Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război

de Camil Petrescu

În literatura română, criticul literar Eugen Lovinescu impune modernismul ca direcţie ce sincronizează
literatura română cu cea europeană. Modernismul înseamnă o racordare la spiritul veacului , o sincronizare cu
filosofia şi psihologia europeană , precum şi adoptarea următoarelor particularităţi tematice : abordarea
mediului urban şi a problematicii psihologice , sondarea dimensiunii subconştientului , condiţia intelectualului
inadaptat şi neînţeles , văzut ca personaj – conştiinţă, subiectivizarea discursului narativ.

În spaţiul prozei interbelice româneşti , Camil Petrescu este o prezenţă emblematică, opera sa
însemnând un moment de deschidere spre inovaţie , spre apariţia romanului psihologic şi a perspectivei
narative de tip subiectiv , conturând drama intelectualului , aflat într-o permanentă stare de conflict cu lumea
exterioară şi cu sinele profund. Considerând că nu putem cunoaşte nimic absolut „decât retrăgându-ne în noi
înşine”, scriitorul creează romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust ,
opere care reprezintă momente importante de sincronizare a literaturii române cu cea occidentală.

Artist lucid, Camil Petrescu şi-a formulat în mod explicit programul estetic în eseul Noua structură şi
opera lui Marcel Proust . Pe urmele lui Ortega y Gasset şi ale lui Eugen Lovinescu, Camil Petrescu teoretizează
necesitatea ca literatura română să se sincronizeze cu literatura şi filosofia europeană. El arată că romancierul
de tip clasic, omniscient, se autoiluzionează cu performanţa omniprezenţei, convins că se poate situa în mai
multe perspective epice şi nu doar în aceea a propriului eu , cum ar fi normal. Pentru Camil Petrescu, scriitorul
nu mai este un demiurg, ci un om obişnuit care cunoaşte doar ceea ce se întâmplă în propriul for interior. De
aceea, el ajunge la o soluţie celebră : „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistreză
simţurile mele ... Din mine însumi eu nu pot ieşi...Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...” Astfel, în
romanele sale perspectiva narativă este subiectivă , naratorul de tip homodiegetic relatând evenimentele la
persoana întâi, direct implicat în desfăşurarea lor.

În continuarea argumentaţiei sale, Camil Petrescu pledează pentru memoria involuntară, având drept
model opera scriitorului francez Marcel Proust, care , prin intermediul romanului În căutarea timpului pierdut ,
include în fluxul conştiinţei sale amintirile . Aşadar, romanul ca specie epică va cunoaşte o puternică
metamorfoză, incluzând lanţul spontan, nedirijat al memoriei involuntare. „Noua structură”, în concepţia lui
Camil Petrescu, este reprezentată cu precădere de filosofia intuiţionistă a lui Henri Bergson , de fenomenologia
lui Husserl şi de filosofia lui Nietzsche.

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a apărut în anul 1930 , aparţinând
literaturii autenticităţii şi ilustrând estetica modernismului , fiind în acelaşi timp un roman psihologic, de analiză
a vieţii interioare , iar ca formulă epică ilustrează romanul subiectiv, „ionic”.

Titlul romanului marchează cele două experienţe existenţiale fundamentale pe care le trăieşte
personajul-narator : iubirea şi războiul. Simbolul nopţii reprezintă incertitudinea care îl devorează lăuntric , iar
cele două adjective aşezate într-o ordine semnificativă ( ultima , întâia ) sugerează disponibilitatea eroului de a
depăşi drama iubirii înşelate şi de a intra în alte orizonturi ale cunoaşterii.
 Tema inadaptării intelectualului la o lume a imposturii şi a mediocrităţii se cristalizează prin mai multe
arii tematice : dragostea şi războiul, cunoaşterea şi setea de absolut, tema moştenirii şi cea a existenţei
societăţii bucureştene în preajma Primului Război Mondial.

Romanul se prezintă ca o confesiune la persoana întâi , urmând fluxul conştiinţei eroului narator ,
Ştefan Gheorghidiu. Compoziţia este binară : Cartea întâi însumează şase capitole , iar Cartea a doua , şapte,
ultimul capitol având valoare de epilog.

Beneficiind de o construcţie epică modernă , romanul iubirii este inserat în romanul războiului , acesta
reprezentând un procedeu modern, o „ruptură” a cronologiei , provocată de mecanismul memoriei involuntare.
Ca şi în cazul lui Marcel Proust, ajunge o simplă aluzie, pentru ca trecutul să fie reactualizat cu maximă
intensitate. În esenţă, romanul de dragoste se concentrează pe parcursul a patru capitole din prima parte
( capitolele Diagonalele unui testament , E tot filosofie..., Asta-i rochia albastră , Între oglinzile paralele ),
încadrate de alte două capitole (La Piatra Craiului, în munte şi Ultima noapte de dragoste ), în care experienţa
iubirii coexistă cu aceea a războiului.

Romanul conţine două repere temporale fundamentale. Primul este anunţat în incipitul cărţii :
„primăvara anului 1916”, când Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator , ca sublocotenent proaspăt concentrat,
ia parte la fortificarea Văii Prahovei – aşadar , romanul începe sub semnul războiului, privit ca o fatalitate a
existenţei. Cel de-al doilea reper temporal se situează într-un trecut îndepărtat, alcătuind reconstituirea cu
maximă luciditate a unei poveşti de dragoste şi a istoriei unei căsnicii de doi ani.

Capitolului I ( La Piatra Craiului, în munte) , i se oferă funcţii estetice multiple : are rol descriptiv , fixând
un timp determinat istoric şi un spaţiu real , dar şi un rol de situare a eroului-narator în raport cu lumea
prezentată .

În conştiinţa chinuită de incertitudini a lui Ştefan Gheorghidiu , discuţia despre iubire de la popota
ofiţerilor cheamă la viaţă amintirea poveştii lui de dragoste. Asfel, capitolul al doilea începe „ex abrupto”, fixând
intriga şi punând universul sufletesc al eroului sub semnul suspiciunii şi al Erosului ca suferinţă devoratoare :
„Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală... Era o suferinţă de
neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”.

Student la Filosofie, Ştefan se căsătorise cu Ela din dragoste, sentiment care aducea în viaţa lor de
studenţi săraci unica bogăţie spre care năzuiau. Moştenirea neaşteptată lăsată lui Ştefan de bogatul său unchi ,
Tache Gheorghidiu, transformă radical viaţa tânărului cuplu. Ela pare a se adapta rapid noului stil de viaţă ,
învăţând regulile snobismului, în vreme ce Ştefan este atras de noua sa condiţie socială doar în mădura în care
aceasta îi oferă noi experienţe de cunoaştere. Se implică în afaceri şi în viaţa mondenă , dar descoperă o lume
rapace, a milionarilor analfabeţi ( Vasilescu Lumânăraru) , a politicienilor şi afaceriştilor corupţi ( Nae
Gheorghidiu ), a „lumii bune” pentru care iubirea, onoarea, morala, cultura sunt noţiuni goale de sens.

Dragostea Elei se răceşte în conformism conjugal, în vreme ce Ştefan este devorat de suspiciune,
torturat de gelozie. Eroul refuză abdicarea de la idealul său de iubire absolută, astfel încât despărţirea devine
iminentă. El refuză însă a coborî în spaţiul instinctual al geloziei: „Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deşi am
suferit atâta din cauza iubirii.” Momentele de atroce suferinţă provocată de noaptea în care Ela lipseşte de
acasă, de repetatele despărţiri ce aduc sentimentul singurătăţii şi al eşecului, alternează cu bucuriile fulgurante
ale întâlnirilor de la hipodrom, din restaurante sau magazine, cu „ beţia de dureri amare, transformată în bucurii
tari” ale împăcării. Retrăirea acestor seisme sufleteşti este făcută cu luciditatea celui care sondează straturile
profunde ale conştiinţei, căutând adevărul şi numai adevărul , ridicat la rang de normă morală fundamentală.

A doua parte a romanului înfăţişează experienţa cognitivă a războiului. Simbolic, „ultima noapte de
dragoste” trăită alături de soţia sa la Câmpulung e urmată de „întâia noapte de război”. Partcipând la campania
din Transilvania în primele rânduri, Gheorghidiu descoperă „prietenia definitivă, ca viaţa şi ca moartea” , şi
camaraderia bărbătească , descoperă sentimenul responsabilităţii faţă de vieţile oamenilor din plutonul pe care
îl conduce şi solidaritatea necondiţionată.

Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu este o ilustrare excepţională a psihologiei panicii şi a
groazei , dar şi a puterii omului superior de a se ridica deasupra trăirilor instinctuale, ca eu – conştiinţă. Titlul
acestui capitol poate fi considerat o metaforă a morţii, asumată ca experienţă colectivă , prin prezenţa
pronumelui personal la persoana I plural.

Scenele descrise de Camil Petrescu fac din paginile acestui capitol un adevărat spectacol apocaliptic. Acest
„infern pe pământ” este receptat prin percepţii senzoriale complexe , aduse în planul conştiinţei : „cădem cu
sufletele rupte în genunchi... ; „Nervii plesnesc, pământul şi cerul se despică, sufletul a ieşit din trup, ca să-şi
revină imediat, ca să vedem că am scăpat”...

Ştefan Gheorghidiu înţelege că războiul este o stare de criză în istoria umanităţii şi o tragedie a
individului, care se simte depersonalizat, anulat . În acelaşi timp, i se revelează şi măreţia tragică a omului
superior capabil să se ridice deasupra spaimei de moarte prin demnitate şi luciditate.

Cu această nouă cunoaştere a lumii şi a lui însuşi, Ştefan găseşte în sine puterea de a se desprinde din mreaja
incertitudinilor iubirii, lăsând în urmă „tot trecutul”.

Înapoiat la Bucureşti după zilele de spitalizare, el citeşte cu indiferenţă biletul anonim în care i se
dezvăluie trădarea Elei . Cel care credea altădată că are drept de viaţă şi de moarte asupra celei preaiubite, îi
cere acum cu seninătate divorţul : „-Ascultă, fată fragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?”

Părăsind fără regrete casa în care a cunoscut fericirea, dar şi suferinţa atroce, Ştefan îi lasă Elei „ absolut tot ce e
în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”

Prin acest deznodământ, conflictul psihologic care conduce iniţial la o criză de valori îşi află rezolvarea:
iubirea îşi pierde rangul de valoare absolută, de „monoideism”, sfârşind în „oboseală şi indiferenţă”.
 Caracterizarea personajului Ştefan Gheorghidiu

Prin romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război , Camil Petrescu impune în proza
românească o nouă tipologie umană. Personajele sale fac parte din lumea celor care trăiesc în lumea înaltă a
ideilor pure ( „au văzut idei”), sunt intelectuali , inteligenţi şi hipersensibili, însetaţi de ideal, de adevăr şi de
trăiră absolute, existând sub zodia lucidităţii : „câtă luciditate, atâta dramă”.

Ştefan Gheorghidiu este o proiecţie în orizontul ficţiunii a scriitorului însuşi, un alter-ego căruia îi sunt
transferate experienţe unice ; el este eul-narator şi eul-conştiinţă , protagonistul romanului care „se
povesteşte pe sine” ( un narator autodiegetic).

Personajul principal al romanului este construit din mai multe ipostaze care se însumează.

Ştefan Gheorghidiu face parte din casta inadaptaţilor superiori , conştienţi de superioritatea lor intelectuală şi
morală în raport cu o lume iremediabil mediocră. Ca într- o matrice procustiană , el recompune continuu şi
zadarnic , din cioburile realităţii, o lume imperfectă. Spirit absolutizant, orgolios şi inflexibil , Ştefan aplică
tiparul său de idealitate realităţii , iubirii, oamenilor din jur. Aceştia nu corespund exigenţelor sale şi rezultă
drame ale incompatibilităţii între el şi Ela, el şi familia sa, el şi societatea mondenă , drame care se amplifică la
nesfârşit.

Student sărac , la Filosofie, căsătorit din dragoste cu o studentă de aceeaşi condiţie socială, apoi bogat –peste
noapte – prin surprinzătorul testament lăsat de unchiul Tache, sublocotenent în armata română încă de la
intrarea în Primul Război Mondial şi aflându-se în primele rânduri de combatanţi în campania din Transilvania,
eroul este un spirit neliniştit şi lucid , dovedind o foame chinuitoare de absolut.

Drama lui Gheorghidiu se consumă în două direcţii : o dramă a iubirii înşelate „ nu a geloziei, ci a setei de
certitudine” şi o dramă a incapacităţii de integrare într-o lume dominată de mediocritate.

Trăind o profundă dramă a cunoaşterii, Gheorghidiu descoperă caracterul relativ al sentimentelor

umane. Are orgoliul unui Pygmalion care o creează pe Galateea : „Fată dragă , destinul tău este şi va fi
schimbat prin mine” . Astfel , el aspirase la o simbioză sentimentală , văzând în iubire un sentiment unic,
irepetabil.

Făurit din sete de ideal şi din luciditate febrilă, personajul trăieşte profund o dramă a incertitudinii şi o
dramă a incomunicării. Neputincios, asistă la transformarea celei preaiubite într-o femeie avidă de bani , de lux
şi de distracţii : „Vedeam cum femeia mea se înstrăina zi de zi de mine, în toate preocupările şi admiraţiile ei”.
Suflet hipersensibil, Ştefan suferă din cauza schimbării Elei, oscilând dramatic între speranţă , tandreţe,
disperare, dispreţ şi ură.

Alături de drama sa intimă, el trăieşte şi drama omului superior, dominat pe plan social de indivizi
inferiori. Drama eroului se consumă pe fundalul unei societăţi mediocre, dominate de instinctul de proprietate
şi de dorinţa de parvenire. Bătrânul avar Tache Gheorghidiu şi fratele său, Nae , politicianul intrat în afaceri ,
milionarul analfabet Vasilescu Lumânăraru şi mondenul Grigoriade sunt adevărate fiare citadine care manifestă
un adevărat dispreţ pentru cultură : „Cu filosofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu
Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză” – afirmă cinic Nae Gheorghidiu.

Refuzul eroului de a trăi într-o astfel de lume este evident.

În doua parte a romanului , protagonistul traversează experienţa cognitivă a războiului.

Simbolic, „ultima noapte de dragoste” trăită alături de soţia sa la Câmpulung e urmată de „întâia noapte de
război”. Partcipând la campania din Transilvania în primele rânduri, Gheorghidiu descoperă „prietenia definitivă,
ca viaţa şi ca moartea” şi camaraderia bărbătească , descoperă sentimenul responsabilităţii faţă de vieţile
oamenilor din plutonul pe care îl conduce şi solidaritatea necondiţionată.

Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu este o ilustrare excepţională a psihologiei panicii şi a
groazei , dar şi a puterii omului superior de a se ridica deasupra trăirilor instinctuale, ca eu – conştiinţă. Titlul
acestui capitol poate fi considerat o metaforă a morţii, asumată ca experienţă colectivă , prin prezenţa
pronumelui personal la persoana I plural.

Scenele descrise de Camil Petrescu fac din paginile acestui capitol un adevărat spectacol apocaliptic. Acest
„infern pe pământ” este receptat de Ştefan Gheorghidiu prin percepţii senzoriale complexe , aduse în planul
conştiinţei : „cădem cu sufletele rupte în genunchi... ; „Nervii plesnesc, pământul şi cerul se despică, sufletul a
ieşit din trup, ca să-şi revină imediat, ca să vedem că am scăpat...”

Gheorghidiu înţelege că războiul este o stare de criză în istoria umanităţii şi o tragedie a individului, care
se simte depersonalizat, anulat . În acelaşi timp, i se revelează şi măreţia tragică a omului superior capabil să se
ridice deasupra spaimei de moarte prin demnitate şi luciditate.

Cu această nouă cunoaştere a lumii şi a lui însuşi, Ştefan găseşte în sine puterea de a se desprinde din mreaja
incertitudinilor iubirii, lăsând în urmă „tot trecutul”.

Salvarea eroului nu este, cum s-ar părea, în filosofie : cercul nu devine spirală, ci se închide. Filosofia,
aparent izbăvitoare, va genera alte sisteme, va alimenta setea de ideal a eroului. S-ar putea chiar spune că
filosofia este cântecul de dragoste şi de moarte al lui Ştefan Gheorghidiu.

Construit din aceeaşi pastă a „sufletelor tari” , a celor care „au văzut idei” din toată opera
camilpetresciană, Ştefan Gheorghidiu rămâne un personaj exemplar pentru categoria inadaptaţilor superiori
care refuză abdicarea de la ideal.