Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
-Caracterizare de personaj –

Prin cele două romane ale sale – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) și Patul lui
Procust (1933) – ca și prin estetica privitoare la această specie, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc
interbelic prin sincronizare cu literatura universală.
Roman psihologic prin temă, conflict(interior), protagonist(o conștiință problematizantă) și prin utilizarea
unor tehnici ale analizei psihologice, romanul lui Camil Petrescu este apreciat de critica vremii drept o
,,monografie a îndoielii” (C. Ciopraga) sau ,,monografia unui element psihic, ...gelozia” (G. Călinescu).
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are
drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria
afectivă, narațuinea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca
identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea intensă.
Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Textul narativ este structurat în
două părți precizate în titlu, care indică temele romanului, dar și cele două experiențe fundamentale de
cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul.
Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conștiinței care analizează efectele celor două experiențe în
plan interior și de două artificii de compoziție: primul capitol și scena dintre cele două părți ale romanului,
cântecul de la răspântie de drumuri (topos simbolic), care contopește ,,chinurile iubirii mele de oraș și
chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obștesc de răspântie”.
Ștefan Gheorghidiu este protagonistul și personajul-narator al cărții, perspectiva narativă fiind subiectivă
și unică. Gheorghidiu trăiește drama lucidității și a aspirației spre absolut, iar prin intermediul lui, autorul
introduce un nou tip de personaj în literatura română: intelectualul ca structură de caracter. Problematica
intelectualului reprezintă o preocupare constantă pentru scriitorul Camil Petrescu, care în eseul ,,Noocrația
necesară” din 1924, pleda pentru o organizare socială asemănătoare cu cea imaginată și de Platon: în fruntea
societății să se afle mințile superioare, filozofii și savanții.
Student la filozofie, Ștefan Gheorghidiu este un intelectual care trăiește în lumea ideilor, a cărților și care
are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată.
O secvență semnificativă care subliniază orgoliul personajului este aceea a primirii moștenirii din partea
unchiului Tache. Ștefan Gheorghidiu este dezamăgit de atitudinea soției sale, care se implică cu îndârjire în
discuțiile despre bani. Dezgustat, Ștefan cedează o parte din avere în favoarea familiei, dar se simte tot mai
izolat de lumea meschină și egoistă în mijlocul căreia trăiește, mai ales că își dă seama că nici femeia iubită
nu-l înțelege. Primirea moștenirii are efecte și într-un plan mult mai profund, deoarece generează criza
matrimonială. Dintr-un orgoliu exagerat, refuză să intre în competiție cu ceilalți, fiindcă i se pare sub
demnitatea lui de intelectual să-și schimbe garderoba și să adopte comportamentul superficial al dansatorilor
mondeni apreciați de Ela. De aceea nici nu întreprinde nimic pentru a recâștiga soția pierdută, ci privește cu
indiferență ceea ce se întâmplă.
O altă secvență semnificativă prin care se evidențiază natura reflexivă și hipersensibilă a lui Ștefan
Gheorghidiu este excursia de la Odobești care declanșează ireversibil criza matrimonială. Gheorghidiu suferă
pentru că are impresia că este înșelat. Mici incidente, gesturi fără importanță, privirile pe care Ela le schimbă
cu domnul G. se amplifică în conștiința protagonistului.: ,,toată suferința asta monstruoasă îmi venea din
nimic.” Nevoia de absolut îl determină să-și analizeze cu luciditate stările, fapt generator de suferință. Ștefan
trăiește iubirea în mod rațional, intelectual și o raportează la absolut.
Dintre modalitățile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat prin
caracterizarea indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini și relațiile cu celelalte
personaje. La aceasta se adaugă autocaracterizarea, dar și procedee specifice romanului psihologic modern:
autoanaliza lucidă, introspecția: ,,Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare,
s-au rupt ca niște sfori putrede”, monologul interior, rememorarea, memoria involuntară, fluxul conștiinței.
Este caracterizat în mod direct de Nae Gheorghidiu care remarcă discrepanța dintre aspirațiile intelectualului
și ,,valorile” societății: ,,N-ai spirit practic...Ai să-ți pierzi averea. Cu filozofia dumitale nu faci doi bani”.
În concluzie, Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul inadaptatului superior, lucid, care încearcă să
recompună lumea în funcție de aspirația sa către absolut și are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se
potrivește. Conștiința lucidă, analiza și confesiunea pun în evidență preocuparea personajului-narator pentru
problemele profunde ale existenței, receptate în lumea sa interioară ca experiențe definitorii.