Sunteți pe pagina 1din 10

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE,

ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI


de CAMIL PETRESCU

1. ROMANUL SUBIECTIV / DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ

Trăsăturile romanului subiectiv:

o îşi propune să prezinte lumea prin intermediul conştiinţei, realizând o


imagine parţială a acesteia ;
o universul fictiv se concentrează asupra evenimentelor din planul conştiinţei
;
o subiectivitatea este dublată de o puternică autenticitate;
o conflictul principal este interior, trăirile, interpretările evenimentelor sunt
mai importante decât întâmplărle concrete ;
o construcţia subiectului nu mai respectă ordinea cronologică, producându-se
dilatări sau comprimări ale timpului, trecându-se dintr-un plan în altul ;
o pentru sublinierea autenticităţii se inserează în text scrisori, articole de ziar,
pagini de jurnal, relatări ;
o acţiunea nu se mai desfăşoară după o cauzalitate prestabilită, evoluţia
evenimentelor neputând fi anticipată ;
o personajul este o individualitate complexă a cărei evoluţie nu poate fi
prevăzută pentru că el are îndoieli, ezită, analizează ;
o naraţiunea se face la persoana I, discursul fiind structurat în funcţie de
subiectivitatea naratorului personaj ;
o timpul este prezent şi subiectiv .

2. AUTENTICITATEA ÎN ROMANUL ULTIMA NOAPTE DE


DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI
Prin cele două romane ale sale, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război (1930) şi Patul lui Procust (1933), Camil Petrescu a înnoit romanul
românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală. Primul aspect care a
făcut din Camil Petrescu un precursor al „noului roman” a fost ideea de
autenticitate, dezvoltată în celebrul eseu Noua structură şi opera lui Marcel
Proust, în care teoretizează romanul modern, de tip proustian, şi respinge romanul

1
de tip tradiţional, în care naratorul este omniprezent şi omiscient. Acest concept
literar este caracteristic prozei moderne subiective şi defineşte încercarea de redare
cât mai fidelă a trăirilor interioare ale personajului. Camil Petrescu consideră că
este imposibil să cunoşti altceva decât ce se petrece în propria conştiinţă şi prin
urmare un adevărat scriitor ar trebui să scrie doar despre ceea ce cunoaşte foarte
bine, şi doar la persoana I: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe
care o pot povesti... Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu
psihologic... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face nu pot descrie decât
propriile mele senzaţii, propriile mele imgini. Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana întâi.”

Punându-se accentul pe autenticitate, se schimbă şi scopul literaturii:


aceasta nu este scrisă pentru a delecta ci pentru a aduce revelaţia unei realităţi. Din
această perspectivă, autentic trebuie înţeles, înainte de orice, ca opus la „fals”.
Literatura este recunoscută ca o producătoare de reprezentări artificiale, imaginare.
Pe parcursul textului, Camil Petrescu subliniază diferenţa dintre scrierea sa şi
literatura în general, între faptul trăit cu adevărat şi ficţiune. Personajul-narator
califică drept „falsă” o întreagă literatură de război care modifica intenţionat
evenimentele pentru a sublinia eroismul soldaţilor români şi dorinţa lor de a muri
pentru patrie. În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război accentul se
mută pe faptul trăit, nu pe evenimentul propriu-zis. Pe parcursul întregului roman
urmărim trările lui Ştefan Gheorghidiu, personaj care împrumută foarte multe
trăsături ale autorului însuşi. S-a considerat chiar că a doua parte a romanului ar
reprezenta de fapt un text autobiografic. Într-adevăr Camil Petrescu a participat la
primul război mondial şi a avut un jurnal de front, dar acesta a fost adaptat la
psihologia personajului. Spre deosebire de autor, Gheorghidiu nu participă la război
datorită patriotismului şi nu este mişcat de aspiraţiile naţionale. El consideră că
absenţa de pe front nu i-ar fi permis să traverseze o experienţă definitivă”,
condamnându-l să se simtă totdeauna inferior celor care au fost acolo.

O altă modalitate prin care este subliniată senzaţia de autenticitate este


inserarea în text a faptelor banale, groteşti şi absurde, care intervin pe parcursul
naraţiunii şi care fac să transpară rolul hazardului şi imprimă succesiunii
evenimentelor acea mişcare imprevizibilă proprie trăirii lor reale. De asemenea,
sunt inserate în text fragmente de jurnal, scrisori sau note de subsol explicative.
Unele întâmplări pot fi verificate în documentele vremii: bătăliile descrise au avut
loc, Maria Mănciulea, presupusa spioană este un personaj real şi, în plus, nu este
exclus ca toate cele relatate să i se fi întâmplat realmente lui Camil Petrescu şi să
aparţină jurnalului său de front. Acest lucru nu are însă o importanţă
majoră.Cititorul nu este interesat dacă evenimentele s-au petrecut în realitate, ci
este surprins de faptul că, aşa cum sunt relatate, dau senzaţia de autenticitate.

2
Alături însă de elementele evident moderne există şi câteva de natură
clasică,acestea nu influenţează însă încadrarea romanului în modernitate. Prin
intermediul personajului se realizează şi o prezentare a societăţii contemporane
scriitorului, dar şi o tipologie. Într-o societate în care important este să fii „monden”
se disting personaje ca Tache Gheorghidiu, prototipul arivistului şi parvenitului şi
Nae Gheorghidiu, politicianul arivist fără scrupule. Prin intermediul lui Nae
Gheorghidiu suntem introduşi în viaţa politică a timpului, în care indivizi fără
personalitate, dar „cu spirit” iau hotărâri importante cum ar fi intrarea României în
război.

3. ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE


RĂZBOI

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957), este cel


care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus,
contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea
literaturii române), prin aducerea unor noi principii esteticeca autenticitatea,
substanţialitatea, relativismul, şi prin crearea personajului intelectual lucid şi
analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau "o
duzină de eroi plângăreţi". Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze
"probleme de conştiinţă", pentru care este neapărată nevoie de un mediu social în
cadrul căruia acestea să se poată manifesta.
Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a
autorului şi reflectată în propria conştiinţă: "Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea
ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i
singura realitate pe care o pot povesti... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş
face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu
pot vorbi onest decât la persoana întâi...".
în "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" (1930) , Camil Petrescu
surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de
iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame
mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut
ca iminenţă a morţii. Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan
Gheorghidiu. Preocuparea pentru epicul propriu-zis există, deşi în roman
predomină analiza. Numai că evenimentele sunt de fiecare dată filtrate estetic prin
conştiinţă. Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativă fiind
subiectivă şi unică. Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui narator
implicat, homodiegetic, planul naratorului identificându-se cu cel al personajului.
Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului care mediază înte cititor şi
celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele tot atâta cât ştie şi
personajul principal. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă
autenticitate, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare,
interpretate, analizate. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţa
mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente,
până la substituirea lui de către personaj. Perspectiva temporală este discontinuă,

3
bazată pe alternanţa temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă de flash-
back şi feed-back. Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, frontul, Bucureşti,
Odobeşti, Câmpulung, dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor,
chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului

Structura romanului:

Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând două


ipostaze existenţiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprimă aspiraţia către
sentimentul de iubire absolută şi "întâia noapte de război", care ilustrează imaginea
războiului tragic şi absurd, ca iminenţă a morţii. Dacă prima parte este o ficţiune,
deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nu trăise o dramă de iubire până la
scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer
al armatei române, în timpul primului război mondial. Modalitatea narativă se
remarcă, aşadar, prin prezenţamărcilor formale ale naratorului, de unde reiese
apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea lui de către personaj.
Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanţa temporală a
evenimentelor, pe dislocări sub formă de flash-back şi feed-back. Perspectiva
spaţială reflectă un spaţiu real, frontul, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung, dar mai
ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din
conştiinţa personajului.

Romanul este un monolog liric, deoarece eroul se destăinuie, se analizează cu


luciditate, zbuciumându-se între certitudine şi incertitudine, atât în plan erotic, cât
şi în planul tragediei războiului, când omenirea se află între viaţă şi moarte. Eroul,
Ştefan Gheorghidiu, este intelectualul lucid, însetat de absolut, dornic de
cunoaştere, de autenticitate, dominat de incertitudinişi care se confesează
introspectând cele mai adânci zone ale conştiinţei, în căutarea permanentă a iubirii
absolute, ca sentiment al existenţei umane superioare. Romanul este alcătuit pe
baza unui jurnal de campanie, în care timpul obiectiv (cronologic) evoluează
paralel cu timpul subiectiv (discontinuu), acestea fiind cele două planuri
compoziţionale ce-1 motivează pe Camil Petrescu drept novator al esteticii
romanului românesc. în plan subiectiv, memoria involuntară aduce în timpul
obiectiv experienţa interioară a eroului, aflat în permanenţă în căutare de certitudini
privind sentimentul profund de iubire, care se diluează în faţa unei drame mai
complexe, aceea a războiului.Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul
Ştefan Gheorghidiu îl începe o dată cu experienţa frontului, consemnează drama
iubirii adusă în memoria eroului de o discuţie pe această temă, purtată de ofiţeri la
popota regimentului. In jurnalul ce consemnează evenimentele trăitede erou în
timp obiectiv (imaginea frontului), sunt rememorate (prin memorie involuntară)
episoadele căsniciei lui cu Ela, aduse în timp subiectiv, deoarece ele se petrecuseră
cu doi ani înainte de a fi consemnate în jurnal.
Ideea literară este adoptată de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust,
iar conferinţa sa despre "Noua structură şi opera lui Marcel Proust" constituie un

4
adevărat mani/est literar de credinţă. O apropiere vizibilă este şi între eroii lui
Stendhalşi aceia ai lui Camil Petrescu, în special în înzestrarea lor cu energie, forţă
interioară şi loialitate. La ambii scriitori eroii sfârşesc tragic, fiind învinşi de propria
pasiune, de propriul ideal. însă personajele lui Camil Petrescu dobândesc energii
uriaşe declanşate de pasiuni devoratoare, fiind impresionante prin capacitatea lor
de a trăi idei.

Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trece prin două
experienţe fundamentale, iubirea şi războiul, pe care le analizează în încercarea
de a găsi semnificaţia profundă a existenţei sale. Romanul este structurat în două
părţi, precizate încă din titlu: prima parte este reprezentată de „ultima noapte de
dragoste”, iar a doua de „întâia noapte de război”. Prima parte prezintă drama
iubirii, iar a doua drama războiului. Dacă prima parte este o scriere pur ficţională,
a doua parte se bazează pe experienţele reale ale scriitorului care a participat la
luptele din primul război mondial. Unii critici au considerat că de fapt ar trebui să
fie două romane distincte, dar unitatea lor nu poate fi contestată. Cele două părţi nu
pot fi separate, omogenitatea lor este dată de psihologia personajului-narator,
Ştefan Gheorghidiu.

Acţiunea romanului începe sub semnul războiului. În incipitul romanului,


autorul se foloseşte de un artificiu compoziţional deoarece acţiunea primului
capitol, intitulat La Piatra Craiului în munte,este posterioară întâmplărilor relatate
în celelalte capitole din prima parte. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri
temporale ale discursului narativ: timpul narării / cronologic (prezentul frontului,
războiul) şi timpul narat / psihologic (trecutul poveştii de iubire). În primăvara
anului 1916, Ştefan Gheorghidiu se află concentrat undeva la graniţă, deasupra
Dâmbovicioarei. Într-o zi la popota ofiţerilor se porneşte o discuţie despre căsătorie
şi dragoste, despre un ofiţer care îşi ucide soţia adulterină şi este achitat la proces.
Este prima scenă memorabilă a romanului în care Gheorghidiu îşi exprimă
concepţia despre iubire.În acest moment, discuţia de la popota ofiţerilor,
declanşează, prin fluxul memoriei involuntare, amintirea dureroasă a poveştii de
iubire dintre Gheorghidiu şi soţia sa Ela. Tehnica flash-back-ului este proustiană şi
această discuţie declanşează memoria afectivă a personajului, trezindu-i amintirile
legate de cei doi ani şi jumătate de căsnice cu Ela. Personajul vrea neapărat să
meargă la Câmpulung să-şi vadă soţia şi de aici prima serie de fapte se întrerupe.

Cel de-al doilea capitol, intitulat Diagonalele unei moşteniri, debutează


abrupt cu următoare frază care constituie şi intriga romanului: „Eram însurat de
doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.”
Urmează o lungă poveste de dragoste şi gelozie. Gheorghidiu, pe atunci student la
Filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de
o mătuşă. Iubirea lui se naşte la început din duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din
îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar apoi
mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că

5
admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş
iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit
baza viitoarei mele iubiri.” Personajul este în căutarea iubirii absolute pe care crede
că a găsit-o prin soţia lui, Ela. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt
fericiţi. O moştenire nesperată le permite să frecventeze cercurile mondene, dar în
acelaşi timp le afectează profund relaţia. Ela se implică în discuţiile despre bani,
lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină,
deasupra acestor discuţii vulgare.” Mai mult, spre deosebire de soţul ei, Ela este
atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul
evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment culminant are loc
cu ocazia excursiei la Odobeşti. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă
o atenţie exagerată unui anume domn G., care, după opinia personajului-narator, îi
va deveni mai târziu amant. Gheorghidiu începe să fie torturat de gelozie, iar cuplul
se destramă. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă. Vrând să afle dacă
este sau nu înşelat, eroul îşi pune întrebări şi mai ales interpretează. La un moment
dat, fiecare nouă probă aruncă o altă lumină asupra vieţii şi dramei sale, încât
aceeaşi întâmplare capătă mereu alte semnificaţii, opuse chiar, în funcţie de ultima
certitudine. De câteva ori în romanul geloziei, se revine la problema războiului prin
prezentarea unei şedinţe de parlament sau atunci când, într-un compartiment de
tren, avocatul Predescu din Piteşti vorbeşte despre vitejia legendară a soldatului
român. În finalul primei părţi se revine la acţiunea de pe front: înrolat pe frontul
românesc, Gheorghidiu cere o permise, ca să verifice dacă soţia lui îl înşeală, fapt
nerealizat din cauza izbucnirii războiului.

Partea a doua demitizează imaginea războiului văzut ca un catalizator de


energii, de care presa vremii abuzase atât de mult. Frontul înseamnă de fapt haos,
măsuri absurde, învălmăşeală şi dezordine. Ordinele ofiţerilor superiori sunt
contradictorii, legăturile dintre unităţi sunt aleatorii, nimeni nu ştie cu claritate ce
trebuie să facă. Fiecare soldat acţiona mai mult de unul singur, apărându-şi mecanic
viaţa şi neavând nicio dorinţă de a muri pentru patrie. Din cauza informaţiilor
eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor batalioane. Iar la
confruntarea cu inamicul se adaugă frigul şi ploaia. Operaţiunile încep cu atacarea
postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi unitatea lui pătrund în localitatea
Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec
Oltul, se opresc pe dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, şi se îndreaptă spre Sibiu.

Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator


faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale, ale trecutului său: „Atât de mare e
depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea,
decât de mine cel de azi... De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci,
mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.” Capitolul Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul războiului şi tragismul
confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este
înlocuit de spaima de moarte, care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi
automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Drama colectivă a războiului pune
în umbră drama individuală a iubirii.

6
Romanul se încheie odată cu epuizarea experienţei războiului. Finalul
romanului este elocvent pentru transformarea psihologică a personajului: Ştefan
Gheorghidiu vine acasă într-o permisie şi-i dăruieşte nevestei casele de la
Constanţa, cu tot ce este în ele: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”

4. ŞTEFAN GHEORGHIDIU
DRAMA INTELECTUALULUI

Ştefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, şi în acelaşi timp


personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid. Drama personajului este
de natură intelectuală deoarece el este, în primul rând, un pasionat al adevărului, al
certitudinii, al absolutului. El trăieşte două experienţe fundamentale, care sunt
prezentate prin intermediul conştiinţei: iubirea şi războiul. Ştefan Gheorghidiu
este un tânăr intelectual, abolvent al Facultăţii de Filozofie, însurat cu o colegă de
la Universitate, studentă la Litere, pe nume Ela. Drama iubirii este prezentată încă
de la început când peronajul asistă la o discuţie la popotă despre un ofiţer care şi-a
ucis soţia adulterină şi totuşi a fost achitat. Această scenă oferă o primă imagine a
personajului-narator. Prin intermediul reacţiei sale ne sunt prezentate câteva dintre
frământările interioare ale lui Gheorghidiu şi câteva dintre ideile sale: vede iubirea
ca pe un tot, o unitate pe viaţă în care cei doi „au drept de viaţă şi de moarte unul
asupra celuilalt”. În momentul în care personajul trăieşte această dramă, se oferă
cititorului o retrospectivă a întregii poveşti.

Gheorghidiu este filozof, un spirit lucid care analizează totul, interpretează


totul, fiecare gest al soţiei este un chin pentru el, este interpretat ca un gest de
trădare. Personajul suferă mai ales pentru că nu poate avea iubirea absolută pe care
şi-a dorit-o şi care ar trebui să fie o modalitate de cunoaştere. De asemenea, suferă
pentru că nu are certitudinea. Personajul-narator crezuse că trăieşte marea iubire:
„Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic: aşa ca eul meu, ca mama
mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi
aveam să pierim la fel amândoi.” Dar aspiraţia pentru iubirea absolută coexistă cu
faptul că acest sentiment reprezintă pentru el un proces de autosugestie. Iubirea lui
se naşte la început din duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din
duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi
iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că admiraţia pe care o avea
mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele
mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri.” Tot din orgoliu Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul
tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul. Datorită perspectivei unice cititorul
nu ştie clar dacă Ela îşi înşeală sau nu soţul. Se sugerează că Ela se schimbă datorită
moştenirii, dar poate că aşa a fost dintotdeauna, dar trăsăturile ei ies la iveală odată

7
cu obţinerea unei situaţii materiale. Pentru că există doar perspectiva lui, se pune
problema dacă nu cumva femeia se schimbă doar în ochii soţului gelos.

În capitolul Diagonalele unui testament, personajul dă dovadă de alte


calităţi, cum ar fi tăria de caracter, indiferenţa faţă de partea materială a
existenţei, dar şi onestitateaşi inteligenţa, calităţi care îl determină pe unchiul
Tache să îi lase o mare parte din avere.În ziua în care se duce împreună cu mama şi
surorile lui la masă la unchiul Tache, Nae Gheorghidiu îi reproşează lui Ştefan
căsătoria din dragoste cu o fată săracă, ca şi a tatălui său mort, pe care în plus îl
acuză de a nu fi lăsat fiului nicio moştenire. În încercarea de a-şi apăra părintele,
Ştefan expune motivele pentru care nu s-a însurat pentru avere, aşa cum a făcut
unchiul lui: „De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere copiilor, le transmite
şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să
digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat
o şiră a spinării flexibiă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare
n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea
zice, un bloc.” Impresionat de izbucnirea lui Ştefan, unchiul Tache îi lasă cea mai
mare parte a moştenirii, spre surprinderea celorlalţi membrii ai familiei care îl
vedeau ca un inadaptat. Nae Gheorghidiu îl caracterizează direct: „N-ai spirit
practic... Ai să-ţi pierzi averea [...]. Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant
ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză. Eu sunt mai
deştept decât ei când vine vorba de parale.” Dezgustat de reacţia familiei care îi
intentează proces, inclusiv mama şi surorile lui, Ştefan cedează o parte din avere,
dar se simte tot mai izolat de lumea meschină şi egoistă în mijlocul căreia trăieşte,
mai ales că îşi dă seama că nici femeia iubită nu-l înţelege: „Mă cuprindea o
nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din
sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful
unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât
de mare, să loveşti aprig cu coatele. Am ştiut mai târziu că aveam o reputaţie de
imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi sarcasmul cu care îmi apăram părerile,
din intoleranţa mea intelectuală, în sfârşit.”

Primirea moştenirii are efecte şiîntr-un plan mult mai profund, deoarece
generează criza matrimonială. Dintr-un orgoliu exagerat refuză să intre în
competiţie cu ceilalţi, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelectual să-şi
schimbe garderoba şi să adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni
apreciaţi de Ela. De aceea nici nu întreprinde nimic pentru a recâştiga preţuirea
pierdută a soţiei. Gheorghidiu descoperă realativitatea sentimentului de iubire şi îşi
dă seama de eşecul pe acest plan. În acelaşi timp, recunoaşte că suferinţa sa se
datorează evenimentelor banale, micilor gesturi ale Elei. Singurele care contează
sunt evenimentele din conştiinţa sa, personjul fiind conştient că îşi agravează
suferinţa prin exagerarea anumitor fapte. El trăieşte iubirea în mod raţional,
intelectual şi se raportează mereu la absolut.

Cu ocazia excursiei la Odobeşti gelozia sa este amplificată, este momentul


în care îşi dă seama că nu poate obţine cunoaşterea prin intermediul iubirii pentru

8
soţia sa. Mici incidente, gesturi fără importanţă poate, privirile pe care Ela le
schimbă cu domnul G., se amplfică în conştiinţa personajului. Nevoia de absolut îl
determină să-şi analizeze cu luciditate stările, de unde suferinţa: „Câtă luciditate
atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă.” Fiind un
personaj lucid, nu face doar o analiză a lumii exterioare, ci şi a propriilor
sentimente, dar şi a psihlogiei feminine. Femeile îi apar ca nişte fiinţe schimbătoare,
capricioase, care uită de orice morală când este vorba de a-şi satisface dorinţele.
Această constatare o face când observă reacţiile de tristeţe sau bucurie ale Elei în
legătură cu prezenţa sau absenţa domnului G, pe care nu se sfieşte să le ascundă.
Sentimentele lui sunt analizate cu intensitate, elocvent fiind episodul când doreşte
să dezerteze pentru a-i ucide pe cei doi amanţi. În drama iubirii, greşeala este şi a
lui: o aşează pe Ela pe un piedestal şi apoi este dezamăgit că ea nu reprezintă femeia
ideală la care visase. Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale
destrămării cuplului: ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.
Despărţirea de Ela, pierderea acestei iubiri pe care el o credea absolută, echivalează
cu pierderea unei părţi din personalitate, care va fi recuperată parţial prin experienţa
războiului.

În ceea ce priveşte relaţia lui Gheorghidiu cu familia şi cu societatea, se


observă că este un inadaptat. Incompatibilitatea dintre el şi familie / societate
reiese cel mai bine din capitolul în care primeşte moştenirea. Intelectual veritabil,
opusul omului deştept şi „cu spirit” reprezentat de unchiul său, Gheorghidiu nu este
interesat de partea materială a existenţei. După cum constată şi el, luptă cu mai
multă îndârjire pentru o idee în conferinţele de filozofie, decât pentru moştenire.
Societatea îl respinge la rândul ei: colegii îi apreciază inteligenţa, dar îl ocolesc,
rudele sale îi ironizează pasiunea pentru filozofie, prietenii mondeni nu îi înţeleg
gelozia şi frământările. Una dintre doamnele din societatea bună a Bucureştiului îl
acuză de prea multă luciditate, iar mai târziu chiar şi soldaţii de pe front îl vor ocoli,
chiar dacă îi apreciază curajul.

Nici personajul nu apreciază lumea care îl înconjoară şi nu face mari


eforturi să se integreze. Lumea lui Tache şi Nae Gheorghidiu este una brutală în
ochii intelectualului. El opune inteligenţei instinctuale care se află în scopul
supravieţuirii, inteligenţa veritabilă care urmăreşte cunoaşterea absolută. Este
considerat un inadaptat atât în plan sentimental, cât şi în plan social. Societatea
avidă îl dezamăgeşte, aşa cum îl dezamăgise şi femeia iubită, motiv pentru care
putem vorbi de o dramă a omului superior.

O ultimă încercare de a junge la acea cunoaştere absolută este participarea


la război. Deşi ar fi putut să evite participarea la război, profitând de averea sa, aşa
cum face Nae Gheorghidiu, Ştefan se înrolează voluntară din din dorinţa de a trăi
această experienţă existenţială şi ca act moralmente necesar: „N-aş vrea să existe
pe lume o expereienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc,
mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care
au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru
mine o limitare.” Nu se înrolează din patriotism, ci din orgoliu, din dorinţa de a nu

9
se simţi inferior. La fel ca şi în cazul iubirii, Gheorghidiu analizează cu luciditate
războiul nu pentru a sublinia eroismul ci absurditatea acestuia. El polemizează cu
imaginea războiului din cărţile de literatură sau din articolele din ziarele vremii,
deoarece aceasta nu corespunde cu realitatea. Luptele nu sunt împărţite în mari şi
mici decât în funcţie de numărul celor care au murit. Pentru ofiţerul german aflat
pe patul de moarte lupta din acea zi a fost cea mai mare pentru că este cea care îi
va aduce sfârşitul. Războiul este unul haotic, prost organizat în care soldaţii mor
fără acel sentiment patriotic descris în cărţi ci cu regret, disperare şi resemnare.

Dacă în prima parte eroul realizează o demitizare a războiului, în a doua


parte este vorba despre o demitizare a războiului: se prezintă soldaţi îngroziţi că vor
muri, care nu înţeleg semnificaţia deciziilor luate de putere, ei ştiu doar că vor muri
şi încearcă să-şi apere viaţa. De pe scena istoriei războiul se mută pe aceea a
conştinţei individului pentru care viaţa sa este mai importantă decât războiul. Pentru
Gheorghidiu, războiul este o modalitate de a-şi verifica personalitatea, îşi
analizează reacţiile pe câmpul de luptă. Confruntat cu situaţii-limită, se
autoanalizează lucid: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic
rana care îmi va sfâşia trupul.” Adevărata „dramă” a războiului este tot de natură
interioară, psihologică. Războiul reprezintă experienţa finală care îi va arăta lipsa
de importanţă a problemei din dragoste. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce
acasă la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. Finalul romanului
prezintă sfârşitul dramei personale, a iubirii. Obosit, Ştefan îşi priveşte acum soţia
„cu indiferenţa cu care priveşti un tablou”,iar ruptura este de data aceasta
definitivă. Personajul ia decizia de a-i lăsa toată averea Elei, adică tot trecutul care
acum nu mai are importanţă: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
Astfel, drama războiului anulează drama iubirii. În privinţa dramei colective, se
poate vorbi despre un final deschis, deoarece Gheorghidiu se întoarce pe front, fără
a mai afla în ce fel îşi manifestă respingerea faţă de absurditatea războiului.

10