Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Personalitatea multiplă și diversă, așa cum îl vede Ion Vinea, Camil Petrescu se impune în
proza interbelică drept un „observator realist și subtil analist al cazurilor de conștiință” (Pompiliu
Constantinescu), având o conștiință estetică bine conturată, opererele sale ilustrând o vădită
adeziune pentru modernism și mai ales pentru subiectivismul prozei. Autorul debutează cu volumul
de versuri despre război Ciclul morții, dar își desfășoară activitatea și ca gazetar, conducător de
reviste, critic și autor dramatic, domeniu în care se dovedește la fel de inovator prin piese precum
Suflete tari, Act venețian, Danton care pun în lumină eroi însetați de cunoaștere, spirite
contradictorii ce refuză compromisul, piesele devenind adevărate drame de idei dezvoltate în jurul
unor personaje superioare intelectual și sufletește.
Ca teoretician, Camil Petrescu își exprimă adeziunea pentru o proză inovatoare, sincronă cu
mutațiile filozofice și psihologice ale timpului, opinie clar afirmată în studiul Noua structură și
opera lui Marcel Proust, dar și în notele de subsol ale romanului Patul lui Procust în care autorul se
declară adeptul romancierului francez, apreciindu-i autenticitatea, tehnica narativă ce dezvăluie
subtil subconștientul uman. Astfel, Camil Petrescu este convins că scriitorul trebuie să descrie
realitatea propriei conștiințe, actul scrierii devenind un act de cunoaștere, nu de invenție:
„Cunoaștem doar răsfrângându-ne în noi înșine”. Noua structură spre care aderă scriitorul trebuie
să stea sub semnul subiectivității, romanul psihologic aducând în prim plan probleme de conștiință,
renunțându-se la semnificația evenimentelor, noua formulă plasându-se „înlăuntrul conștiinței
personajului” (N. Manolescu), subliniind ecoul pe care aceste evenimente îl au în conștiința
individului. Romanul devine monografia unei idei, iar personajele exemplificări ale unor principii,
autorul considerând opera un adevărat „dosar de existență”.
Autenticitatea este afirmată în mod de repetat de scriitor: „Singura realitate pe care o pot
povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic”, prin această convenție stilistică
romanul fiind o experiență interioară relatată într-un discurs narativ auctorial intern, realizat la
persoana I, identificând naratorul cu personajul implicat (perspectiva homodiegetică). Opera este
ceea ce Nicolae Manolescu definea ca fiind un roman de tip ionic, definit de autenticitate,
perspectiva avec, focalizare internă, narațiune la persoana întîi, deci un grad ridicat de
subiectivitate, așa cum afirmă și autorul: „să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu ... din mine însumi nu pot ieși ... eu nu pot vorbi
onest decât la persoana întâi”.
La nivelul tehnicii narative aceste elemente moderne se traduc prin utilizarea introspecției, a
observației, tehnica jurnalului, dubla perspectivă narativă asupra aceluiași eveniment, fluxul
conștiinței și al memoriei afective, realitatea filtrată prin propria conștiință transfigurând trăirile și
sentimentele autorului. Acesta se proclamă totodată un anticalofil preferând spontaneitatea în locul
exprimării frumoase, artistice „în afară de conştiință totul e bestialitate” (C. Petrescu)
Romanul trebuie să se bazeze pe o pasiune sau pe o idee, nu pe sub un subiect propriu-zis,
ceea ce îi conferă substanțialitate.
Romanul Ultima noapte ... este un roman interbelic modern subiectiv de analiză psihologică,
apărut în 1930, inițial o nuvelă. Cele mai multe incidente sunt inspirate din mediul în care a trăit,
sunt aproape autentice, surse autobiografice jurnalul de războiul autorului din Primul Război
Mondial, dar altfel organizate decât au fost în realitate, negând și identificarea cu protagonistul.
Partea a doua a romanului își are autenticitatea ei, evocând evenimente riguros dispuse cronologic
pentru a nu altera desfășurarea lor.
Roman psihologic prin temă (condiția intelectualului, iubirea și războiul), prin conflictul
interior, prin specificul personajului și prin utilizarea unor tehnici specifice analizei psihologice
(introspecție, monolog, interior, memoria afectivă, fluxul conștiinței), romanul este scris la persoana
I sub forma unei confesiuni a personajului narator Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe
fundamentale ce îi vor defini personalitatea.
Tema centrală a romanului este cea a inadaptării intelectualului la o lume a imposturii și
mediocrității și se cristalizează pe mai multe arii tematice: dragostea și războiul, absolutului în
cunoaștere, existența societății bucureștene în preajma Primului Război Mondial. Viziunea
autorului este transpusă prin personalitatea protagonistului care trăiește cu iluzia că poate hotărî
experiențe decisive în formarea sa, dar în realitate el trăiește două experiențe pe care le
interiorizează: căsătoria ratată cu Ela, ca urmare a schimbării statutului social și experiența
războiului care în ciuda gradului de sublocotenent îl egalizează ca orice soldat.
Temele operei plasează romanul lui Camil Petrescu în opoziție vădită cu romanul tradițional de
care se detașează prin surprinderea demistificată a soldatului erou ce luptă pe front, paginile despre
război îndepărtându-se de scenele exagerate ale romanului tradițional despre război al acelei
perioade. Se remarcă așadar caracterul autentic, unic, real al războiului, antiteza cu viața mediocră
citadină, sentimentul de frică ce încremenește ființa, absurdul luptelor, dar mai ales coerenața cu
care sunt surprinse ororile și impactul asupra conștiinței umane.
Conflictul exterior este generat de raporturile pe care protagonistul le stabilește cu realitatea
înconjurătoare, evidențiind aceleași orgoliu al respingerii, încadrând personajul în tipologia
inadaptaților sociali. Conflictul interior dezvăluie drama intelectualului și a absolutului, prin
intermediul lui autorul creând o nouă tipologie de personaj în literatura română: inadaptatul
intelectual ca structură de caracter. Protagonistul se autoizolează de lume însă în realitate
experiențele sunt filtrate prin conștiința lui, comportamentul, gândurile celorlalte personaje nu îi
sunt cunoscute cititorului decât în măsura în care ele se reflectă în această conștiință.
Romanul este mai degrabă afirmarea unei concepții asupra iubirii decât surprinderea unei
povești de iubire, eroul retrăind prin anamneza purificatoare diverse episoade ale relației cu soția, la
baza sentimentelor celor doi stând orgoliul, ceea ce atrage eșecul relației, întrucât proiecția în ideal
a acestei iubiri se izbește de lumea reală, superficială în care e atrasă femeia ce decade în ochii
intelectualului superior care analizează gelos și lucid gesturi, atitudini, trăiri dezamăgitoare, anulate
ulterior de cruzimea experienței războiului.
Titlul inițial Procese de dragoste și de război amintește de maniera lui Stendhal și de
tehnica notației preciziei. Titlul sub care este cunoscut astăzi romanul Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război face referire la două nopți simbolice două experiențe esențiale în formarea
unui om dragostea și războiul. Titlul operei se constituie astfel într-un „motiv anticipativ” (Boris
Tomasevski), lexemul noapte putând sugera incertitudinea personajului însetat de iubirea absolută,
misterul acesteia, dar și al lumii, substantivul război căpătând semnificația unui conflict interior
puternic, dincolo de valoarea anticipativă a uneia dintre temele romanului. Ultima, echivalentul
antitetic pentru întâia sugerează ciclicitatea și situează personajul la confluiența celor două
experiențe majore, în limitele cărora personalitatea sa ajunge să se raporteze la momente esențiale
marcante.
Textul se structurează în două părți, un roman al geloziei și unul al războiului, văzute de
critica literară ca două opere diferite, fără un liant .... în text alternează două planuri distincte care
conturează linia devenirii conștiinței personajului: un plan social (popota, discuțiile cu familia
legate de moștenire, scenele din Parlament, petrecerea de la Odobești, scenele de război) și un plan
psihologic, interior, al conștiinței personajului.
În plan compozițional se remarcă interferența unor elemente ce țin fie de clasicism (tipuri
umane statice – Nae Gheorghidiu, Tănase Vasilescu-Lumânăraru), romantice (concepția despre
iubire, portretul contradictoriu al Elei), realiste (mercantilismul societății, imaginea războiului,
impresia de autenticitate, portretele colective/individuale de pe front), naturaliste (descrierea Elei
sub imperiul geloziei, scenele de război), dar mai ales moderne (tema – drama intelectualului ce
aspiră spre iubirea absolută, devorat de incertitudini și marcat de absurditatea războiului, metafora
din titlu, istoria, intersectarea firelor narative, conflictul psihologic, autenticitatea, tehnicile
narative).
Romanul este o dramă a oscilațiilor și a neliniștii unei personalități pe un câmp de experiență
dat. romanul de iubire se desfășoară pe axele unei realități interne, alcătuită din ardoarea erotică și
din prăbușiri de straturi morale prin invazia treptată a geloziei, superior analizată cu mijloacele de
acuitate stendhaliană.
George Călinescu consideră că în prima parte a romanului se descrie curba geloziei lui
Gheorghidiu, un exaltat în sufletul căruia evenimentele zilnice iau proporţii exagerate şi ridicole,
gelozia neputându-se măsura decât prin puterea de iubire şi de idealizare a femeii. Romanul
debutează printr-un artificiu compozițional, întrucât primul capitol prezintă evenimente posterioare
celorlalte întâmplări relatate în cartea I. Incipitul fixeaxă timpul și spațiul evenimentelor „În
primăvara anului 1916 (...) pe Valea Prahovei”. Opera debutează cu o scenă, semnificativă pentru
tema și viziunea despre lume a autorului, desfășurată pe front la popota ofițerilor, unde se dezbate
un caz prezentat în presa mondenă, despre un bărbat care și-a ucis soția infidelă și a fost achitat la
proces. Gheorghidiu are o ieșire nervoasă la adresa ofițerilor, generată de tensiunea eroului care
încerca să obțină o permisie pentru a-și vedea soția aflată la Câmpulung. În confesiunea făcută unui
camarad, Ștefan Gheorghidiu ăși exprimă pasional, intens, concepția despre iubire „cei care se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Nefiind lăsat să plece, acestea părăsește
frontul, gest echivalent cu o dezertare, iar momentul întâlnirii cu Ela va declanșa dezamăgirea
eroului, întrucât motivul pentru care aceasta insistase să îl vadă era legat de trecerea lirelor
englezești pe numele ei, ca să fie protejată în eventualitatea morții lui. Discuția de la popotă
declanșează memoria involuntară a protagonistului, care va evoca cei doi ani și jumătate de
căsnicie, un trecut rememorat și analizat atent.
Partea a doua, redată într-o viziune puternic realistă, este văzută drept un remarcabil jurnal al
unor aspecte din război, un film de mare artă care ilustrează talentul incontestabil al autorului.
Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu este o imagine care sporește plasticitatea
bombardamentului infernal de la Săsăuș care se lasă apoi asemenea unei cupole grele, implacabile.
O scenă semnificativă în acest sens este evocarea unui tir de baraj, nebunia asurzitoare a șrapnelelor
și trecerea trupelor de la Bran, unele dintre cele mai dramatice pagini despre război. Ceea ce
impresionează este autenticitatea în zugrăvirea războiului, experiența directă pe care autorul o
transmite cu scrupulozitate documentului științific. Războiul surprins nu este nici eroic, nici
înălțător, ci tragic și înfiorător, monstruos. Oamenii aleargă cu abdomene sfârtecate, stau împietriți
sub infernale baraje de artilerie, mor inutil, arbitrarul domnește în haosul comenzilor militare, iar
condamnările la moarte se fac cu ușurință. Războiul lui Camil Petrescu este o pagină de acută
psihologie a luptătorului lăsat în voia sorții, autorul deschizând drumul literaturii române despre
război. Descrierea amănunțită a trecerii de la starea de pace la cea de război și constatatrea
nepotrivirii dintre imaginea avută despre război și realitate sunt aspecte care constituie un alt aport
al autorului în ceea ce privește literatura despre război. Acesta reușește să imprime paginilor
jurnalului său de campanie un ritm viu, personal care mărește autenticitatea textului și capabil să
învie atmosfera trepidantă a luptei.
Astfel, romanul de război e prin excelență realist, arta autorului sprijinindu-se pe observație,
materialul pe simțuri, psihologia pe sinceritate directă. Conștiința eroului e înlocuită cu un ochi
cuprinzător și cu urechi atente, sentimentele sunt simple, mecanizate de identitatea împrejurărilor,
romanul nu înalță imnuri eroismului pentru că personajul își analizează fără ipocrizie frica,
superstiția, insensibilitatea la durere, lașitatea, panica, după cum ăși dezvălui și curajul și spiritul de
camaraderie. Superioritatea intelectualului în război constă numai în facultatea de a se dedubla, de a
se privi ca obiect și subiect totodată.
Considerat de Ș. Cioculescu un alter-ego al autorului, Ștefan Gheorghidiu ilustrează drama
intelectualului ultralucid ce impresionează prin luciditate, conștiință problematică. Acesta
sintetizează viziunea reflexivă a autorului asupra dragostei și asupra războiului. Extraordinara
luciditate a geloziei lui Ștefan Gheorghidiu, din prima parte a romanului dezvăluie o conștiință
lucidă, un spirit atent întors în sine însuși, analizându-se în două mari ipostaze ale vieții: iubirea și
războiul.
Eroul e un martor al acțiunilor și al evenimentelor din jurul lui și a răsfrângerilor acestora în
propria lui conștiință. E un psiholog al dragostei și luciditatea și precizia analizei lui se înrudesc cu
eroii francezi ai lui Stendhal. Protagonistul are un statut social sublocotenentul regimentului de
infanterie din capitală în timpul Primului Război Mondial, dar inițial el este și un student sărac la
filosofie, ulterior deveni bogat, dar care nu își schimbă principiile. Se căsătorește cu Ela, o studentă
la Filologie fiind cea mai frumoasă fată din universitate. Ștefan admite că relația lor a început din
orgoliu, măgulit fiind de admirația și invidia celorlalți colegi: „orgoliul a constituit baza viitoarei
mele iubiri”.
Moral și psihologic Gheorghidiu este intelectualul inadaptat care crede în absolutul iubirii
și al cunoașterii, ce refuză să se integreze în societate căci consideră că acest lucru ar fi sub
demnitatea lui. Spre deosebire de romanul tradițional în care protagonistul intră în scenă fixându-i-
se de la început un portret moral sau fizic, fie pus într-o ierarhie socială, în cazul romanului
subiectiv protagonistul este o însumare de trăiri gesturi fapte gânduri și sentimente fără ca
acestea să ducă la o individualitate bine definită. Se remarcă de asemenea utilizarea tehnicilor
analize psihologice, fluxul conștiinței, introspecția, memoria afectivă, autoanalizându-și stările cu
luciditate.
Personajul-axă al romanului ni se dezvăluie treptat prin diverse întâmplări, amănunțit
analizat, în timp de celelalte apar ca niste coordonate față de care se determină și se analizează
personajul principal. Personalitatea eroului se conturează prin trăirea succesivă a descompunerii
dragostei. Traiectoria personajului este sinuoasă și imprevizibilă, luând forma diverselor ipostaze
afective, filosofice și sociale. Este un spirit introvertit, neliniștit, lucid, polemic care rememorează
prin introspecție evenimente ale planului exterior și le problematizează permanent. Trăsătura
dominantă de caracter este orgoliul, întâi de a iubi, apoi de a modela persoana de lângă el conform
propriilor aspirații „destinul tău, fată dragă, e și va fi schimbat prin mine”. Toate certitudinile sunt
însă spulberate de gelozia care pune stăpânire treptat pe sufletul său. Drama sa devine drama eroului
însetat de absolut, incompatibil cu timpul și spațiul în care trăiește. Tragedia confruntării cu
propriile limite este evidentă și în cealaltă experiență definitorie, cea a războiului în care se dizolvă
ultimele sedimente ale iubirii. În război, în atmosfera absolută a morții se topește orice rămășiță a
dragostei și se lichidează un trecut care rămâne doar un reper de aducere-aminte. Optica se schimbă,
laturile unghiului de vedere se schimbă, se strâng. În iminența morții, vederea se esențializează,
omul se reduce la o percepție imediată, primară. Această nouă experiență anesteziază sensibilitatea
eroului, vechile preocupări devin ridicole, fără sens. Căutarea exasperantă a adevărului este
susținută de pasajele din volumul al doilea, notate în josul paginii, un tic al eroului de a-și verifica
continuu impresiile. Astfel, Ștefan Gheorghidiu face parte din seria eroilor camilpetrescieni „care
au văzut idei”, iar existența sa stă sub semnul lucidității, al dramei.
Personajul feminin, Ela, este redat din perspectiva unică a personajului narator, percepută
inițial ca un ideal de frumusețe și inteligență, ce își peirde însă din farmec, ajungând a fi privită cu
indiferență. Se remarcă și prezența altor personaje construite în manieră balzaciană – Tache
Gheorghidiu, tipul avarului sau Nae Gheorghidiu, arivistul fără scrupule – prilej pentru autor de a
face o frescă socială a societății timpului.
Modernitatea romanului este susținută și la nivelul perspectivei narative, evenimentele fiind
relatate prin prisma unui narator unic, focalizarea este internă și perspectiva „avec”, fapt ce
confirmă și autenticitatea evenimentelor filtrate prin conștiința personajului. Stilul operei se
caracterizează prin anticalofilism, prin autenticitatea limbajului care diferă în funcție de fiecare
personaj.
În concluzie, romanul lui Camil Petrescu este unul modern, subiectiv, psihologic, având în
centru un erou căruia autorul îi construiește un adevărat „dosar de existență”, o conștiință
problematizantă, reflexivă, un inadaptat superior, izolat în lumea ideilor și care trăiește o dublă
dramă care îi modelează ființa.