Camil Petrescu,

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Temă şi viziune; personaj

1. Încadrare

Romanul modern de analiză psihologică, subiectiv, cultivat la noi în deceniul al treilea al secolului trecut,
deplasează interesul spre estetica autenticităţii, iar naraţiunea se concentrează asupra evenimentelor vieţii
interioare. Vorbind într-un articol despre noul roman, Camil Petrescu se referă la coordonata psihologică, de
analiză a romanului interbelic, resimţită ca o necesitate: ,,Eroul de roman presupune un zbucium interior[...]”El
consideră că actul de creaţie este un act de cunoaştere, nu de invenţie, şi că realitatea artistică trebuie să stea sub
semnul autenticităţii, al experienţei unice şi irepetabile a eului trăitor : « Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce
aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Din mine însumi eu nu pot ieşi. » sau « Eu nu pot
onest decât la persoana întâi ». Scriitorul îşi construieşte universul epic pe structuri şi concepte din filosofia lui
Henri Bergson (durata interioară, intuiţionismul), a lui Edmund Husserl (fenomenologia, primatul conştiinţei
asupra existenţei), ca şi pe formule narative din proza lui Marcel Proust (naraţiune homodiegetică, principiul
memoriei involuntare, personajul indeterminat etc).
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, aparut in 1930 este un roman modern, subiectiv,
psihologic, fapt relevat de un puternic conflict interior, al unei conştiinţe problematizante, de utilizarea unor tehnici
moderne ale analizei psihologice, precum introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei. Romanul-
subiectiv prin perspectiva narativă internă – se prezintă ca o confesiune la persoana I, urmărind fluxul conştiinţei
eroului narator, Ştefan Gheorghidiu.
Formula narativă a » romanului în roman » (romanul iubirii este inserat în roamnul războiului) a
generat dispute ale criticilor privind unitatea construcţiei narative..
Principiul compoziţional care organizează construcţia narativă este cel al memoriei involuntare,
declanşate de discuţia polemică despre iubire de la popota ofiţerilor concentraţi pe Valea Prahovei.
Primul roman al lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război aparţine literaturii
autenticităţii şi ilustrează estetica modernismului (roman citadin, centrat pe problematica intelectualului, împlinind
dezideratele formulate în teoria lovinesciană a sincronismului). Este un roman psihologic, de analiză a vieţii
interioare, sumă a unor « dosare de existenţă«, structurate pe o « idee sau pasiune », iar ca formulă epică, ilustrează
romanul subiectiv, ionic , având ca model romanul proustian cu focalizare internă şi naraţiune « împreună cu«.
Roman al unei duble experienţe – iubirea şi războiul- romanul îşi are izvoarele în experienţa sublocotenentului
Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primului Război Mndial, al cărui memorial de campanie este « împrumutat cu
amănunte cu tot eroului ». În plus, ceea ce dă unitate romanului este unicitatea perspectivei, a conştiinţei ce trăieşte
cele două experinţe.
Geneza Anunţat în presa vremii sub câteva titluri (Jurnalul

2. Tema prin referire la două secvenţe

Structurându-şi opera pe o pasiune sau pe o idee, Camil Petrescu impune în literatura română problema
cunoaşterii. Eroul său este un intelectual în căutarea absolutului şi, cum în viaţa concretă absolutul nu poate fi
atins, se declanşează drama. Temele principale ale romanului – aşa cum sugerează şi titlul - sunt iubirea şi
războiul, ca experienţe de cunoaştere. Prima parte (6 capitole) se prezintă ca un monolog şi înfăţişează istoria unei
iubiri; parte a doua (7 capitole) este un jurnal de front.
O primă secvenţă, reprezentativă pentru ilustrarea tematicii romanului / naturii reflexive a personajului central, se
regăseşte în incipitul romanului. În primăvara lui 1916, locotenentul Ştefan Gheorghidiu se află cu un regiment de
infanterie, între Buşteni şi Predeal. În urma discuţiei de la popotă, despre achitarea unui bărbat din lumea bună, ce
îşi ucisese soţia, Gheorghidiu e uimit de simplitatea cu care dezbat ofiţerii cazul. În opinia sa, o iubire mare este
,,un proces de autosugestie”, care cere timp şi complicitate. Iubirea sinceră înseamnă viaţă construită în doi,
loialitate absolută, fără jigniri, fără încredere înşelată. Cei care se iubesc ,,au drept de viaţă şi de moarte, unul
asupra celuilalt”. În conştiinţa chinuită de incertitudini a lui Ştefan Gheorghidiu, discuţia despre iubire de la popotă
cheamă la viaţă amintirea poveştii lui de dragoste.Capitolul al II –lea fixează intriga şi pune universul sufletesc al
eroului sub semnul suspiciunii şi al Erosului ca suferinţă devoratoare : Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o
colegă de facultate şi bănuiam că mă înşală…

Imaginea războiului, cu groaza şi atrocităţile sale, este inedit ilustrată în capitolul Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu, din Cartea a doua a romanului. Ordinul de retragere a batalionului soseşte târziu, iar atacul duşmanului
e necruţător. Gheorghidiu comentează teribilul momentului: exploziile ,,se succed organizat”, ,,aştepţi să fii lovit
drept în moalele capului, să fii împrăştiat”, explozia îţi sparge urechile, te acoperă cu pământ, dar prin simplu fapt
că ai auzit-o, ,,nu eşti mort”. Secvenţa evidenţiază situaţia-limită cu care se confruntă personajul, ca experienţă
definitorie în evoluţia sa. În urma consumării acestei drame, obsesia geloziei nu mai are nicio relevanţă.
Gheorghidiu se detaşează, chiar şi cu dovada infidelităţii Elei. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ese
o ilustrare excepţională a unei psihologii a groazei şi a panicii, dar şi a puterii omului superior de a se ridica
deasupra trărilor instinctuale, ca eu – conştiinţă. Titlul poate fi considerat o metaforă a morţii, asumată ca
experienţă colectivă, prin prezenţa pronumelui personal de persoana I. Aglomerarea senzaţiilor auditive şi notarea
reacţiilor fiziologice, concretizate la nivelul discursului prin onomatopee, epitete, comparaţii şi metafore au rolul
de a transpune în simboluri concrete percepţiile fiinţei în care primatul conştiinţei este abolit de „voinţa oarbă de a
trăi”. Ştefan Gheorghidiu înţelege că războiul este o stare de criză în istoria individului, care se simte
depersonalizat, anulat ca eu unic şi irepetabil, întors spre zonele abisale ale instinctului de autoconservare. Cu
această nouă cunoaştere a lumii, a vieţii şi a lui însuşi, Ştefan Gheorghidiu găseşte în sine puterea de a se desprinde
din mreaja incertitudinilor iubirii, lăsând în urmă „tot trecutul”. Înapoiat la Bucureşti după zilele de spital,
Gheorghidiu citeşte cu indiferenţă biletul anonim în care i se dezvăluie trădarea Elei, dar cel care credea altădată că
are drept de viaţă şi de moarte asupra iubitei îi cere acum cu seninătate divorţul „Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu
dacă ne-am despărţi? ”Părăsind fără regrete casa în care a cunoscut fericirea, dar şi suferinţa atroce, Ştefan îi lasă
Elei absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
Ela – idee a fost învinsă de Ela-realitate şi astfel i se dezvăluie personajului –narator superioritatea unei alte iubiri,
aceea faţă de oameni, a unei drame colective ce învinge drama individuală.
Patru elemente ale textului narativ: conflict, relaţii temporale şi spaţiale, perspectivă narativă,
modalităţi de caracterizare.

Conflictul principal se situează în plan interior. Povestea iubirii şi a geloziei lui Gheorghidiu este
analizată în conştiinţă, de unde perspectiva subiectivă a romanului. Partea a doua propune însă şi un plan obiectiv:
fundalul războiului, a doua experienţă traversată de erou, valorificând jurnalul de campanie al autorului, articole şi
documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului.
Conflictul exterior, marcat între erou şi societatea reprezentată de Ela, familie, lumea mondenă, universul
ofiţerilor, este condiţionat de cel interior. Acţiunea este situată la nivelul conştiinţei (al trăirilor, al ideilor
personajului), care confruntă realitatea cu imaginea proprie despre lume şi constă în căutarea de către erou a unei
certitudini.
Textul oferă repere spaţiale şi temporale precise: Bucureşti, Câmpulung, Valea Prahovei, 1914-1916. Dar
spaţiul şi timpul devin mobile, schimbându-se cu repeziciune, în funcţie de mişcările sufleteşti ale eroului. Fluxul
evenimentelor este înlocuit cu fluxul conştiinţei, trecutul fiind adus în prezent prin retrospectivă.
În comparaţie cu romanul tradiţional, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război se evidenţiază
prin modernitatea viziunii autorului şi perspectiva subiectivă a naratorului. Autorul apare în câteva note de subsol
(precum în primul capitol La Piatra Craiului, în munte, sau în capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu),
plasându-se în afara textului. Nararea se face la persoana I, naratorul devenind personaj prin focalizare internă.
Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales
indirect, prin fapte, gânduri, limbaj, relaţiile cu celelalte personaje. La aceasta se adaugă autocaracterizarea,
dar şi procedee specifice romanului modern: autoanaliza lucidă, introspecţia, monologul interior,
rememorarea, fluxul conştiinţei.
Natură reflexivă, intelectual lucid, Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama însetatului de absolut, pusă în
evidenţă prin tehnica monologului interior. Moştenirea îi revelează în persoana Elei o altă femeie decât cea pe care
o cunoscuse: una frivolă, superficială, uneori vulgară, iar faptele sunt analizate cu minuţie. Mici incidente, gesturi
şi priviri se amplifică în conştiinţa personajului: ,,toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Războiul,
experienţă dură, îi demonstrează faptul că s-a pierdut în frământări mărunte: ,,Mă gândesc halucinat că aş fi putut
ucide pentru femeia asta”, căci ,,numai acolo, în faţa morţii [...] poţi cunoaşte oamenii”. Chiar şi atunci când
primeşte confirmarea că e înşelat, Gheorghidiu se îndoieşte: Dar dacă nu e adevărat că mă înşală?
Cuplul Ştefan Gheorghidiu-Ela domină mai ales prima parte a romanului. Cei doi au fost colegi la
Universitate, el student la Facultatea de Filozofie, ea studentă la Litere, deci având formaţie de intelectuali. Cei
doi se căsătoresc din dragoste, fapt comentat de Nae şi Tache Gheorghidiu, unchii lui Ştefan, care îl consideră la fel
de lipsit de simţ pragmatic, ca şi pe tatăl lui, căsătorit tot din dragoste, cu o fată săracă.
Cartea prezintă mai întâi viaţa fericită a cuplului, consumată în lecturi, petreceri intime cu prietenii, gesturi
care le creează o aură de pereche inseparabilă. Odată cu primirea moştenirii, apare o breşă prin atitudinea diferită a
celor doi faţă de noul lor statut material: Ştefan este liniştit în măsura în care traiul lor este asigurat, iar Ela, spirit
pragmatic, se gândeşte ori să investească banii, ori să se bucure de ei, alături de soţ. Întâlnirea cu Anişoara, o
verişoară a lui Ştefan, care face parte din societatea bucureşteană mondenă, reprezintă pentru cuplu începutul unei
noi etape. Ieşirile devin din ce în ce mai numeroase: spectacole de teatru, curse de cai, ieşiri în ,,bandă”. Cochetăria
şi intimitatea soţiei sale cu G, spiritul orgolios şi îndoiala continuă a lui Ştefan macină treptat cuplul.
Ultimul capitol al cărţii este reprezentativ pentru evoluţia relaţiei dintre cele două personaje. Întors de pe
front în permisie, Gheorghidiu găseşte în corespondenţă o scrisoare anonimă, care îl atenţionează asupra
infidelităţii soţiei sale. ,,Alarmată şi bănuitoare”, Ela se dezvinovăţeşte, acuzând invidia omenească. Scene este
relevant pentru ilustrarea sentimentelor protagonistului care, zâmbind încurajator, înţelege că s-a pierdut în
,,frământări mărunte”. Gheorghidiu cere divorţul şi se hotărăşte să-i lase Elei toată moştenirea, ca o eliberare de
trecut.
Aşadar, cuplul fericit care la începutul romanului are un statut social şi material lipsit de pretenţii evoluează
spre o existenţă mondenă, asigurată de îmbunătăţirea considerabilă a statutului material, care, pe fundalul unor
diferenţe de structură interioară, va conduce la separare.

3. Opinia – reflectarea viziunii (temă/personaj)

Momentul Camil Petrescu impune în literatura română autenticitatea şi experienţa, promovând stilul
anticalofil. Prin problematică şi formulă narativă, creaţia lui Camil Petrescu evidenţiază opoziţia dintre
tradiţional şi modern în proza literară românească. Viziunea despre lume, împrumutată personajului-narator
Ştefan Gheorghidiu, trădează un spirit reflexiv, cu preocupări filosofice şi literare, ce reflectă evenimentele în
oglinda conştiinţei sale.