Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Ion Creangă, autor cu o semnificativă activitate literară în perioada clasică, fiind

contemporan cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi I.L.Cargiale, este considerat unul dintre cei mai
valoroşi scriitori ai poporului nostru, reprezentativ pentru literatura românească.
Basmul cult este o specie a genului epic, în proză, cu numeroase personaje ridicate la
rangul de simbol, în care se prezintă confruntarea dintre bine şi rău, soluţionată, de regulă, printr-
un final fericit. Elementul fabulos, supranaturalul este prezentat ca aparţinând sferei firescului,
indicii spaţiali şi temporali sunt vagi, generalizând întâmplările relatate, iar acţiunea urmăreşte o
schemă prestabilită, drumul maturizării personajului principal.
Un text reprezentativ este „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, basm publicat în
1877, în revista „Convorbiri literare”. Este un basm cult, păstrând trăsăturile fundamentale ale
speciei, dar în același timp se deosebește de basmul popular prin: dimensiunile ample, conflict
prelungit, sporirea numărului de probe, amânarea deznodământului, protagonist fără puteri
supranaturale, chiar fără calități excepționale, importanța acordată dialogului, individualizarea
personajelor, umanizarea fantasticului, oralitate și umor.
Viziunea lui Creangă este de factură realistă, fapt observabil în umanizarea fantasticului,
în prezentarea unor situații de viață țărănești. O primă trăsătură a realismului prezentă în text este
folosirea tehnicii detaliului pentru prezentarea caracterelor personajelor. Harap-Alb se dovedește
a fi ușor de manipulat. („Fiul Craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului
și se bagă în fântână, fără să îl trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”), Împăratul Roș este
aspru, cârcotaș, iar Craiul are orgoliu familial.O a doua trăsătură a realismului reiese din faptul
că fantasticul lui Ion Ceangă este umanizat și localizat în Humulești. Opera este influențată de
satul natal al autorului. Ilustrativă în acest sens este relația dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb
este inițiatul care parcurge un drum al maturizării cu scopul de a deveni un bun conducător, dând
dovadă de trăsături înaltele de caracter (bunătate: „Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei
și inima ta cea bună te ajută”). Spânul dă dovadă de trăsături negative de caracter, fiind omul
lingușitor, mincinos, care-și maschează cu greu răutatea („Hei, hei! zise Spânul tremurând de
ciudă”, „Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”). Chiar monștrii sunt
țărani cu calități deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
Tema basmului are sursă folclorică şi reprezintă triumful binelui asupra răului. Motivele
prezente sunt de natură populară: superioritatea mezinului, călătoria, demascarea răufăcătorului:
Spânul, pedeapsa, căsătoria. În afară de temă şi motive, care îşi au originea în folcor, alte
elemente cu aceeaşi sursă sunt: prezenţa ajutoarelor - calul, Sfântă Duminică, cei cinci prieteni,
apariţia obiectelor magice - apă vie, apă moarte, jăraticul, prezenţa cifrei trei – simbol al
perfecţiunii.
Titlul, deosebit de sugestiv, este numele eroului principal, iar construcţia oximoronică –
alb-negru – se circumscrie unei poetici romantice: „harap” este un om cu pielea închisă la
culoare şi indică condiţia precară socială, de slugă, iar „alb” devine semnificativ pentru
caracterul integru al eroului, simbol al purităţii lui.
Pe parcursul firului epic, destinul acestuia cunoaşte trei ipostaze: fiul cel mic al craiului,
imatur şi neiniţiat, dar curajos, Harap-Alb, ucenic al Spânului, parcurgând drumul iniţierii,
Împăratul, iniţiatul capabil de a conduce împărăţia unchiului său şi de-a îşi întemeia o familie cu
aleasa inimii sale.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv,
deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină
naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu dialogul şi descrierea.
Timpul este neprecizat, situează întâmplările în atemporalitate, în „vremurile acelea”, cum
spune povestitorul, sau în „illo tempore” cum spune Mircea Eliade timpului anistoric. Spaţiul se
defineşte prin peisaje şi fiinţe fantastice: pădurea Spânului, grădina ursului, pădurea cerbului etc.
În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice. Incipitul basmului este o
formulă iniţială: „Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori.”. Incipitul este în
strânsă legătură cu finalul, construit ca formulă finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai
ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă”. Aceste convenţii marchează intrarea şi ieşirea din
fabulos. Formulele mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai
merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”,
realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi menţin cititorul atent, antrenându-i curiozitatea.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presuspune un lanţ de acţiuni: o situaţie
iniţială de echilibru, o parte pregătitoare, un eveniment ce duce la dezechilibru, apariţia
ajutoarelor, trecerea cu bine a probelor ce duce la refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului,
finalul fericit.
Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului, Harap-Alb, dar el nu mai
reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de la
începutul acestora prin expresii de tipul „creştea într-un an cât alţii în zece”, astfel încât călătoria
întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale, ci este un traseu de
iniţiere, parcurs de un tânăr naiv şi timid şi care la sfârşit devine capabil să conducă o împărăţie.
Cea mai mare parte a basmului este reprezentată de călătoria mezinului către împărăţia lui Verde
Împărat şi probele la care este supus de către Spân.
Motivul călătoriei are o dublă valenţă: concretă, reprezentată de drumul parcurs de tânăr
de la casa părintească până la palatul unchiului său, şi o alta spirituală, de formare a lui ca
personalitate demnă de a conduce o împărăţie, ceea ce conferă scrierii caracterul de
bildungsroman.
O scenă semnificativă pentru conturarea portretului personajului este proba din dreptul
podului, loc simbolic al trecerii către o altă etapă a vieţii, este depăşită cu vitejie. Totuşi, fiind
novice, într-un moment de cumpănă este păcălit de Spân şi îi acceptă ajutorul. Spânul însuşi are
un rol foarte important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
Altă secvenţă narativă importantă în economia acţiunii o reprezintă popasul de la fântână.
Spânul însuşi are un rol foarte important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul
necesar. Scena finală îl surprinde pe Harap-Alb întors la curtea lui Verde Împărat din ultima
probă a Spânului. Însoțit de fiica lui Roș Împărat care urma să-i fie soție Spânului, aceasta îl
demască pe antagonist.
În procesul său de formare se disting trei etape: etapa iniţială, de pregătire pentru drum,
apoi parcurgerea drumului iniţiatic şi răsplata. Acesta este presărat cu diferite spaţii cu valoare
simbolică: podul , fântâna şi pădurea
Dacă eroul basmului popular era supus în general la trei probe, Harap-Alb trece prin mai
multe încercări: aducerea salăţilor din grădina Ursului şi a pielii Cerbului, noaptea petrecută în
casa de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului Roş, găsirea şi identificarea
acesteia. După ce îşi dovedeşte bunătatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta
furnicilor, trecând pe un pod, Harap-Alb întâlneşte cele cinci personaje himerice întruchipând
focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ultimile
trei probe sunt legate de cucerirea fetei împăratului. Nunta şi schimbarea statutului social, devine
împărat, confirmă maturizarea eroului.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele
fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi
calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta
Duminică este înţeleaptă.
În ceea e priveşte arta narativă a lui Creangă, critica literară remarcă oralitatea stilului
său, prin care autorul lasă impresia adresării directe către un public vast. Aceasta este obţinută
prin folosirea în mod original a exprimării populare, dominată de regionalisme, expresii
populare, ziceri, interjecţii, exclamaţii, exprimare locuţională. Principala sursă de inspiraţie a lui
Creangă , înţelepciunea populară, este prezentă în text sub forma reproducerii proverbelor sau
zicătorilor potrivite fiecărei situaţii în parte, introduse prin sintagm ,,vorba ceea” :”Vorba ceea:
La plăcinte înainte,/Şi la război , înapoi”. Arta narativă a lui Creangă prezintă, de asemenea,
particularitatea frecvenţei reduse a figurilor de stil.
„Poveste lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul popular,
de la care autorul păstrează motivele -căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele-, personaje
fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult
umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.
George Călinescu defineşte basmul ca fiind ,,oglindirea vieţii în moduri fabuloase.”