Eseu literar – Particularităţi de construcţie a personajului principal din romanul de analiză

psihologică, subiectiv, modern, Ştefan Gheorghidiu

Teoretizarea romanului românesc intră într-o nouă etapă în perioada interbelică, odată cu
acceptarea conceptului modernism, mult dezbătut şi intrat în terminologia critică de la începutul secolului
al XIX –lea. Este reluat prin intermediul lucrărilor lui Eugen Lovinescu: “Istoria literaturii române
contemporane”, “Istoria civilizaţiei române moderne”. Camil Petrescu, din perspectiva teoreticianului
romanului modern., pledează pentru schimbarea formulei romaneşti. Articolul intitulat “Noua structură şi
opera lui Marcel Prous“, publicat ulterior unei conferinţe pe această temă, porneşte de la idea că literatura
realistă este anacronică, rămasă în urma evoluţiei. Zugrăvirea realităţii, conflictul exterior, gradaţia
acţiunii precum şi personajele tip sunt puse sub semnul întrebării şi apoi respinse. Este susţinut romanul
care este preocupat de afectivitate, actele de voinţă, de subconştient şi subiectivitate, care aşază eul în
centrul existenţei, care promovează autenticitatea: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-I singura realitate pe care o pot povesti…“.
Structura monologată, fluxul timpului anticronologic, al memoriei involuntare, autenticitatea, introspecţia,
personajul narrator, lucid, inadaptat, sunt elemente ale romanului subiectiv, modern proustian pe care
Camil Petrescu le acceptă şi le dă nota de autenticitate în opera sa. Un element aparte este şi concepţia
asupra scriitorului, considerat un simplu om care îşi consemnează propria existenţă: “Un scriitor e un om
care exprimă în scris cu o liniară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce I s-a întâmplat în
viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.“.
Prin cele două romane ale sale, “Patul lui Procust “şi “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război“, scriitorul a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizarea cu literatura universală,
aducând o nouă viziune, aparte, unică, asupra lumii ficţionale în care personajul literar “presupune un
zbucium interior, loialitate, convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţele
obişnuite “. Personajul romanului camilpetrescian este eroul intelectual, un căutător de valori absolute, de
idealuri, care se află în situații limită și trăiește drame de conştiinţă, fiind plin de frământări, incertitudini,
îndoieli. Orgolios și inflexibil, suferă exagerat, fiind hipersensibil, însă are o conștiință lucidă, îndreptată
spre analiză. Eroul intelectual este un inadaptat superior care nu este înțeles, dar nici nu poate înțelege
lumea în care trăiește. Particularitățile de construcție a personajului romanului psihologic camilpetrescian
arată: înlocuirea portretului fizic cu detalii fizice semnificative în trăirile personajelor, deplasarea
accentului spre conflictul interior, evidențiat prin analiză și introspecție, interesul asupra lumii interioare
evidenţiată prin utilizarea tehnicilor moderne de analiză psihologică, asemeni introspecției, mologului
interior, memoriei afective. De altfel, preocupat constant de problematica intelectualului, în eseul
intitulat “Neocraţia necesară“, Camil Petrescu pledează pentru o organizare socială asemănătoare cu cea
imaginată de Platon: minţile superioare, filozofii şi savanţii să se afle în fruntea societăţii.
Opera literară “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ a fost publicată în anul 1930 şi
este un roman de analiză psihologică, subiectiv, modern. Romanul este specia literară a genului epic, în
proză, de mare întindere, cu acțiune complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu
personaje numeroase surprinse în evoluţie, a căror personalitate este bine individualizată de trăsături de
caracter și ale căror destine sunt determinate de întâmplările ce constituie subiectul operei. Romanul de
analiză psihologică are drept obiect investigarea detaliată a vieţii interioare şi observaţia psihologică, iar
drept subiect, cazurile de conştiinţă. Romanul subiectiv impune unicitatea perspectivei narrative, timpul
prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei.
Criticul literar Constantin Ciopraga afirma despre această lucrare că este o monografie a îndoielii, în timp
ce George Călinescu aprecia că este o monografie a unui element psihic, gelozia. Despre elaborarea
romanului, autorul însuşi spune că: “A fost o ardere continuă, mistuitoare, în care rândurile se chemau
unele pe altele, fără nici un fel de răgaz, sfârşită după luni şi luni de trudă a condeiului, odată cu căderea
ultimelor frunze în băltoacele ploilor de toamnă”. Dacă problematica frontului este pe deplin autentică,
trăită, problematica iubirii este pură ficţiune aşa cum mărturisea însuşi scriitorul: “Negreşit trebuie să
lămurim că dacă partea întâi a acestui roman este o fabulaţie, e adică născocită de un autor care nici nu
era însurat şi nici nu avea familie pe vremea aceea şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sunt pură

1
ficţiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de
război, este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot
eroului“.
Se conturează astfel viziunea asupra personajului principal al operei, aflat sub incidenţa celor două
experienţe, iubirea şi războiul, experienţe ce dobândesc ecouri dramatice la nivelul conştiinţei.
Protagonistul romanului şi personajul narator al operei, este Ştefan Gheorghidiu, intelectualul superior
care trăieşte drama propriei conştiinţe, lucid, inadaptat. Criticul literar Ovid Crohmălniceanu aprecia“La
Camil Petrescu e vorba de intelectuali, de oameni care prin însăşi natural lor tind să cunoască ce se
petrece cu ei, refuză să trăiască altfel decât conştient, prin urmare fac din problema lămuririi raţiunilor
existenţei o problemă vitală“. Ştefan Gheorghidiu îşi trăieşte drama lucidităţii şi a aspiraţiei spre absolut,
fiind astfel intelectualul cu structură de caracter.
Personajul literar se conturează în evoluţie în planul conştiinţei pe parcursul operei, se
raportează atât la soţia sa, Ela, cât şi la societatea vremii pentru a-şi defini lumea ideilor, dar, de asemenea,
se raportează la evenimentele din Primul Război Mondial pe care le trăieşte ca o experienţă definitivă.
Titlul operei evidenţiază cele două experienţe fundamentale ale protagonistului, trăite cu intensitate
şi fundamental. Reprezintă un element paratextual ce atincipează viziunea autorului asupra temei propuse.
Este un titlu analitic, este alcătuit din două sintagme care din punct de vedere denotativ fac referire la
două experienţe personale trăite sub imperiul timpului, prefigurând un demers narativ. Din punct de
vedere conotativ, titlu redă două experienţe autentice trăite de protagonist, unite prin ideea de noapte,
moment al deziluziei, dezamăgirii, atât cu privire la război, cât şi cu privire la iubire. Dacă în prima
apariţie se asociază cu neliniştile îndrăgostitului orbit de gelozie, în a doua apariţie, substantivul
anticipează sensul tragic al vieţii, calea deznădejdii, frica de moarte. Dragostea şi războiul sunt experienţe
aflate pe poziţii diferite ce punctează nun numai faptele ci şi procesul de autocunoaştere a personajului
central, Ştefan Gheorghidiu. Războiul ca experienţă secundară, lămureşte întâia experienţă, iubirea şi îl
ajută pe tânărul filozof să îşi regândească întreg sistemul de valori. Din acest punct de vedere, opera se
poate constitui şi ca roman al experienţei. Astfel, valoarea conotativă a titlului, arată despărţirea
personajului de abstractul ideilor şi intrarea în concretul ameninţător. La nivel tematic, opera prezintă
viziunea asupra condiţiei intelectualului lucid, inadaptat, cu probleme de conştiinţă, fiind susţinută de alte
două teme, iubirea şi războiul ce se reflectă ca experienţe fundamentale în planul cunoaşterii.
Romanul este scris la persoana I, sub formă unei confesiuni a personajului principal Ștefan
Gheorghidiu, intelectual care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Formula narativă
presupune astfel existența unui narator subiectiv care devine narator-personaj și, astfel, deține un punct de
vedere unic asupra evenimentelor. Această situare a naratorului subiectiv în centrul evenimentelor conferă
autenticitate, iar faptele sunt proiectate în conștiința și în sufletul naratorului. Protagonistul romanului este
dominat de drama lucidității și a aspirației spre absolut, prin figura lui, autorul introducând un nou
personaj în literatură română: eroul intelectual, inadaptatul superior. Ștefan Gheorghidiu trăiește drama
omului aflat în căutarea valorilor absolute, nu își găsește locul în societatea dominată de o monotonă
mediocritate. Acesta este o fire filozofică, trăind în lumea ideilor nu se face înțeles de lumea cu
mentalitate burgheză din jurul său. Totodată, rămâne învingător moral, având puterea să înțeleagă eșecul
și fiind dispus să trăiască alte experiențe. Conduse de conștiință, trăirile, îndoielile, neliniștile,
incertitudinile lui Ştefan Gheorghidiu, conduc la o sensibilitate exagerată.
Eroul trăiește două experiențe „definitive” pentru formarea lui ca om: dragostea și războiul. „Nu
numai în iubire, ci în toate actele existențiale personajul caută o verificare și o identificare a eului propriu.
E însetat de experiență și, spre a și-o procura, e dispus a plăti orice preț, inclusiv prețul vieții.” – după
Dumitru Micu
Prima experiență de cunoaștere este trăită sub semnul incertitudinii și reprezintă un zbucium
permanent, „monografia îndoielii”. Suferința provine, pe de o parte, din iubirea înșelată, iar pe de altă
parte, din faptul că Ştefan Gheorghidiu caută, asemeni lui Gelu Ruscanu sau George Demetru Ladima,
alte personaje camilpetresciene, certitudini. Acest conflict interior se grefează pe opoziția între aspirațiile
absolute ale intelectualului și realitatea meschină a societății.
Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional, acţiunea primului capitol intitulat „La Piatra
Craiului, in munte”, este ulterioară întâmplărilor relatate în restul Cărţii întâi. Capitolul pune în evidenţă

2
cele două planuri temporale din discursul narativ, timpul narării, prezentul frontului şi timpul narat,
trecutul poveştii de iubire. Capitolul debutează în spirit balzacian, cu precizarea spaţio-temporală,
referitoare la realitatea frontului: “În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată
concentrat, luasem parte cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între
Buşteni şi Predeal“. Viziunea asupra frontului este ironică, fortificaţiile par un joc în calea duşmanului,
munca de a săpa tranşee şi de a face gropile de lup, este văzută ca un act insuficient iar în acest context
măsurile de siguranţă pentru a nu se afla despre fortificaţiile la care lucrau soldaţii par ridicule. La popota
ofiţerilor, personajul asistă la o discuţie despre dragoste şi fidelitate pornit de la un fapt divers aflat din
presă. Un bărbat îşi ucide soţia infidelă şi este achitat la tribunal. Această discuţie declanşează memoria
afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.
Fraza cu care debutează capitolul „Diagonalele unui testament”: „Eram însurat de doi ani și
jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.” concentrează intriga romanului și
deschide retrospectiva iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Îndoiala este cu atât mai dureroasă cu cât
Gheorghidiu consideră că „acei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Una
dintre trăsăturile aparte ale eroului este orgoliul, oglindit prin concepția lui asupra iubirii: „Iubesti întâi din
milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită...”. Acest fapt reiese din scena
mesei în familie din casa bătrânului avar, Tache. În secvența narativă de factură balzaciană a mesei de
familie, se poate observa ce anume îl determină pe bătrânul avar să-i lase cea mai mare parte din avere
nepotului sau, Ștefan. De Sfântul Dumitru, Ela și Ștefan, împreună cu mamă, surorile lui și celălalt unchi,
Nae Gheorghidiu, sunt invitați la masa unchiului Tache. Discutând despre căsătorie, Nae Gheorghidiu îi
reproșează lui Ștefan căsătoria din dragoste cu o față săracă, ca și a tatălui sau mort, Corneliu, pe care îl
acuză totodată de faptul că nu a lăsat fiului său o moștenire. În încercarea de a-și apăra părintele, Ștefan
expune motivul pentru care nu s-a însurat pentru avere, ca Nae Gheorghidiu: ,,De cele mai multe ori,
părintele care lasă avere copiilor, le transmite și calitățile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un
stomac în stare să digereze și ouă clocite, ceva din sluțenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o șiră
a spinării flexibilă că nuiaua, dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoașa
rigidă ca o buturugă. Orice moștenire e, s-ar putea zice, un bloc.”. Ștefan se simte dezgustat de această
moștenire, considerându-se tot mai izolat de societatea meschină în care trăia. Primirea moștenirii are
efecte pe plan sentimental, pe planul iubirii, al căsniciei, cauzate de schimbarea treptată a Elei, fiind din ce
în ce mai atrasă de lux, de bani și petreceri. Ștefan constată cu dezamăgire faptul că soția lui începuse să
se îndepărteze de el, ieșind la suprafața o latură „vulgară” a femeii iubite, începe să fie atrasă de bărbați
consideraţi moderni şi nelipsiţi societății acelor vremuri. Suferința resimțită în conștiința lui Gheorghidiu
se datorează într-o mare parte orgoliului său de a refuza adaptarea în lumea de care era atrasă soția să, însă
și incertitudinea este împletită în această suferință. Iubirea oferă personajului șansa de autocunoaștere și
de a înțelege că iubirea perfectă era doar un stereotip creat de oameni pentru a ilustra falsitatea vieților lor.
Excursia de la Odobești declanșează definitiv criza inevitabilă a căsniciei celor doi. Micile gesturi,
nesemnificative ale Elei, sunt observate de către Ștefan, acesta interpretându-le, amplificând îndoielile în
legătură cu soția sa, toate transformându-se în adevărate catastrofe. Datorită conștiintei lucide,
Gheorghidiu încearcă să respingă sentimentul de gelozie, al sensibilității exagerate, însă nu reușește,
suferind, astfel, în tăcere, nu numai din cauza mândriei înșelate, ci și din dorința de a-și ascunde
sentimentele. Natură reflexiva și hipersensibilă, personajul suferă datorită impresiei că este înșelat. Mici
incidente, gesturi fără importantă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G., se amplifică în conștiința
protagonistului: „toata suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic.” Principala modalitate de
caracterizare pentru a ilustra zbuciumul său interior este introspecția prin monologul interior. Nevoia de
absolut îl determină să-și analizeze cu luciditate stările. Pentru eroii lui Camil Petrescu, „Câtă luciditate,
atâta conștiință, câtă conștiință, atâta pasiune și, deci, atâta dramă”. Eroul trăiește în lumea ideilor pure,
aspirând la dragostea absolută, căutând în permanență certitudini care să-i confirme profunzimea
sentimentului de iubire, dar devine obosit și hotărăște despărțirea definitivă de Ela, pe care o privește
acum cu indiferenţa „cu care privești un tablou” și căreia îi lasă o bună parte din averea la care ea ținea, în
mod deosebit, având dorința arzătoare de a-și șterge trecutul, reliefându-se o fire neutră în ceea ce o
privea pe Ela.

3
 Din dorința de a trăi o experiență absolută, considerată definitorie pentru formarea caracterului
său, alături de un orgoliu de proporții cosmice, Ștefan Gheorghidiu se înrolează voluntar pe front, lăsând
în urmă trecutul, iubirea: „N-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, că aceea pe care o voi face,
de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc.”. Alexandru Paleologu apreciază
că: „Gheorghidiu hotărăște să plece pe front dintr-o aviditate de cunoaștere, dar și dintr-un imperios
sentiment al onoarei.” Drama războiului, a omenirii, îl determină pe Ştefan Gheorghidiu să uite de drama
personală. Imaginea războiului este demitizată, nefiind nimic eroic în ceea ce constă lupta, totul regăsindu-
se sub semnul unui tragic absurd. Războiul, frontul, sunt reliefate sub conturul frigului, mizeriei, foamei,
morții și a disperării, asigurându-se, astfel, un haos total. Frontul reprezenta locul incompetenței
sistemului de apărare a țării. În capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” este dezvăluit tragismul
confruntării cu moartea prin intermediul unui soldat cu capul retezat de un glonte care „fuge așa, fără
cap”. Prin viziunea naratorului, frontul era sinonim cu sfârșitul lumii, „cadem cu suflete rupte în genunchi,
apoi alergăm, coborâm speriați, nu mai e nimic omenesc în noi”, iar singura reacție e că ,, animalic,
oamenii se strâng unii lângă alţii. Intensa trăire a experienței războiului constituie o cale spre clarificarea
sinelui, personajul depășindu-și criza personală, erotică.
Ultimul capitol al romanului intitulat “Comunicat apocrif “, întăreşte ideea de finalizare bruscă a
cărţii, fără a respecta stilul de până atunci. De asemenea, anticiparea a două finaluri subliniază ideea de
autocunoaştere în planul conştiinţei la care a ajuns personajul, renunţând la ideea de a-şi ucide rivalul
binevoitor :”- Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?”. Finalul operei îl prezintă pe Ştefan
Gheorghidiu transformat de experienţa definitorie a războiului care plasează în plan secund experienţa
iubirii: el îşi domină gelozia care ameninţa să îl dezumanizeze şi se înalţă deasupra societăţii dominate de
legile ei strâmbe. Pe tot parcursul romanului, personajul s-a aflat în căutarea certitudinii. Răspunsul la
frământările lui interioare datorate geloziei se află în biletul anonim, conform căruia Ela mergea ,,între 6-8
în strada Rozelor opt bis” în timp ce el lupta pentru patrie. Aflarea veştii şi reacţia care a urmat acesteia, îl
reabilitează în plan moral: ,, I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-a
interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am scris că-i las absolut tot ce e în
casă, de la obiecte de preţ la cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.
Personajul literar este caracterizat prin mijloacele caracterizării directe de către alte personaje,
viziunea naratorului şi autocaracterizarea suprapunându-se şi în mod indirect prin fapte, relaţia cu alte
personaje, mentalitate, limbaj, statut social.
Caracterizarea directă arată că toate observaţiile din roman asupra personajului intră în sfera
autocaracterizării. Astfel se conturează elementele definitorii ale portretului fizic și moral, „Eram înalt și
elegant”, „lipsit de orice talent... fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste
absolută.” Pentru observarea trăirilor interioare, autorul induce introspecția, monologul interior, fluxul
conștiintei: „Nu pot gândi nimic... nervii... s-au rupt ca niște sfori putrede”. Ştefan Gheorghidiu
recunoaşte că este predispus spre introspecţie, spre construirea unei ipoteze asupra lucrurilor care îl
preocupă. Starea specifică este ,,măcinarea sufletească,, şi ,,foiala de şerpi,,. Personajul apreciază:
„Nopţile mi le petreceam în lungi insomnii uscate şi mistuitoare”. Se victimizează transformând orice
întâmplare minoră în dezastru sufletesc: „pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din
cauza unui singur moment contradictoriu”. Este conştient de percepţia eronată a celorlalţi asupra
caracterului său, intransigenţa făcându-l insuportabil: „aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din
îndârjirea şi sarcasmul cu care îmi apăram ideile, din intoleranţa mea intelectuală”, „mă decretau lacom,
egoist, lipsit de caracter”. Îşi analizează gelozia ca un „judecător de instrucţie maniac şi bolnav” : „Nu. N-
am fost nicio secundă gelos, deşi am suferit atât din cauza iubirii”. Perspectiva Elei asupra soţului ei se
conturează odată cu încurajarea de a lupta până la capăt cu rudele sale : ,,Dar nu vezi că toţi vor să te
înşele...Pentru că eşti prea bun...”. Când Ştefan îi reproşează flirtul cu Grigoriade, Ela îi punctează
hipersensibilitatea :,,Ești de o sensibilitate imposibilă”. De asemenea îl caracterizează de faţă cu el: :,,Aşa
e întotdeauna. Pune în toate patimă”. Deşi anonimă, o doamnă în vârstă este ca un ecou, spunându-i lui
Gheorghidiu:,,Atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare”, ,,Dumneata eşti dintre acei care fac mofturi
interminabile şi la masă. Dintre aceia care descoperă firele de păr în mâncare”, subliniindu-i
hipersensibilitatea şi tendinţa de exagerare.
Caracterizarea indirectă îl defineşte pe Ştefan Gheorghidiu prin fapte, relaţia cu ceilalţi, concepţii,
limbaj. . Ștefan Gheorghidiu este conturat sub semnul inadaptabilităţii omului care trăiește într-o societate

4
fără valori, într-un mediu nepotrivit firii sale filozofice, preocupat de valori superioare. Trăsătura
distinctivă a personajului fiind luciditatea, este conștient că ideile și viziunea sa asupra lucrurilor sunt în
opoziție cu realitatea, el făcând parte din categoria inadaptaților superiori, având o concepție aparte asupra
vieții. Fire reflexiva, analizează cu exactitate trăirile, sentimentele, tot ceea ce trăiește având să devină
experiență examinată ce duce la autocunoaștere. Latura sa filozofică iese la suprafața permanent,
comparând societatea cu conștiință sa, astfel fiind incapabil de compromisuri. Ștefan Gheorghidiu se
dovedește a fi un „suflet tare”, parafrazând semnificaţia dramei „Suflete tari”, căutând valori superioare,
absolute și neacceptând o cale de mijloc. Este orgolios, îşi poartă suferinţa ca pe o medalie. Limbajul îi
este sfidător, mai ales atunci când discută lucruri care îl privesc, cum ar fi cele din scena de la popotă când
îi sancţionează drastic pe interlocutori :,,Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Discutaţi mai bine
ceea ce vă pricepeţi”. Îşi înşală categoric soţia, dar refuză ideea de a o vedea în braţele altui bărbat. În
societate nu se abate de la idealurile sale înalte şi are conştiinţa unicităţii sale, fapt care îl ridică peste
ceilalţi, dându-i puterea de a-i înfrunta. Fire analitică și reflexivă, caracterizată de o luciditate absolută şi
inteligență pusă sub semnul superiorității, Ștefan Gheorghidiu acţionează din conștiința propriei valori, ca
un învingător moral, asemeni majorității eroilor camilpetrescieni. Acesta este supus de o dorință natural
imposibilă de a recompune societatea în funcție de idealul său, de absolutul gândirii sale și de orgoliul de a
refuza o realitate incompatibilă cu firea lui, renunțând la o iubire ce nu se încadra în standardele idealului
creat chiar de el, pentru care era dispus să sacrifice totul.
În lumina celor evidenţiate anterior, personajul literar Ştefan Gheorghidiu din romanul de analiză
psihologică, subiectiv, modern, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“, este, intelectualul
superior care trăieşte drama propriei conştiinţe, lucid, inadaptat, unul dintre eroii “care prin însăşi natura
lor tind să cunoască ce se petrece cu ei, refuză să trăiască altfel decât conştient, prin urmare fac din
problema lămuririi rţţiunilor existenţei o problemă vitală“. - Ovid Crohmălniceanu. Astfel Ştefan
Gheorghidiu devine intelectualul cu structură de caracter ce trăieşte ca experienţe definitive problemele
profunde ale existenţei, iubirea şi războiul.