ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

DE CAMIL PETRESCU

-tema i viziunea despre lume-

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu, este un

roman interbelic, modern, apărut în anul 1930, când în literatura română existau două
direcții de dezvoltare opuse: modernismul și tradiționalismul. Direcția modernistă,
promovată de Eugen Lovinescu, propune sincronizarea cu modelul civilizației și culturii
europene în vederea înnoirii spiritului și literaturii române. Criticul român consideră că există
un spirit al veacului care determină procesul de omogenizare a civilizațiilor, vizibil în
literatura română printr-o serie de mutații de ordin tematic și estetic. Printre acestea se
numără: intelectualizarea prozei, schimbarea mediului rural cu unul citadin, dezvoltarea
romanului de analiză psihologică, evoluția prozei de la epic la liric. În acest context, scriitorul
Camil Petrescu își exprimă concepția despre romanul modern în studiul „Noua structură și
opera lui Marcel Proust”, afirmând opțiunea pentru formula romanului subiectiv, de analiză,
care implică trăsături precum: autenticitate, substanțialitate, memoria involuntară, fluxul
conștiinței, luciditatea autoanalizei, timpul subiectiv. De asemenea, autorul pune în discuție
anticalofilismul, apreciind că „stilul frumos este opus artei”.

„Unddîndr” ilustrează estetica modernismului întrucât este un roman citadin, centrat

pe problematica intelectualului lucid, de analiză psihologică, subiectiv, ionic, reflexiv. Titlul,
element de prelectură ce identifică o creație, dezvăluie compoziția bipolară a romanului și
surprinde cele două experiențe existențiale și cognitive ale protagonistului, devenite teme
ale cărții – iubirea și războiul. Simbolul nopții figurează incertitudinile care îl devorează
lăuntric pe Ștefan Gheorghidiu, iraționalul, întunericul firii umane, misterul, precum și timpul
psihologic, interior, subiectiv, numit și „durată pură”. Lexemele „ultima” și „întâia” reprezintă
un timp simbolic, de răscruce în viața personajului, două momente care se dizolvă unul în
celălalt, iubirea fiind substanța imprevizibilă a vieții, iar războiul având ca unică certitudine
moartea.

Romanul subiectiv se prezintă ca o confesiune la persoana întâi, ceea ce impune

perspectiva narativă intradiegetică și autodiegetică, cu focalizare internă și viziunea
„împreună cu”, prin care realitatea obiectivă este relativizată. Textul narativ este structurat în
două părți ce conțin ase , respectiv apte capitole, cu titluri rezumative sau metaforice.
Prima parte, o inedită analepsă macrotextuală, descrie povestea iubirii dintre Ștefan și Ela,
așezată sub semnul incertitudinii. Sentimentul de iubire, născut din admirație, duioșie, dar
mai ales din orgoliu, este dublat de o autoanaliză lucidă și, în consecință, definit ca „proces
de autosugestie”. A doua parte, jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu, este raportabilă la
experiența personală a autorului și surprinde imaginea dezumanizantă a războiului, viziune
apropiată de aceea a scriitorului francez Stendhal în romanul „Mănăstirea din Parma”.
Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, iar soldații sunt măcinați de teamă, boală,
superstiții.

Incipitul este modern, cu intrări multiple, iar finalul este deschis, înregistrând
detașarea eroului de „tot trecutul”. De asemenea, s-a optat pentru formula narativă a
romanului în roman, întrucât romanul iubirii este inserat în cel al războiului, ceea ce creează
efectul unui „mise en abîme” cu ruperea duratei cronologice. Structural, romanul se
realizează din interferența a două planuri narative: planul conștiinței personajului-narator, ce
dezvăluie o realitate interioară existentă în durata subiectivă, și planul realității obiective,
înfățișând existența societății bucureștene, din care fac parte mediul studențesc, lumea
oamenilor de afaceri, a vieții politice și a celei mondene, și realitatea demitizată a războiului.

Subiectul este mai curând un pretext prin care se cristalizează monografia unui
sentiment. Primul capitol fixează prin incipitul descriptic cronotopul real - primăvara anului
1916, valea Prahovei - și se dovedește a fi un artificiu compozițional prin care se motivează
ieșirea din timpul obiectiv și intrarea în cel psihologic. Capitolul al doilea începe „ex
abrupto”, fixând universul sufletesc al personajului Ștefan Gheorghidiu sub zodia suspiciunii
și a erosului ca suferință devoratoare. Student la filosofie, Ștefan se căsătorise cu Ela din
dragoste, însă moștenirea lăsată de unchiul Tache Gheorghidiu transformă radical viața
tânărului cuplu. Ștefan descoperă lumea rapace a milionarilor analfabeți (Tănase Vasilescu
Lumânăraru), a politicienilor veroși (Nae Gheorghidiu), a protipendadei pentru care iubirea,
onoarea, morala, cultura sunt noțiuni goale de sens. Ela pare a se acomoda acestei lumi, în
timp ce Ștefan refuză abdicarea de la ideal, astfel încât despărțirea devine iminentă.
Semnificativ este episodul excursiei la Odobești, organizată de Anișoara. În atmosfera de
promiscuitate morală, Ela cochetează cu domnul G., vag avocat, dar bun dansator. Fiecare
cuvânt sau gest este analizat îndelung de Gheorghidiu ca probă a infidelității și devine prilej
de tortură pentru zbuciumata sa conștiință. Amănuntele sunt urmărite cu o atenție
concentrată: gestul Elei de a gusta din felul de mâncare adus lui G., plăcerea de a-i turna
vin, interesul cu care ea ascultă explicațiile despre motoarele de automobile. Umilința
bărbatului este agravată de una a rațiunii lui, care asistă la trivializarea prin simpla repetiție a
descoperirilor și bucuriilor ei de altădată. Textul creează astfel o simetrie de momente și,
prin acestea, reface drumul dintre prezent și trecut, relevând o pierdere a iluziei unicității.
Personajul refuză însă a coborî în spațiul instinctual al geloziei: „Nu, n-am fost nici o
secundă gelos”, sentiment inferior care l-ar apropia de existența oamenilor comuni.
Singurătatea, eșecul, ratarea alternează cu bucuriile fulgerante ale întâlnirilor de la
hipodrom, din restaurante sau magazine. Prins între „oglinzi paralele”, personajul caută
adevărul, ridicat la rang de normă morală fundamentală.

Pe front, Gheorghidiu descoperă prietenia definitivă, sentimentul responsabilității,

dar și solitudinea ființei în fața morții. Notațiile iscate din introspecția lucidă sunt însoțite de
episoade narative concise, vorbind despre cucerirea Pietrei Craiului, întâmplări pe apa
Oltului , marul spre Sibiu, bătălia de la Rucăr. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu” prezintă scindarea eului în ființa biologică, înspăimântată de moarte, și spiritul
detașat, capabil de analiză. Titlul este o metaforă a morții, asumată ca experiență colectivă,
și anticipează spectacolul apocaliptic, descris prin senzații auditive și prin notarea reacțiilor
fiziologice. Războiul este în primul rând o tragedie a individului care se simte depersonalizat,
anulat, și în care eroismul se îmbină cu lașitatea. Totuși, în aceste circumstanțe-limită, se
relevă măreția tragică a omului capabil să se ridice deasupra spaimei de moarte prin
demnitate și luciditate. Cu această nouă cunoaștere a lumii, Ștefan găsește în sine puterea
de a se desprinde de incertitudinile iubirii, lăsând în urmă „tot trecutul”.

În concluzie, din dorința de a patriculariza și de a moderniza narațiunea, Camil

Petrescu a construit primul roman românesc de analiză psihologică, de tip proustian, pe
deplin sincronizat cu tendințele literare occidentale. Acesta optează pentru stilul anticalofil
ce susține autenticitatea limbajului, iar principalele tehnici narative și modalități de analiză
sunt introspecția, monologul interior, autoanaliza, memoria involuntară, analepsa. Astfel, în
romanul modern, reflexiv, autorul tinde să absoarbă lumea în conștiința lui, dându-i
dimensiuni metafizice și expunând fragilitatea și limitările condiției umane.