el trăiește experiența limită a iubirii cu ajutorul
fiicei Împăratului Roșu. Această scenă este importantă deoarece marchează sfârșitul
jurământului și al condiției umilitoare de rob. Renașterea personajului poate fi
asemănată cu cea a păsării Phoenix, care a renăscut din propria cenușă, ea subliniind
în același timp caracterul fantastic al operei. Harap-Alb moare în vechea sa
personalitate, supusă erorii, pentru a renaște stăpân pe sine, inițiat în tainele vieții și
ale morții.

Concluzie: În lumina celor arătate, basmul ,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă
păstrează elementele tipice basmului popular dar se deosebește prin umanizarea fantasticului,
trăsătură ce accentuează caracterul său cult.