Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Ion Creangă aparține perioadei marilor clasici ai literaturii române, alături de Mihai
Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale.
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a fost publicată prima oară în revista „Convorbiri
literare”, în anul 1877 și este ca specie literară un basm, adică o operă epică în proză, de dimensiuni
medii, în care realul se împletește cu fabulosul, are personaje numeroase, purtătoare ale unor valori
simbolice și înfățișează confruntarea dintre bine și rău, care se încheie întotdeauna prin victoria
binelui. Basmul prezintă parcurgerea drumului maturizării de către erou, are rol didactic și
moralizator, având un caracter de bildungsroman. Prin urmare, este respectată tema confruntării
dintre bine și rău, asociată cu tema devenirii, a maturizării eroului. O altă trăsătură a basmului este
prezența elementelor de compoziție tipice: formula inițială „Amu cică era odată”, formule mediane
„Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă” și formula finală „Și a ținut veselia ani
întregi, și acum mai ține încă...”. Motivele narative specifice basmului sunt prezente și în „Povestea
lui Harap-Alb”: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea
răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Timpul și spațiul au caracter vag, nedeterminat, întâmplările fiind plasate „într-o țară”, „într-
o altă țară, mai depărtată”, „odată”.
Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv,
deoarece intervine adesea prin comentarii și reflecții. Sunt folosite clișee compoziționale: formula
inițială („Amu cică era odată”), formule mediane („Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și
nouă”) și formula finală („Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă...”).
Acțiunea se desfășoară linear, cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative și presupune
un lanț de acțiuni convenționale: o situație de echilibru (expozițiunea), un eveniment care
dereglează echilibrul inițial (intriga), apariția ajutoarelor, a donatorilor, trecerea probelor
(desfășurarea acțiunii), confruntarea cu Spânul (punctul culminant), refacerea echilibrului și răsplata
eroului (deznodământul). Eroul este prezentat în trei ipostaze: naiv sau neinițiat (fiul craiului),
novicele (slugă a Spânului) și inițiatul (împărat).
Tema confruntării dintre bine și rău, asociată cu tema maturizării eroului este evidentă în
secvența coborârii în fântână și în confrunarea dintre Harap-Alb și Spân.
În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde naivitatea tânărului, care face posibilă
supunerea acestuia de către Spân. În plan simbolic, fântâna reprezintă un spațiu al morții și al
renașterii, locul de unde începe inițierea spirituală. El iese din fîntînă cu alt nume, acela de Harap-
Alb, și cu un alt statut, acela de slugă a Spânului. Jurământul depus conține și condiția eliberării și
sfârșitul inițierii: „Și atâta vreme ai a mă sluji, până vei muri și iar vei învia”. „Răutatea” Spânului îl va
supune la probe dificile, în care va demonstra calitățile necesare unui viitor împărat: înțelepciune,
curaj, bunătate.
Finalul basmului constituie o altă secvență semnificativă în evoluția relației celor doi. Fiica
împăratului Roș îl demască pe Spân, care îi taie capul lui Harap-Alb, acuzându-l că a divulgat secretul
identității lor. Harap-Alb este reînviat de fată, acesta fiind momentul dezlegării de jurământ și
sfârșitul inițierii. Spânul și-a îndeplinit misiunea și este scos din scenă de către calul protagonistului,
care îl aruncă pe Spân din înaltul cerului. Eroul reintră în posesia paloșului, se căsătorește cu fata
împăratului Roș și moștenește împărăția unchiului său.
Conflictul constă în lupta dintre bine și rău, cu victoria binelui. Protagonistul se confruntă cu
doi antagoniști, Spânul și Împăratul Roș, așa cum anticipase tatăl său în momentul plecării mezinului
de acasă: „să te ferești de omul roș, iar mai ales de cel spân”. Întregul drum parcurs trebuie perceput
ca o cale a desăvârșirii interioare, spirituale a fiului de crai. În acest sens, rolul Spânului este unul
decisiv: în absența sa, maturizarea eroului ar fi fost imposibilă. El are rol de inițiator, este un rău
necesar. De aceea calul fermecat nu-l ucide înainte ca inițierea să se fi încheiat.
Modalitățile de caracterizare a personajelor sunt directe (de către narator, de către alte
personaje, autocaracterizare) și indirecte (prin fapte, gânduri, relații cu alte personaje, nume). De
exemplu, naratorul surprinde lipsa de experiență a tânărului prin caracterizarea directă, în scena
coborârii în fântână: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se
bagă în fântână”. Personajele sunt caracterizate prin limbaj (caracterizare indirectă), astfel, Spânul
este răităcios: „Alelei! Fecior de om viclean ce te găsești; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat”.
Harap-Alb este caracterizat prin numele său, care semnifică statutul de slugă de viță nobilă.
Registrele stilistice popular, oral și regional conferă originalitate limbajului. Acesta cuprinde
termeni și expresii populare, regionalisme, ziceri tipice (proverbe și zicători). Plăcerea zicerii se
reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a umorului, precum: exprimarea comică („să trăiască trei
zile cu cea de-alaltăieri”), ironia, poreclele, diminutivele cu valoare augmentativă („buzișoare”,
„băuturică”), caracterizări pitorești (portretul lui Gerilă, Ochilă etc), scene comice.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, având ca
particularități reflectarea concepției despre lume a autorului, umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Asemenea basmului popular, pune în
evidență idealul de dreptate, de adevăr și de cinste.