Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil Petrescu

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu face loc unei noi concepții, anormală, bizară, despre autenticitate, în care trăitul,
substanța, memoria involuntară devin temele absolute ale unui nou cod ce cuprinde fluxul
conștiinței, unde ceea ce contează este atmosfera sufletească de care se înconjoară fapte banale și
derizorii.
Încadrare în gen literar
Romanul este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu acțiune complexă, dar
unitară, desfășurată pe mai multe planuri narative, având la bază conflicte puternice generate de
confruntări sufletești, cu numeroase personaje a căror personalitate este bine individualizată și al
căror destin este determinat de trăsăturile de caracter și de întâmplările ce constituie subiectul
operei. Comportând o desfășurare spațio-temporală amplă, asociază voci narative diferite și
registre stilistice diverse.
În general romanul conține atât un conflict principal, cât și unul sau mai multe conflicte
secundare, putând fi exterioare sau interioare. Acțiunea se întinde pe o durată mai mare de timp
și se desfășoară într-un cadru larg, în spații și în medii diverse. Romanul își propune să reflecte
existența în toată complexitatea ei, creând imaginea unei lumi veridice prezentată la nivel social,
economic, politic, cultural, al mentalității colective, al spiritualității religioase etc.
Roman al experienței, modern, subiectiv, ionic, psihologic, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război’’ apare în anul 1930 și se încadrează, din punct de vedere cronologic, în
perioada interbelică, o perioadă de manifestări deosebit de fecunde în plan literar atât prin
lărgirea ariei tematice, prin cuprinderea unor medii sociale variate, precum și prin diversificarea
formelor de expresie epică, a modalităților narative.
În această perioadă, alături de romanul de inspirație rurală (Ion), cu vechi tradiții în literatura
română, se dezvoltă romanul citadin (,,Patul lui Procust’’ și ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război’’) și problematica intelectualului.
În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’, teoretician al
romanului modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel Proust’’
romanul de tip tradiţional, raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un demiurg imaginar, în
favoarea romanului subiectiv, în care naratorul limitat este considerat mai aproape de realitate şi
de autenticitate.
Camil Petrescu introduce modernismul în literatura română preluând elemente de noutate impuse
de Liviu Rebreanu (analiza psihologică, figura intelectualului) și integrându-le într-o nouă
formulă românească ce prefigurează evoluția ulterioară a literaturii. Toate elementele
compoziționale ale romanului corespund doctrinei moderniste.
Una dintre inovațiile esențiale pe care le introduce Camil Petrescu este abandonarea relatării la
persoana a III-a, a perspectivei unice, obiective, precum și atributului omniscienței, în favoarea
relatării la persoana I, ce impune subiectivizarea și relativizarea perspectivei narative, astfel
că ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, apare adesea sub eticheta de roman
subiectiv.
Din punct de vedere tematic, precum și din perspectiva viziunii asupra realității, opera poate fi
considerată un roman psihologic, întrucât discursul se centrează pe explorarea mișcărilor
conștiinței, eul narativ focalizându-se nu asupra realității exterioare, concrete, obiective, cât pe
modalitatea în care percepția subiectivă recompune realitatea în planul interior, conform unui
sistem de valori propriu.
Ca roman al experienței, Camil Petrescu se înscrie în direcția novatoare a romanului modern
european, pe linia lui Marcel Proust, ce impune autenticitatea ca principiu esențial al discursului.
Roman al experienței-categorie care valorifică la maximum, prin personajele propuse, trăirea cât
mai intensă a unor experiențe personale de orice tip. Se bazează adesea pe crearea impresiei de
autenticitate, fie prin inserarea unor elemente despre care cititorul știe cu certitudine că țin de
realitate (biografii reale, pagini de gazetă), fie prin imitarea acestora. Trăirea până la capăt a unor
experiențe cât mai variate, rolul de ,,gimnastică a conștiinței’’și ținta lor finală ,,armonia
organică, echilbrul forțelor lăuntrice’’ sunt elementele definitorii ale acestui tip de roman.
Autenticitatea desemnează însușirea de a fi necontrafăcut, de un adevăr indubitabil. Corespunde
în literatură actului de identificare a creației artistice cu datul de viață trăit de autor. Condiția
autenticității duce la eliminarea preocupării pentru scrisul frumos și retorica ce anula
spontaneitatea. După Camil Petrescu, autentic este scrisul celui care exprimă ,,fără ortografie,
fără stil, fără caligrafie’’, animat de o ,,liminară sinceritate’’, numai ceea ce ,,a simțit, ceea ce a
gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor
neînsuflețite’’
Este un roman psihologic, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ștefan, care
trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin
intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare psihologică.
Ca roman ionic (conform terminologiei lui N.Manolescu), opera se caracterizează prin
psihologism și analiză, reflecție (Noul romancier există totdeauna obiectivat într-un personaj. Ea
este întotdeauna El. Cel care scrie este cel care narează. Autorul a fost detronat și a cedat
personajelor preorogativele puterii, locul i l-a luat naratorul. Perspectiva se relativizează
fiind ,,împreună’’ și subiectivă. Focalizarea este internă), concretul psihologic tinde să lichideze
caracterul, iar istoricitatea se va traduce într-o temporalitate românească vie și contradictorie.
Societatea lasă locul initimității, noul erou tinde mai puțin să se integreze în lume cât să-și
integreze lumea sieși, afirmând-o ca pe a sa proprie, se află în căutarea unei identități,
experiențele lui se opun lumii, el este un singuratic, un izolat, un frustrat ce izbândește prin
vanitatea eului, este un contemplativ, nu un luptător. În loc să înfrunte lumea, el se înfruntă cu
propriile patimi și idealuri, care se află în ființa lui, forma deschisă a mărturisirii. În cadrul
romanului, iluzia nu mai ține de crearea unui univers coerent, autonom, ci de sugerarea
incoerenței unei intimități. În privința genezei, la baza romanului stă în foarte mare măsură
experiența personală a autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia noapte de război,
este construită după memorialul de campanie al autorului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama
intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-iubirea și războiul,
acestea observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale romanului-prima parte stă sub
semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit cu
moartea pe front.
Un prim episod semnificativ pentru drama intelectualui însetat de absolut este excursia de la
Odobești, când, prin comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și declanșează în sufletul lui
Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo măcinat de o gelozie cumplită.
Al doilea episod semnificativ este acela care prezintă întoarcerea lui Ștefan Gheorghidiu la
Câmpulung pentru a o vedea pe Ela, aflând și de prezența în oraș a lui Grigoriade. Și acest
moment produce o nouă furtună sufletească, dar izbucnirea războiului și grozăviile lui constituie
o dramă mult mai puternică decât gelozia, ceea ce va avea ca urmare renunțarea la iubirea pentru
Ela.
Un episod ilustrativ pentru tema iubirii este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului,
când are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de
adulter. Părerile sunt împărtite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- ,,femeia să fie
femeie şi casa casă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste ,,femeia trebuie să
fie liberă să plece oricând doreşte.’’ Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransingentă
printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viată şi de moarte unul asupra
celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage
cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna.
Concluzia sa tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă pricepeti” este aceea a unui personaj pornit
în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență orice este mai puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de frământările de
iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul înseamnă haos, măsuri
absurde, învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo, modifică atitudinea lui Gheorghidiu
faţă de celelalte experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un
sentiment de detaşare, îşi priveşte soţia cu indiferentă și, dovadă a afectării relaţiilor dintre ei, o
părăseşte, însă îi lasă ,,tot trecutul’’.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru particularitățile operei
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ este
analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în
antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de
existenţă, depăşirea unei drame individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi, sub forma
unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana întâi conferă
autenticitate şi caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, narator-personaj, implicat.
Modurile de expunere sunt: naraţiunea, cu rol în relatarea evenimentelor prin prisma perspectivei
subiective, selecţia faptelor relevante pentru depăşirea crizei personajului; descrierea, cu rol de
detaliere: spaţiul (Valea Prahovei, frontul, casa din Bucureşti, casa unchiului Tache) şi în
caracterizarea personajelor; dialogul, cu rol în individualizarea personajelor, în evidenţierea
psihologiei acestora, în caracterizarea personajelor, în mod indirect, şi în dinamizarea acţiunii.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii şi
a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema
primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral. Ştefan Gheorghidiu,
sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri
dureroase legate de soţia sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp,
rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la Filozofie, este măgulit de atenţia pe
care i-o acordă una dintre cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă,
admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă
de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire
casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a
Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii
mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de
curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri
şi de împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la
Azuga acasă, găseşte casa goală ,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă,
pentru a se reîmpăca în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare
justificativă de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei
fiind plecat. Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai
aproape. Revenit într-o permisie, îl zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia
sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile.
După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i
ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel, se întoarce pe front şi intrarea
României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a
războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”,
combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care
cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că
lupta se dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile terifiante sunt
constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial. Rănit, se reîntoarce
la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de suspiciuni care l-au dus
altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea
de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe.
Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În plan
exterior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După
apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu
suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte.
Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de filozofie,
Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux,
dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. Conflictul este mai degrabă
între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în care orgoliul lui are
de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către altcineva, considerat
superior. Totodată, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea
unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere
rudelor.
Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei, oferind
repere spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului Război Mondial
(,,primăvara lui 1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul, Ştefan Gheorghidiu-
subofiţer concentrat. Contextul prezentării aduce în prim-plan imaginea demitizată a războiului-
detaliile cadrului concentrării (distanţa şi înălţimea tranşeelor ar fi putut fi săpate de câţiva porci
ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în fond, inutilitatea războiului şi, mai ales, drama colectivă.
Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul din perspectiva timpului cronologic (se
evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în primul capitol), dar şi din perspectiva
raportului realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul din universul operei prin prezentarea ipostazei
protagonistului ferm în decizii, eliberat de frământări, deschis unor noi experienţe pentru că a
observat raportul dintre ideal/iluzie. Astfel, finalul are valoare simbolică în raport cu timpul-
gestul lui Gheorghidiu de a se despărţi de Ela, lăsându-i tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează, în
fond, relaţia timp psihologic/timp cronologic detaşat de cel psihologic şi condus de alte valori
reale şi nu ideale.
Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega cele două
părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul capitol, „La
Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei părţi dezvoltă
planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp
subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid,
pentru că experienţa războiului este mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră
de dramele individuale.
Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa programatic
dorinţa de a scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil.
Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni intelectuale a
scrisului, a unui lirism al anumitor părţi sau a predominanţei unei comparaţii specifice prin care
se asociază idei abstracte cu fenomene concrete, ca în pasajele: ,,blonda cu ochi mari, albaştri, ca
două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa
cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.
Concluzia
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său, prin
personaje, prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune subiectivă asupra lumii.
Astfel, se poate observa că în romanul lui Camil Petrescu aceasta se concretizează prin
contorsionarea subiectului și a discursului narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor personajelor,
prin diversitatea procedeelor de analiză și de tehnică narativă.