Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

În perioada interbelică atât scriitorii, cât şi unii critici literari militează pentru modernizarea
romanului românesc în încercarea de sincronizare cu marile romane ale literaturii europene.
Camil Petrescu a teoretizat modalităţile de modernizare ale romanului în diverse studii şi articole,
care vor fi reunite sub titlul Teze şi antiteze. Celebru rămâne articolul intitulat Noua structură şi opera lui
Marcel Proust (Marcel Proust – romancier francez de la începutul secolulului al XX lea, autorul
romanului În căutarea timpului pierdut, scris prin tehnica narativă a memoriei involuntare). Camil
Petrescu devine un admirator al lui Proust, de la care preia tehnici narative moderne:
 naraţiunea la persoana I, timpul prezent – Petrescu afirma că „eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I...din mine însumi eu nu pot ieşi”, propunându-şi să descrie numai „ceea ce văd, ceea
ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele”;
 naraţiunea e supusă memoriei involuntare;
 renunţarea la cronologie şi prezentarea evenimentelor în funcţie de fluxul conştiinţei;
 introspecţia (analiza psihologică făcută de personajul însuşi);
 autenticitatea, prin inserarea jurnalului în desfăşurarea epică;
 substanţialitatea, prin descrierea prezentului mental;
 anticalofilia (negarea stilului frumos, căutat, inautentic): „fără ortografie, fără compoziţie, fără
stil”.
 Tipologia romanului
a) după tematică:
 roman citadin, cu o problematică acută, vizând puternice drame existenţiale şi de
conştiinţă – drama intelectualului;
 roman de dragoste, „romanul unui sentiment” – gelozia, prin prezentarea relaţiilor
dintre personajele principale;
 roman de război, care dă o viziune modernă asupra acestui fenomen social şi politic;
 roman social, având ca teme secundare moştenirea, arivismul, radiografierea mediilor
citadine şi mondene;
b) după tehnica narativă:
 roman subiectiv, de analiză psihologică, prin viziunea narativă „împreună cu”, a unui
narator-personaj, implicat în desfăşurarea acţiunii, naraţiunea fiind la persoana I, scoţând
în evidenţă trăirile personajului.
 Geneza romanului
Camil Petrescu a participat direct la primul Război Mondial, experienţă pe care a
consemnat-o în paginile unui jurnal; multe din aceste pagini vor fi valorificate în partea a doua a
romanului, autorul mărturisind „am împrumutat celui care povesteşte la persoana I toate notele mele de
război...am păstrat chiar si cea mai mare parte din numele autentice...volumul I e însă în întregime
ficţiune”. Din propriile mărturisiri ale autorului, acesta nu trebuie confundat cu personajul Ştefan
Gheorghidiu: „personajele sunt pură invenţie literară”.
Titlul iniţial al romanului, de fapt o nuvelă, care a fost ulterior extinsă – prin adăugare de noi
pagini – a fost Proces verbal de dragoste şi război.
  Structura compoziţională
Aşa cum şi titlul sugerează, romanul este compus din două părţi, fiecare cuprinzând un număr de
6 capitole şi în final un capitol care conţine elemente de epilog. Unitatea acestor două părţi este asigurată
printr-un artificiu compoziţional: primul capitol al romanului – La Piatra Craiului, în munte – ar fi
trebuit să stea, din punct de vedere cronologic, la începutul părţii a doua, parte care descrie aspecte din
război.
Un alt element care asigură unitatea compoziţională constă în nararea evenimentelor din
perspectiva aceleaşi conştiinţe, cea a personajului principal: Ştefan Gheorghidiu.
Prima parte a romanului a fost caracterizată de criticul Ctin Ciopraga „o monografie a îndoielii”.
Analiza sentimentelor de îndoială începe odată cu prima frază a celui de al doilea capitol al romanului –
Diagonalele unui testament – „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi
bănuiam că mă înşeală”.
Adevărul nu poate fi aflat nici în finalul romanului, deoarece Gheorghidiu, în urma experienţei de
pe front, declară că îi era indiferent dacă soţia l-a înşelat sau nu. Din acest punct de vedere, se poate
afirma că viziunea artistică a romanului de analiză psihologică e dominată de relativism (=se manifestă
prin atitudinea subiectivă în interpretarea faptelor, luciditate, îndoială şi ezitare în faţa unor concluzii sau
chiar prin imposibilitatea de a emite o concluzie în final).
Analizându-şi experienţa erotică, personajul Gheorghidiu nu face altceva decât să se cunoască pe
sine. S-a afirmat că de fapt, pe el nu îl interesează dacă Ela îl înşală sau nu, ci dorea o verificare a eului
său. Personajul este foarte lucid şi hipersensibil şi de aceea ajunge să trăiască o adevărată dramă – drama
conştiinţei.
Raportat la societatea în care trăieşte, el întruchipează tipul intelectualului care-şi pune probleme
de conştiinţă, dovedindu-se superior celor din jur, tocmai prin această superioritate a conştiinţei. Aproape
toate personajele camilpetresciene sunt intelectuali implicaţi sufleteşte, caracterizaţi de setea de absolut,
inadaptabilitate, mare capacitate de analiză, sinceritate şi de aceea sunt comparate cu personajele lui
Shakespeare (Ştefan Gheorghidiu=personaj hamletian).
Personajul narator, Ştefan Gheorghidiu relatează din perspectiva propriei conştiinţe fapte în care
este implicat şi de aceea perspectiva e una subiectivă – personajul Ela e o prezenţă în absenţă, adică
adevărurile despre ea sunt cele pe care le prezintă Ştefan; ei nu i se dă posibilitatea să-şi exprime singură
concepţia despre viaţă, despre dragoste.
Personajul nu mai este ca în romanul realist tradiţional – previzibil, acţiunile lui nu mai pot fi
ghicite şi evoluţia lui parcă scapă de sub controlul autorului, deoarece e investit cu puterea naratorului.
Ela este o fată orfană, crescută de o mătuşă. Este o femeie frumoasă, dar cât se poate de obişnuită,
cu manifestări de tandreţe şi feminitate sub care se ascund suficienţă, egoism şi mărginire. Dragostea Elei
are un efect acaparator, care tinde să anihileze personalitatea lui Gheorghidiu, dar după ce pătrunde în
lumea mondenă – datorită averii moştenite de la unchiul Tache – ea participă cu însufleţire la un proces
de înstrăinare faţă de adevăratele sentimente şi valori umane.
Partea a doua a romanului prezintă imaginea demitizată a războiului, autorul punându-şi
personajul să se confrunte cu „mutilarea morală” suferită pe frontul de luptă: teroarea morţii, instinctul
de supravieţuire, grotescul, absurditatea războiului sunt „experienţe apogetice” pe care, lucid,
Gheorghidiu „le studiază”.
Războiul este drama umanităţii reflectată în plan personal, în deruta individului ameninţat de
spectrul morţii iminente. Marele spasm mondial dezvoltă coordonate sufleteşti nebănuite ale
protagonistului – patriotismul modest şi discret, camaraderia, solidaritatea umană, curajul într-o curioasă
combinaţie cu frica. Imaginea cutremurătoare a morţii mută accentul de pe problematica iubirii, chestiune
de individualitate intimă, pe problematica majoră a destinului maselor. Gheorghidiu nu mai este singur în
partea a doua a romanului, el are camarazii alături, cu ei comunică sau este în dispută, relaţionează
(căpitanul Dimiu, Floroiu, Corabu, etc.).
În viziunea sa, războiul devine o „halucinaţie de foc şi trăznete”, iar senzaţiile participantului la
război sunt terifiante: el este cuprins de „o convulsie epileptică”, exploziile bombelor îl acoperă de praf,
dar faptul că le poate auzi, îl determină să creadă că este încă viu. Tragedia războiului este mult mai
puternică în conştiinţa personajului-narator decât cea a iubirii, de aceea va considera până la urmă gelozia
un factor insignifiant în ansamblul realităţii dure a vieţii.
Pentru Ştefan Gheorghidiu, războiul rezolvă toate problemele cu care se confruntă: gelozia pe
care o are faţă de uşuratica femeie cu care este căsătorit, inutilitatea vieţii sale de om al înaltei societăţi. El
chiar fuge de pe front pentru a descoperi adevărul, cu gîndul de a se întoarce reconfortat; dintr-un anumit
punct de vedere dezertează, dar este iertat. Prin toate acestea, ratând atât dragostea, cât şi războiul,
Gheorghidiu este unul dintre intelectualii rataţi ai epocii interbelice, incapabili să-şi realizeze propriile
iluzii, trăind în fantasmele propriului turn de fildeş.

Tema și viziunea despre lume

„Întreaga poetică a romanului camilpetrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia

cunoașterii absolute a omului.” (Nicolae Manolescu)
Prin cele două romane ale sale, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
(1930) și „Patul lui Procust” (1933), ca și prin estetica speciei sintetizată în studiul „Noua structură a
romanului și opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu a introdus în literatura română romanul modern de
analiză psihologică. Personajele sale nu au mai reflectat drame primare și tipologii rurale, ci sunt
intelectuali orgolioși aflați în conflict cu societatea înclinată spre compromisuri și falsificarea valorilor.
Opera scriitorului exprimă o unitate a temelor și viziunii remarcabilă, atât în proza, în
care doar romanul neterminat „Un om între oameni”, concesie făcută noului regim comunist, face parte
distinctă. Camil Petrescu începe prin a scrie teatru de idei, cele mai cunoscute piese fiind „Jocul
ielelor”, „Act Venețian” (1918) și „Suflete tari” (1921). Continuă cu volume de poezie precum „Versuri.
Ideea. Ciclul morții” (1923), se consacră prin romanele amintite, iar în ultima fază a activității artistice
revine la teatru, la proză scurtă și memorialistică.
Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv într-una din poeziile
volumului Versuri. Ideea. Ciclul morții, care are ca moto aforismul Jocul ideilor e jocul ielelor: „Dar eu,/
Eu am văzut idei.../ Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,/ Cu sufletul mărit/ Căci
am văzut idei.”
Conceptele estetice ale operei sale, puse în valoare atât în drame, cât și în romane sunt:
autenticitatea, adică ilustrarea realității prin propria conștiință, scriitorul însuși mărturisind „Singura
realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic“,
substanțialitatea, concepția conform căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții - iubirea,
gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acestea fiind
categorii morale absolute, sincronizarea, adică modernizarea literaturii prin aducerea ei la nivelul
filosofiei și psihologiei epocii, luciditatea care „nu omoară voluptatea reală, ci o sporește”, trăsătură
definitorie a personajelor scriitorului, intelectuali analitici și hipersensibili, intransigenți și inflexibili
moral.
 Arta narativă se caracterizează prin narațiunea la persoana I-a, stilul subiectiv, ordinea
memoriei involuntarea, relativizarea și multiplicarea perspectivei, tehnici moderne precum jurnalul sau
scrisorile, accentuând autenticitatea și evitarea podoabelor artistice (stil anticalofil).
Operele lui Camil Petrescu se structurează în jurul unei pasiuni sau unui sentiment,
devenind adevărate dosare de idei. Temele favorite ale scriitorului sunt condiția intelectualului, iubirea
incompatibilă sau războiul ca manifestare a absurdului existențial.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” reflectă tematic
drama intelectualului, în relație cu două experiențe copleșitoare, iubirea și războiul. Opera are o
structură duală, în prima parte naratorul-personaj Ștefan Gheorghidiu rememorează evoluția și criza
relației sale cu Ela, cea de a doua parte fiind un adevărat jurnal de război bazat pe experiențele personale
ale scriitorului. Compozițional, scriitorul apelează la un artificiu modern, dizlocarea, incipitul romanului
situându-se cronologic la începutul părții a doua, pentru a se accentua caracterul subiectiv al relatării.
Povestea de dragoste dintre Ștefan și Ela începe de pe băncile facultății, implicând un
grad de vanitate – studentul remarcabil de la Filozofie atrage și este atras de studenta frumoasă de la
Litere. Cei doi se căsătoresc și duc o viață boemă, fără să le pese de greutățile materiale. O moștenire
apărtă pe neașteptate în viața lui Ștefan îi aduce în posesia averii substanțiale a unchiului Tache și îi
propulsează în lumea mondenă. Încep să se accentueze diferențele de caracter între cei doi protagoniști,
Ela devine, în percepția lui Ștefan, mai frivolă. După o excursie la Odobești, bărbatul devine gelos,
interpretând suspicios orice gest sau conversație cu soția sa. Viața lor sentimentală cunoaște despărțiri și
reîmpăcări, Ștefan neputând găsi o cale de a pune capăt căsătoriei pe care să o suporte moral și afectiv.
Ruptura se prefigurează odată cu izbucnirea războiului, când Ștefan devine sublocotenent
în armata română. El e pe cale să dezerteze, se ceartă cu superiorii și are o întâlnire paradoxală cu Ela, în
Câmpulung, când mai întâi petrec o noapte fericită împreună, apoi femeia îi cere să treacă o parte din
avere pe numele ei. Orgoliul lui Ștefan este iremediabil rănit la vederea domnului G. pe strada aceluiași
orășel, în ziua următoare întâlnirii cu Ela. Urmează experiențe atât ridicole, cât și tragice, subliniind
absurdul războiului, Gheorghidiu, rănit la picior, este demobilizat. Devine insensibil la trecutul său
amoros și se desparte definitiv de Ela, lăsându-i averea și „tot trecutul”.
Procesele de conștiință ale protagonistului sunt redate specific esteticii romanului
camilpetrescian, caracterizat prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, analitic si intelectualizat.
Stilul este anticalofil, iar autorul considera ca intr-o opera literara relatarea subiectului trebuie sa fie
precisa si concisa, „ca intr-un proces verbal".
În concluzie, scriitorul reușește să atingă autenticitatea cu ajutorul relatării subiective sau
al tehnicilor de analiza psihologică și provoacă în mintea și sufletul cititorului procese contradictorii, de la
revoltă, până la înțelegere și revelație. Romanul este astfel una din cele mai reușite cărți de dragoste din
literatura română, chiar dacă are un final nefericit.

Caracterizarea personajului

Romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, apare în 1930
ca o sinteză mărită a calităților sale de scriitor care-i conferă totodată și notele diferențiale între prozatorii
tinerei generații. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este romanul unei clasificări
interioare, narat la persoana întâi ca o confesiune a eroului, unde îl recunoaștem pe autor și în vorbirea
altor personaje.
În contextul universal al unei literaturi de război, romanul apare, după com spunea Pompiliu
Constantinescu „izvorât din autenticitatea experienței morale a unei probleme mai întâi trăită, apoi
transformată în materie de artă.”1
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război rămâne realizarea cea mai de seamă a
literaturii de război. Scriitorul însuși subliniază caracterul de fapt trăit al evenimentelor din cea de-a doua
parte a cărții: „se poate afirma că partea a doua a cărții, aceea care începe cu întâia noapte de război, este
construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat, cu amănunte cu tot, eroului. Iată de ce,
deși ar fi vrut să îndrepte unele scăpări de condei, autorul a preferat să lase textul așa cum a fost în 1930,
ca paginile lui să aibe cât de cât ți o funcție documentară.” 2
Romanul lui Camil Petrescu este unul de analiză psihologică, iar creatorul descrie realitatea în
măsura în care a cunoscut-o, printr-o experiență directă. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război este o operă în care se analizează sentimentul iubirii, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit,
neputința înțelegerii între soți. Din punct de vedere al compoziției, romanul, după cum arată și titlul,
cuprinde două părți: la început se relatează sentimentul de iubire dintre Ștefan Gherghidiu și soția sa, Ela,
iar în cea de-a doua parte este prezentat jurnalul eroului aflat pe frontul primului război mondial.

Relația Gheorghidiu /Ela

Cei doi eroi ai romanului ‒Gheorghidiu și Ela‒ se cunosc din anii studenției; la ei sentimentul se
naște din admirație, duioșie și , nu mai puțin, cum mărturisea heorghidiu, din orgoliu. Moștenirea le
schimbă însă cursul existenței, lansându-i pe amândoi în lumea mondenă și îi dă lui Gheorghidiu
posibilitatea de a trăi lăuntric, de a reflecta asupra existenței lui individuale, asupra conflictului cu el
însuși, pentru că afectul și intelectul vor fi într-o permanentă luptă.
Împreună cu Ela formează un cuplu perfect la început, dar odată cu urcarea unei trepte pe scara
socială și prin pătrunderea într-o clasă de snobi și filistini, Ela este fascinată de vârtejul acestei ascensiuni,
în timp ce Ștefan Gheorghidiu măsoară intrigat prefacerile intervenite în comportamentul soției sale. El
capătă treptat revelația minciunii ei sufletești. Sublocotenentul Gheorghidiu este o conștiință lucidă, un
spirit atent, întors în sine însuși. Camil Petrescu îl poartă pe două planuri de experiență și îl dilată de-a
lungul a peste 500 de pagini dintr-o voită intenție de unitate artistică și psihologică. Din punctul său de
vedere am putea logic să privim cele două tomuri și personajul lor central ca o construcție solid închegată
în două mari momente morale. Dar aceste două etape sunt la distanțe atât de cdepărtate, ăncât o lectură
atentă ne pune în fața a două romane separate, cu două teme izolate, fiecare epuizate în limitele a unui
singur volum. Armonia nu se frânge, calitățile scriitorului nu se întunecă dacă ne ocupăm de fiecare
volum separat.
Camil Petrescu dezvăluie astfel două fețe lăuntrice și două metode de scris. Romanul de iubire al
lui Ștefan Gheorghidiu se desfășoară pe axele unei realități interne, alcătuită din ardoarea erotică și din
prăbușiri de staturi morale prin invaziatreptată a geloziei, superior analizată cu mijloace de acuitate
stendhaliană; romanul lui de război este jurnalul patetic al unui intelectual deformat de asprimile
campaniei și care își înregistreazăcu aceeași lucidă sinceritate variațiile unui EU de un accentuat și
conștient individualism.

1
Pompiliu Constantinescu, Scrieri alese, E.S.P.L.A., 1957, p. 168.
2
Camil Petrescu, Cuvânt după un sfert de veac, prefață la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,
E.S.P.L.A., 1955, p. 12.
 Psihologia lui Gheorghidiu se înrudește cu psihologia eroilor dramatici ai lui Camil Petrescu:
student de filologie, îndrăgostitde abstracțiuni și modelat după idealuri livrești, el este creat din pasta
acelorași suflete tari, epigoni ipseneni rătăciți în viață și neadaptați la compromisuri, stăpâni pe o minte
geometric organizată, dar descompuși de asaltul insidios al iubirii. Virilitatea lor se topește în contact cu
siguranța și viclenia instinctului feminin.
Gheorghidiu reprezintă expresia artistică a unui sentiment desfăcut în rotițele lui subtile, după cum
Ela, soția sa, risipește parfumul ciudat al grației și senzualătății feminine, surprinse cu ochi în mod
nuanțat. În ciclul de versuri Un luminiș pentru Kicsikem, Camil Petrescu a poetizat această intuiție de
feminitate, adâncită și în sufletul eroinei din primul tom al romanului său.
Cei doi soți se zbat în plasa unor instincte strategic încăierate ca douî fiare într-o grotă întunecoasă.
Limpezi înăuntru, prin radiografia analizei, ei nu se definesc prin pitoresc exterior. Ceea ce îl crispează pe
Stefan Gheorghidiu, care-și analizează cu o luciditate dureroasă drama, e nivelul de indignare la care
poate coborî dragostea sa. Prin în confruntarea amețitoare dinntre dou- orgolii, el joacă în fața soției,
îndepărtată temporar, mici comedii ocazionale. Capriciilor spontane ale femeii li se răspunde astfel, prin
capricii calculate atent. În fața lui s-a deschis o pantă, alcîtuită din coborâșuri repezi și scurte opriri.
Prizonierul unei pasiuni devastatoare, Gheorghidiu este în același timp prizonierul propriei lucidități. Un
subtil joc de lumini și umbre învăluie aceste calități. Fața eroului se colorează spectral, până când flăcările
războiului îi vor reda conturul adevărat.
Drama erotică din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război e totodată o dramă a
cunoașterii. Suferința eroului nu ține numai de o trădare a sentimentului, ci de conștiința unor pierderi
legate de adevărul spre care aspiră în ordine intelectuală. Mai gravă decât necredința soției îi apare
împrejurarea de a se fi înșelat el însuși în convingerile și năzuințele lui esențiale. De aceea, victoria pe
care o obține asupra sentimentului ce-l tiranizează implică o victorie asupra omului care a fost până acum.
Momentul în care Ștefan Gheorghidiu surprinde, pentru prima dată, la Ela o trăsătură de caracter
contrariată, e acela al interesului subit pe care îl manifestă soția sa în afacerea moștenirii. Este cea dintâi
fisură produsă în căsnicia lor și, de aici înainte, lumea imundă a lui Nae Gheorghidiu își va trimite tot mai
des loviturile, până îl va sfărâma.
Participarea la război înseamnă pentru evoluția lui Gheorghigiu o cotitură de 180 de grade, în
sensul că aproape tot ceea ce era tensiune și problematică a eului individual își află o cale de rezolvare în
atitudinile eului colectiv, supus acestei încercări capitale. Personajul își pierde acele dispoziții care îl
împing sper o singularizare extremă și se cufundă în masa anonimă a oamenilor care suferă și-și acceptă
destinul cu o împăcare tristă, dureroasă.
Ca și personajul lui Remarque, personajul lui Camil Petrescu este un intelectual lucid, posesorul
unui confort moral făcut pentru timp și pace și, care-și urmărește dezagregarea personalității cu același
interes al savantului, urmărind cristalizarea unei reacțiuni chimice. Romanul de război contemporan este
prin excelență realist. Arta lui se sprijină pe observație, materialul pe simțuri, psihologia pe sinceritate
directă. Acest roman nu înalță imnuri eroismului și nu combină situații sublime. Analiza a pătruns și aici,
astfel că numim erou un biet om hăituit de foame și plictiseală, bătut de gloanțe și obuze, ca un vânat
speriat, scuturat de frigurile morții și înghețat de spaimă, degradat de superstiție șip ândit de demență.
Gheorghidiu își surprinde și analizează fără ipocrizie frica, superstiția, insensibilitatea la durere,
lașitatea ș ipanica, după cum își dezvăluie firesc spiritul de camaraderie și curajul izvorât din straturile
unei instinctive conservări intelectuale și nu din conceptele abstracte ale structurii lui de intelectual.
Prima parte a romanului se desfășoară după formula monologului interior, în care Gheorghidiu își
rememorează experiența conjugală, trăirile sunt puternice și întâmplările deosebite. Gheorghidiu este un
inadaptat și, până la urmă, un învins. G. Călinescu remarcă la el că „e un filosof într-o lume de neștiutori
de carte cinici, și acești neștiutori de carte îl păcălesc și îi fură o bună parte din moștenire.” 3
Discuția de la popota ofițerilor pune în evidență poziția inadaptatului Gheorghidiu, care ăncearcă să
nu își divulge sentimentele și să se adapteze situației, dar luciditatea lui învinge frământarea interioară.
Confruntarea îl izolează și, iritat de spiritele înguste și cutremurat de suferință, emite judecata că
„cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Acum ne aflăm în fața unui erou
care își expune clar concepțiile despre iubire și moarte. Dacă la începutul romanului iubirea dintre
Gheorghidiu ș iEla este atât de sinceră încât face din cei doi un cuplu perfect, iată că ulterior, cele două
personaje, se schimbă radical. După primirea acelei moșteniri, cursul existenței lor ia o mare întorsătură.
EL – un student sărac – și EA – o fată orfană, crescută de o mătușă, așa cum apar în prima parte a
romanului, devin în final două personaje înstrăinate unul de celălalt.
Deși Gheorghidiu își iubea soția și o verifica mereu pentru a fi sigur de sentimentele ei, Ela era o
femeie plină de mister, în sufletul căreia se petreceau tot timpul anumite schimbări. Pasiunea făcută de el
pentru Ela avea ca obiect frumusețea ei, care se completa cu sensibilitatea, copilăria. Eroul era urmărit la
seminarii, controlat permanent ca nu cumva să flirteze cu alte colege. Deși nu simte nicio atracție pentru
speculațiileintelectuale, doamna Gheorghidiu frecventează și ea cursurile de filosofie, ca să fie tot timpul
lângă soțul ei. Când erau studenți, a urmat pentru acelașii motiv chiar niște prelegeri de matematici
superioare, fără să înțeleagă nimic. Gheorghidiu este silit în patul conjugal să facă o expunere a
principalelor sisteme filosofice, nu pentru că soția sa ține într-adevăr să se informeze, ci pentru că dorește
să pătrundă în intimitatea gândirii personajului, să fie tot timpul în mintea lui. Dragostea ia astfel un
aspect aacaparator, devorant, tinzând să anihileze ppersonalitatea partenerului.
Ela este un personaj care ilustrează falsitatea și autenticitatea ontologică. Substanțialitatea ființei se
constituie în chip exclusiv într-un domeniu al existenței pe un plan al concretului, din chiar fluxul
trăirilor; tocmai printr-o astfel de particularitate se deosebește, de fapt, substanța de concept. Substanța
apare ca o expresie a subiectivității, în vreme ce conceptul este definit ca o categorie a obiectivității, între
un termen și celălalt existând aproximativ aceeași relație ca între eul adânc și cel superficial, din sistemul
proustian. Întrucât conceptul nu este decât ideea pe care personajul și-o face despre sine, o imagine a lui
pe care el se străduiește să o imite, o imagine împrumutată însă din arsenalul colectiv al societății, o
formă obiectivă și nediferențiată a existenței, o formă, așadar, care falsifică. Autenticitatea faptului de a fi
nu se va înfăptui prin urmare decât printr-o eliberare din astfel de tipare improprii.
În primele faze ale căsniciei, Ela este de o cuceritoare spontaneitate a trăirii, sinceră, directă, ceea
ce îi permite lui Gheorghidiu să transforme simpla posesiune fizică într-o posesiune a sufletului, într-o
posesiune a întregii ei personalități, în ce are aceasta mai adânc și mai individual. „E ceea ce n-am întâlnit
niciodată la altă femeie, această impresie de a te juca pasionat cu o panteră întărâtată. Am prins-o din nou
în brațe, și când mi-a simțit gura apăsată în plin, cald, pe a ei, s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cârpă, și-a
trecut brațul după gâtul meu și a rămas atârnată de gura mea.” 4 La sfârșitul căsniciei sale, Ștefan
Gheorghidiu are să surprindă la Ela o anume lipsă de firesc, o oarrecare artificialitate a atitudinilor, o
deprindere de a poza un aer de falsitate „Am privit-o cu indiferența cu care privești un tablou. Și
frumusețea ei blondă era acum de reproducere în culori, vreau să spun că avea ceva uscat, fără viață, așa
cum e diferența între culoarea uleioasă și grea a tabloului original și între luciul banal al
cromolitografiei.”5
3
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, București, Editura Fundațiilor regale,
1941, p. 825.
4
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, București, Editura Eminescu, 1971, p. 94.
5
Ibidem, p. 187.
Tipurile de conflicte ale inadaptatului în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Privită în intimitatea ei, inadaptabilitatea are cel puțin trei cauze, toate de o importanță egală:
conflictul individului cu el însuși, conflictul cu ceilalâi și conflictul cu universul. Primul dintre conflicte,
de natură manifest, fenomenologic, este îndeosebi caracteristic personajelor intelectuale ale autorului.
Pentru Camil Petrescu, constructorul de antiteze, existența este o contradicție, un paradox, ai cărei
termeni sunt rațiunea și pasiunea, afectul și intelctul, aflate într-o continuă luptă dialectică, fiecare
reprezentând forțe ce nu reușesc să se învingă definitiv fără anularea totalității care se include. În cazul
intelectualului Ștefan Gheorghidiu, luciditatea care domină nu poate învinge definitiv sentimentele și
pasiunile iraționale; singurul lucru pe care îl poate face este să explice și explicând să depășească orice
obstacol. Ar putea fi rezolvată această antinomie intimă a individului? Soluțiile se găsesc în gândirea
necontradictorie, în gândirea unui singur termen prin ignorarea sau suprimarea celuilalt sau în anularea
simultană a celor doi termeni. Prima situație este specifică personajelor intelectuale masculine, ultimul
caz este al celor feminine. Soluția temporară a trăirii antinomiei existenței în mod conștient, descrierea ei
fără opțiuni unilaterale în funcâie de solicitările exterioare, este realizată de Ștefan Gheorghidiu pentru
care trăirea rememorării este dejaindiciul rezolvării situației paradoxale provocate de conflictul dintre
conștiință și pasiune.
Conflictele interioare sunt îndeobște evidențiate prin raporturile sociale ale individului, care prin
solicitarea pasiunii sau rațiunii, creează noi dezechilibre interioare. Gheorghidiu trăiește relativ ca o ființă
autonomă. El este atras de o altă ființă prin iubire și este angrenat pe de altă parte în alte structuri sociale.
Iubirea, și mai ales gelozia, declanșează conflictele din interiorul personajului, acea tensiune psihologică
și acea necesitate de mascare a tensiunii cerută de adaptarea la situație. În tot romanul nu cunoaștem o
analiză mai susținută, o pătrundere psihologică mai atentă a geloziei – revers tragic al iubirii – ca în prima
parte a cărții.
Dualității personajului, în care pasiunea absurdă prin imposibilitatea de a se explica se confruntă
cu tenacitatea care vrea s-o explice, i se adaugă dualitatea omului care tinde să-și ascundă frământarea
sufletească, adoptându-și social o mască pe cât posibil indiferentă. Cei doi îndrăgostiți reprezintă
caractere opuse, situate extrem în planul intelectului, afectelor și moralei. Acest aspect era observat de
Pompiliu Constantinescu, afirmând că „literatura d-lui Camil Petrescu a urmărit insistent lupta sexelor
simplificate în două entități contradictorii. Bărbatul reprezintă o conștiință intransigentă, un fel de absolut
moral, aplicat mai ales în iubire, femeia e un animal cochet, inferior sufletește, ispită a simțurilor și
primejdie a echilibrului interior. În iubire, d-l Petrescu vede lupta a două esențe biologice. Bărbatul își
angajează într-o experiență erotică întreaga personalitate, în timp ce femeia se oferă ca să-și retragă elanul
capricios al unei permanente funcții vegetative. Originalitatea sa se mișcă între acești doi poli variabili.” 6
Însuși faptul că individul analizează, ne relevă autentica natură a iubirii care este autosugestie și
opțiune cu caracter disociativ, având mai curând rolul de a se realiza pentru a-și arăta inconsistența.
Gheorghidiu afirma că „o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie. Trebuie timp și trebuie
complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obișnuiești greu la început șă-ți placă femeia,
fără de care mai târziu nu mai poți trăi. Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că
știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial s-o jignești, să înșeli atâta încredere.pe urmă te obișnuiești
cu un peisaj și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror altor prietenii și
iubiri. Toate planurile de viitor ți le faci în funcție de nevoile și preferințele ei. Vrei succes ca să ai surâsul
ei. Psihologia arată că au o tendință de stabilizare stările sufletești repetate și că, menținute cu voință, duc

6
Pompiliu Constantinescu, Scrieri alese, E.S.P.L.A, 1957, p. 170
la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monodeism voluntar, la început, patologic la urmă”. 7 Analiza
acestui mecanism psihologic este absolut semnificativă pentru toate personajele masculine ale lui Camil
Petrescu prozatorul sau dramaturgul, dar descompunerea mecanismului iubirii nu rezolvă și existența
iubirii care se epuizează prin uzaj psihologic și social. Personajul care caută explicațiile eșuării unei
comunicări nu pretinde o soluție, ci, în primul rând o certitudine pierdută, apoi certitudinea pierderii
definitive și irevocabile, în funcție de imposibilitatea sa de adaptare la o nouă condiție pe care i-o oferă
femeia. Practic, Gheorghidiu nu poate rupe definitiv o legătură sufletească decât, în clipa în care,
certificându-i degradarea, are toată voluptatea certitudinii ei.
Conflictului dintre sexe i se adaugă conflictul social la nivel macroscopic, în care microstructura
afectivă, este integrată. Raporturile din cadrul cuplului sunt agravate prin această latură a existenței. Se
remarcă, așadar, o tensiune proprie a individului, una a individului integrat în cuplu și una a cuplului
integrat în societate. Atâta vreme cât Ela și Gheorghidiu trăiesc într-un univers închis, soliditatea iubirii
nu poate fi nici verticală, nici pusă la îndoială; opțiunea pasională nu vizează încă orgoliul și teama de
ridicol care caracterizează personajele autorului. Atunci când bărbații încearcă să-și rezolve raporturile
sociale, ei nu vor avea de ales decât între puține drumuri: a plăti cu propria viață opțiunea idealuli absolut,
ca Ladima sau Gellu Ruscanu, a se adapta la condițiile noi, renunțând la propria opțiune, ca Radu
Vălimăreanu sau a căuta mereu alte obiecte care să se substituie celor degradate, păstrând intactă setea de
absolut și puritate. Ultimul este drumul ales de Gheorghidiu, al cărui destin, indiferent de realizarea lui
concretă, este unul individualist.

Sentimentul geloziei și urmările lui apărute în cuplul Ela-Gheorghidiu

Gelozia se manifestă în formele cele mai diferitee. La cuplul Ela-Gheorghidiu gelozia este
recunoscută în veritabila înclinație de a spiona, ivită din incertitudini și îndoieli. Studiul geloziei lui
Gheorghidiu e făcut cu o mare ascuțime de analiză, cu amestecul de luciditate și de febră, caracteristic
scriitorului, transmisibil și cititorului.
Acest sentiment face obiectul analizei de către autor într-un mod superior; nu numai bărbatul
Gheorghidiu este gelos, ci și soția sa este geloasă la început, este rea și urăște. Se spune că dragostea este
direct proporțională cu gelozia, dar acolo unde pătrunde gelozia într-o măsură foarte mare, va ajunge să
mistuie totul în cale. Inadaptatul Gheorghidiu era observat și analizat de cei din jur; gelozia i se citea pe
față, motivată de întrebarea vecinei: 1ești gelos?”
Lui Gheorghidiu îi place de soția sa la început doar fizic. El și-ar dori-o frumoasă și capabilă de
speculație filozofică, însă ea era lacomă, geloasă, necredincioasă. Toate atributele femeii înșeală în cele
din urmă și cu toate acestea bărbatul nu își poate explica de ce o iubește. Analizând comportamentul
feminin,viziunea în care apare Ela esteuna defăimătoare, probabil că autorul o urăște foarte mult, așa de
tare încât dorește să ne facă și pe noi, cititorii, să nu o iubim. Agitația continuă a lui Gheorghidiu este
evidentă. Pare că vrea mereu să ne convingă că întâmplarea lui este deosebită, că experiența sa este unică
și că o astfel de tragedie nu poate să îi aducă decât o sfâșietoare suferință.
Cazul acestei gelozii este evident. Bărbatul este un inadaptat la viața erotică, iar necunoașterea
femeii și lipsa puterii de a o stăpâni îi provoacă numai necazuri fiindcă el este un filozof într-o lume pe
care nu o înțelege și care nu îl înțelege. Gelozia este o varietate a unui sentiment agresiv, născut din ură,
cu caracteristicile specifice unei antipatii inconștiente sau inconștiente, o pornire spre aversiune față de o
persoană. În ceea ce privește apariția acestei pasiunii, trebuie să eiste, în primul rând, un teren propice, cel

7
Ibidem, p. 192.
puțin o dispoziție temporară. Primul moment al său este o bănuială, o judecată de neîncredere, mai precis
o inhibiție a tendințelor expansive, care se fixează asupra unui individ determinat, rival în dragoste.
Perspicacitatea gelosului o egalează pe cea a timidului și este de aceeași natură psihologică; e mai curând
impresie decât cunoaștere rațională. Apoi actele, vorbele, chiar tăcerea, totul e acceptat ca probe care
justifică presupunerea. Al doilea moment este cel al cristalizării. Se repetă ceea ce se petrece în dragoste,
se asociază idei, judecăți de valoare pozitive sau negative, care tind spre același scop. Gelozia este o
pasiune ce o posedă și Gheorghidiu și care îl transformă într-un disperat, într-un prizonier al erotismului.
Descartes o definește drept „o specie de teamă, care se raportează la dorința de a păstra un bun oarecare”.