Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții
realismului clasic. Publicată în 1881 în volumul „Novele din popor”, nuvela realistă de
factură psihologică „Moara cu nororc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru
viziunea moralizatoare a lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean.
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un
fir narativ central și o construcție epică riguroasă, cu un conflict concentrat. Personajele,
relativ puține, pun în evidență evoluția personajului principal, puternic individualizat.
Nuvela se încadrează în curentul realist deoarece are toate trăsăturile acestuia:
perspectiva narativă obiectivă, tema familiei și dorința de înavuțire, personaje tipice, analiza
psihologică, verosimilitatea, tehnica detaliului.
Perspectiva narativă obiectivă este evidentă prin narațiunea la persoana a III-a,
făcută de un narator detașat, omniscient și omniprezent, alături de care apare tehnica
punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei din incipitul și finalul nivelei:
„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te
face fericit”, „Așa le-a fost data...”
Realismul impune tipul de nuvelă psihologică prin interesul pentru frământările de
conștiință ale personajului principal, care trăiește un conflict interior, moral, determinat de
dorința de înavuțire. Aceasta distruge echilibrul interior și liniștea familiei, transformându-l
sufletește pe erou.
Tema nuvelei o reprezintă efectele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire, în societatea ardelenească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din perspectivă
socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social. Din perspectivă
moralizatoare, prezintă consecințele dramatice ale setei de înavuțire. Din perspectivă
psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiță, sfâșiat între două dorințe
contradictorii: de a se îmbogăți și de a rămâne cinstit.
O secvență semnificativă pentru tema dezumanizării este secvența confruntării
dintre Ghiță și Lică din capitolul V. Deși Lică și-a făcut apariția la Moară la scurt timp după
venirea lui Ghiță, nu a avut loc o discuție efectivă între ei. Lică însă, și-a impus regulile și
pretențiile, cerându-i lui Ghiță să îl informeze despre oamenii care trec pe acolo: „Eu voiesc
să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc
ca nimeni afară de mine să nu știe”. Capitolul V prezintă confruntarea dintre două caractere
tari. Lică are o atitudine de stăpân asupra tuturor. Ghiță, deși pare stăpân pe situație,
cedează în fața sămădăului, acceptând înțelegerea cu acesta, pentru a câștiga mai mulți
bani. Lică îi ia o parte din banii câștigați în mod cinstit și îi promite câștiguri fabuloase. Ghiță
înțelege că nu e suficient să se pună bine cu stăpânirea, ci trebuie să accepte și tovărășia cu
cel care stăpânea, de fapt, drumurile: „Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara
cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Analiza psihologică relevă încordarea și hotărârea celor
doi: „Câtva timp ei steteră tăcuți față în față hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit
omul”. Lupta în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută prin
acceptarea tovărășiei lui Lică. Banii sunt slăbiciunea cârciumarului, iar Lică se folosește cu
cinism de acest lucru.
 O altă secvență semnificativă este cea din finalul nuvelei, când Ghiță, orbit de furie,
este dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică. Astfel, el își lasă soția pradă
sămădăului pentru a-l prinde, ajutat de jandarmul Pintea. El speră până în ultimul moment
că Ana va rezista influenței malefice a lui Lică. Dezgustată însă de lașitatea lui Ghiță, Ana,
într-un gest de răzbunare, se dăruiește sămădăului. Lică marchează nefast destinul tuturor
celor din preajma lui. El îl aduce pe Ghiță în situația de a-și ucide soția. Apoi, din ordinul lui
Lică, Ghiță este împușcat, iar cârciuma incendiată.
În nuvela realistă, timpul și spațiul sunt precizate, ceea ce conferă veridicitate.
Cârciuma este așezată la o răscruce de drumuri, izolată, înconjurată de pustietăți
întunecoase. Sunt precizate câteva toponime reale: Ineu, Arad, Oradea.
Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paștele din anul următor, când apa și focul purifică
locul.
Nuvela are un final moralizator, personajele negative fiind sancționate, singurii
supraviețuitori fiind bătrâna și copiii.
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Personajul principal, Ghiță, este cel mai bine conturat personaj din nuvelistica lui Slavici, un
personaj „rotund”, care trăiește un proces al dezumanizării, cu frământări sufletești și
ezitări. Acestea sunt urmărite prin tehnicile analizei psihologice: notarea gesturilor de către
narator, monologul interior sau stilul indirect liber. Caracterizarea lui Ghiță este evidențiată
din perspectiva Anei, care observă schimbarea lui, dar și din perspectiva lui Lică.
Trăsăturile personajelor se desprind și din caracterizarea indirectă, din fapte, vorbe,
gesturi și din relațiile ce se stabilesc între ele.
Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Limbajul naratorului și al personajelor
valorifică aceleași registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular,
oralitatea.
În concluzie, „Moara cu noroc ” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă prin temă,
tipologia personajelor și stil și o nuvelă psihologică, pentru că urmărește conflictul interior,
frământările în planul conștiinței personajelor.