"Ultima noapte de dragost, intaia noapte de razboi"

I.Date despre opera si autor

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930),
este un roman subiectiv, de analiză psihologică. El aparține
modernismului și răspunde dorinţei lui Eugen Lovinescu de înnoire a
romanului românesc în perioada interbelică.
Camil Petrescu, unul dintre cei mai importanți scriitori români ai
secolului XX, a scris romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război" în anul 1930. Considerată una dintre cele mai reprezentative
opere ale literaturii române, cartea explorează teme precum iubirea,
războiul și dualitatea dintre ele. Titlul este extrem de semnificativ și
reflectă conflictele interioare și exterioare pe care personajul principal,
Stefan Gheorghidiu, le trăiește în timpul Primului Război Mondial.
II. Incadrare romnn:
Creația lui Camil Petrescu se încadrează în romanul de tip modern prin
faptul că trece de la tema rurală abordată până atunci de ceilalți scriitori
(Rebreanu, Sadoveanu, Creangă, etc.) la o literatură citadină. Acțiunea
romanului se desfășoară cu precădere în atmosfera Bucureștiului din
preajma Primului Război Mondial dar și în Câmpulung. Tot aici spre
deosebire de eroii tradiționali de pînă atunci (oieri, țărani etc.), Camil
Petrescu creează eroi intelectuali cărora le realizează o sondare
interioară utilizând procedeul de analiză psihologică. Pe lângă aceasta,
autorul utilizează și tehnici existente în literatura europeană de atunci
(urmărind sincronizarea cu literatura europeană), adoptând în mod
special de la Marcel Proust fluxul conştiinţei (literatura înseamnă
consemnarea propriilor gânduri). Naratorii omniscienţi creau universe
ireale, lipsite de originalitate aşa că singurul mod real de a cunoaşte este
propria conştiinţă.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este şi un roman
subiectiv prin naraţiunea este la persoana I, naratorul fiind şi personaj al
acţiunii, literatura propusă de Camil Petrescu fiind una autentică, bazată
pe sondarea propriei conştiinţe, a propriului eu: „ nu scriu decât ceea ce
văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele…. (…) Eu nu pot
vorbi onest decât la persoana I.”
Sondarea propriei conștiințe se realizează prin tehnici moderne precum
monologul interior, introspecția sau fluxul conștiinței și conferă
romanului o importantă dimensiune psihologică.
III. Tema:
Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică
temele romanului, și în aceelași timp, cele două experiențe fundamentale
de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul. Dacă prima
parte reprezintă rememorarea iubirii dintre Ștefan și Ela, a doua
urmărește experiența de pe front a lui Ștefan din timpul Primului Război
Mondial. Un episod reprezentativ ar fi cel din primăvara lui 1916, când
în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă la o
discuție despre dragoste și fidelitate. Povestea unui bărbat care își
ucisese nevasta pe motiv de infidelitate și fusese achitat stârnește în
mintea lui amintirea ultimilor doi ani din viață- căsătoria cu Ela. Un alt
episod este acela al excursiei de la Odobești, ce surprinde trăirile
interioare ale lui Ștefan, măcinat de gelozie datorită flirtului soției cu
carismaticul domn G.

Viziunea despre lume a scriitorului este una modernă, corelată cu

ideologia lui Eugen Lovinescu. Literatura sa este o expresie a spațiului
urban și o imagine a intelectualului modern, spirit reflexiv cu
preocupări filosofice și literare, accentul fiind pus pe factorul psihologic
și nu pe acțiune. Precum la romancierul francez Marcel Proust, pentru
Camil Petrescu creația se conturează prin descrierea propriei conștiințe,
autenticitatea realizându-se prin exprimarea cu sinceritate a propriilor
experiențe de viață și prin refuzul scrisului frumos (stilul anticalofil).
IV. Titlul:
Titlul face referire la natura interioară misterioasă, tainică și dramatică a
personajului prin folosirea termenului de „ noapte” iar dragostea şi
războiul constituie temele și domeniile de experienţă ce-l marchează
adânc şi copleşitor pe acesta.
V. Scene:
O prima scenă ilustrativă pentru tema este discuția de la popotă ce
conturează noul tip de personaj și reprezintă stimulul exterior al
memoriei involuntare. Se discută despre o știre conform căreia un bărbat
care și-a ucis soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri diferite, iar
Ștefan Gheorghidiu așteaptă "cu suflet de slugă" un moment prielnic să
ceară permisie. Refuzat, îi jignește pe superiori ("discutați mai bine ce
vă pricepeți") și astfel își demască inadaptarea, dar și suferința interioară
determinată de o dramă a geloziei. Pentru el "O iubire mare e mai curând
un proces de autosugestie" și crede că "cei ce se iubesc au drept de viață
și de moarte unul asupra celuilalt".

A două scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste,

căci eroul bănuiește că Ela îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești
într-un grup mare, dar drumul și cele trei zile petrecute acolo devin un
prilej de nesfârșită suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest
al Elei și îi conferă proporții catastrofale neputând suporta atenția pe
care soția sa o acordă celuilalt. Ela face lucruri pe care Ștefan credea că
ea le face doar pentru el. Întorși la București, ei se despart o vreme, apoi
se împacă, iar personajul pleacă pe front voluntar, dezamăgit de
atitudinea soției. El afirmă "n-am fost niciodată gelos, deși am suferit
din cauza iubirii" și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și una a
cunoașterii, acceptând cu durere faptul că nu există iubire absolută. În
final cei doi se despart definitiv, nu pentru că are dovada trădării, ci
pentru că nu o mai iubește.
VI. Elemente de compozitie:
Un prim element de compoziție este titlul deoarece el anticipează cele
două teme ale romanului numit inițial "Proces-verbal de dragoste și
război", titlu ce sugerează intenția autorului de a nota cu mare precizie
faptele și trăirile în defavoarea laturii artistice (stil anticalofil). Titlul
următor surprinde și ideea incertitudinii eroului exprimate prin repetiția
cuvântului "noapte", dar și faptul că o experiență este depășită cu
ajutorul celei de a doua. Războiul și iubirea sunt trăite la modul absolut;
înțelegerea faptului că nu există o iubire perfectă atrage după sine o
prăbușire sufletească a personajului. Războiul îl vindecă sufletește, căci
devine conștient că drama colectivă este superioară celei individuale.

Un al doilea element este perspectiva subiectivă, ,,împreună cu”,

faptele fiind relatate la persoană I de către un narator intradiegetic,
actorial, implicat în acțiune ca personaj. Focalizarea este internă și
ilustrează unicitatea perspectivei. Ștefan Gheorghidiu, personajul
narator, un alter ego al autorului, filtrează realitatea prin propria
conștiință în căutarea unor certitudini și manifestă ironie la adresa
societății burgheze. El este, așa cum afirma G. Călinescu ,,un filozof
într-o lume de neștiutori de carte care îl păcălesc și îi fură o parte din
avere”, ,,un inadaptat superior, hipersensibil și orgolios, aflat în căutarea
absolutului”.
VII. Conflict:
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv.
Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în
descrieri monografice ale sentimentelor. „Ultima noapte de dragoste…”
este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea arhetipului feminin .
Însă Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, de fapt se
caută și se descoperă pe sine. Experiența războiului are valoare
formativă. În urma acesteia, ca un triumf moral, Gheorghidiu va renunța
la o iubire toxică ce ar fi putut să-l ducă în pragul crimei. Există și un
conflict exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei
geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care
participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă pentru că nu mai este
evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. De asemenea, în
plan secundar, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie
pentru moştenirea unchiului Tache, pe care eroul îl rezolvă cedând după
parastas o parte din avere rudelor.
VIII. Timpul:
Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în
funcție de memoria afectivă. Naratorul folosește analiza și autoanaliza
pentru a înțelege lumea și pentru a se elibera de trecut. În capitolul I, „La
Piatra Craiului, în munte”, în primăvara anului 1916, eroul se află pe
front ca tânăr sublocotenent. Capitolele 2-5 reprezintă retrospectiva celor
doi ani și jumătate de căsătorie (1914-1916), iar în ultimul capitol se
revine în 1916, când eroul pleacă la Câmpulung în permisie, chemat
acolo de soția sa, Ela. Cartea a II-a are la bază jurnalul de front al
autorului din Primul Război Mondial ,, împrumutat cu amănunte cu tot
eroului,,.
IX. Incipit-final:
Incipitul romanului are un rol dublu. Pe de o parte se creeaza un portret
psihologic al protagonistului, sugerandu-se faptul ca e mai inteligent
decat altii pentru ca e singurul ofiter care isi da seama de
superficialitatea pregatirilor armatei romane pentru intrarea in razboi. Pe
de alta parte, incipirul ofera pretextul rememorarii: aflandu-se la popota
ofiterirol, Gheorghidiu asista la o discutie despre un barbat care isi
ucisese sotia infidela si fusese achitat de jurati.
Episodul discutiei de la popota, adica un eveniment exterior,
declanseaza, intocmai ca la Proust, rememorarea unor intamplari sau
stari traite intr-un „timp pierdut”, un timp psihologic, dar spre deosebire
de fluxul memoriei involuntare proustiene, in cartea lui Camil Petrescu
evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic si analizte in mod
lucid, fiind vorba de memoria voluntara. La Proust, personajul-narator
retraieste trecutul, la Camil Petrescu, acesta analizeaza si interpreteaza
trecutul.
Daca incipitul este construit in maniera realista, cu detalii de timp si
spatiu, finalul deschis lasa loc interpretarilor multiple, asa cum se
intampla in general in proza de analiza psihologica. Astfel, Gheorghidiu,
obosit sa mai caute certitudini si sa se mai indoiasca, se simte detasat de
tot ceea de il legase de Ela, hotaraste sa o paraseasca si sa ii lase „tot
trecutul”.
X. Concluzie:
În concluzie, tema și viziunea sunt redate din perspectiva intelectualului
superior, un analist lucid al realității ce consideră că "luciditatea nu
omoară voluptatea, ci o sporește". Naratorul utilizează tehnici de analiză
psihologică precum fluxul conștiinței, introspecția, monologul interior,
tehnici moderne ce conferă autenticitate romanului.