Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
-Tema și viziunea dspre lume –

Prin cele două romane ale sale – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) și
Patul lui Procust (1933) – ca și prin estetica privitoare la această specie, Camil Petrescu a înnoit
romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală.
Roman psihologic prin temă, conflict(interior), protagonist(o conștiință problematizantă) și prin
utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice, romanul lui Camil Petrescu este apreciat de critica
vremii drept o ,,monografie a îndoielii” (C. Ciopraga) sau ,,monografia unui element psihic,
...gelozia” (G. Călinescu).
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern de tip subiectiv,
deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul
conștiinței, memoria afectivă, narațuinea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul,
dar și autenticitatea definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența
nepervertită, cu trăirea intensă.
Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Textul narativ este
structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului, dar și cele două experiențe
fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul.
Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conștiinței care analizează efectele celor două
experiențe în plan interior și de două artificii de compoziție: primul capitol și scena dintre cele două
părți ale romanului, cântecul de la răspântie de drumuri (topos simbolic), care contopește ,,chinurile
iubirii mele de oraș și chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obștesc de răspântie”.
O secvență semnificativă este discuția de la popota ofițerilor, la care asistă Ștefan Gheorghidiu, în
timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, în primăvara lui 1916. Discuția viza dragostea și
fidelitatea și a pornit de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost
achitat la tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i
amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela. Întocmai ca la Proust, un eveniment
exterior (aici, discuția de la popotă) declanșează rememorarea unor întâmplări sau stări trăite într-
un ,,timp pierdut”, dar spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, în cartea lui Camil
Petrescu, evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic și analizate în mod lucid, fiind vorba de
memoria voluntară. La Proust, personajul-narator retrăiește trecutul, la Camil Petrescu, acesta
analizează și interpretează trecutul.
O altă secvență semnificativă este cuprinsă în capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”,
care ilustrează absurdul războiului și tragismul confruntării cu moartea. Viața combatanților ține de
hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte care păstrează doar instinctul de supraviețuire
și automatismul: ,,Nu mai e nimic omenesc în noi”. Individul se pierde, se simte anulat în iureșul
colectiv. Experiența dramatică de pe front modifică atitudinea personajului-narator față de celelalte
aspecte ale existenței sale. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, dar se
simte detașat de tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, o
privește acum cu indiferență și decide să o părăsească.
Prin introspecție și monolog interior, tehnici ale analizei psihologice, Ștefan Gheorghidiu percepe
cu luciditate, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior/fluxul conștiinței (trăiri,
sentimente, reflecții) și ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relații cu alte personaje).
Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu
refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o
provoca emfaza din limbajul personajelor din romanul tradițional.
Relatarea și povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu analiza și interpretarea, de unde
impresia de epic evenimențial sărac în favoarea analizei. Masa de la unchiul Tache este prezentată ca
o scenă balzaciană: așezarea personajelor, interesul pentru moștenire, portretul bătrânului avar și al
arivistului lingușitor nae Gheorghidiu.
În concluzie, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern,
psihologic, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv,
memoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii.