Modelul proustian in romanul camilpetrescian

Dorobăț Mihai, clasa a XII-a B

Personalitate marcantă a literaturii române in perioada interbelică, prozator tenace, dramaturg,

poet, teoretician al romanului, filozof, cronicar, Camil Petrescu, un admirator al operei lui Marcel
Proust, iși justifica, pe buna dreptate, titlul de întemeietor al noului roman românesc. Răspândirea
operei lui Proust se înscrie într-un vast proces de asimilare a unor valori literare. Pledoaria lui Eugen
Lovinescu pentru modernism si roman citadin corespunde miscarii de innoire resimțită de literatura
noastră. Tendințele novatoare pot fi semnalate mai ales în domeniul romanului.
Cât priveste critica literară românească, interesul manifestat față de opera lui Proust a fost
considerabil si a crescut continuu. Exercitiul critic aplicat asupra unor lucrari de anvergura a solicitat
subtilitate, intelegerea noului, capacitate de a lupta cu semnificatiile complexe ale unui text rebarbativ
in aparență,in realitate una din culmile artei narative.
Desi au trecut ani destui, „Noua structura si opera lui Marcel Proust”, rămâne un text
fundamental al criticii românești contemporane. Camil Petrescu are ideea fericită de a vedea în Proust
pe unul din principalii reprezentanți ai noii spiritualități europene. Ilustrând experiența personală a
autorului, „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” constituie debutul de romancier al lui
Camil Petrescu. Opera anunță începutul unei ere noi in evolutia genului, confirmând prezența
implantului proustian in tradiția romanului nostru din prima jumatate a secolului al XX-lea. Elementul
inedit vizează structura, perspectiva narativă, raportul autor-narator-personaj, formulei românești
tradiționale adaugându-i-se discontinuitatea narațiunii, absența liniarității în expunerea subiectului,
renunțarea la conceptul de fabulație în sine în favoarea impactului pe care îl produc circumstanțe
concrete din cotidian asupra actului de conștiință. Autorul anulează, realmente, convențiile
discursului calofilic, impunând analiza psihologică, descrierea trairii autentice și a conștiinței
subiective, inserarea, in textul beletristic, a faptului frust, a informației documentate.
Editat şi promovat de Al. Rosetti (opera apare în două volume, la Editura Cultura Naţională
din Bucureşti şi este difuzată la începutul lunii noiembrie a anului 1930), romanul „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” produce un efect de breşă în interiorul fenomenului.
Într-o conferinţă, la Ateneul Român (15 mai, 1943), Camil Petrescu dezvăluie procesul devenirii
acestui roman: „Din motive care rămân numai pentru mine, aveam nevoie în anul 1929 de bani şi
atunci m-am adresat celui mai luminat dintre editorii noştri, profesorului Al. Rosetti, care pe vremea
aceea dirija Editura Cultura Naţională. I-am spus că vreau să scriu un volum de nuvele. Ideea l-a
încântat, dar am spus că am nevoie cât mai repede să scriu. Mi-a explicat că este ceea ce vrea, deoarece
fiind la începutul lui martie ar fi vrut ceva pentru mai. M-a întrebat care ar fi prima nuvelă, spre a-i
da titlul volumului. Mă gândeam adesea că prima nuvelă s-ar petrece în preziua declarării războiului
şi atunci i-am dat acest titlu care a rămas. Ne-am înțeles, prin urmare, că va apare un volum de nuvele.
Am dat amănunte despre alte nuvele care ar fi putut apare acolo. Am scris în 15 zile prima nuvelă,
dar n-a fost nuvelă, fiindcă s-a întins atât de mult, încât a luat 150 de pagini. M-am dus la profesor şi
i-am explicat marea încurcătură. A fost părerea mea de a-i pune încă 70 de pagini şi să-l fac roman
de 220 de pagini”.
Scris în manieră proustiană, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” se
compune din două părţi distincte, în care sunt evocate, la persoana întâi, două experienţe, „bine
conturate, oarecum simetrice, între care există un relativ echilibru” (Marian Popa). În prima parte,
este mărturisită, la timpul trecut, povestea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela. După un
debut fericit, relaţia lor de iubire degradează în gelozie şi suferinţe. Proiecţii fictive, întâmplările
reconstituie o acută dramă sentimentală, suportată de un intelectual hiperlucid, al cărui spirit analitic
îi devine, în ultimă instanţă, cauza propriului supliciu. Rememorările încep cu descrierea unor pasaje
luminoase din biografia studentului la filozofie, care nutreşte sentimente sincere pentru Ela, studentă
la litere. Mariajul cu aceasta decurge armonios până când o moştenire neaşteptată, provenită de la un
unchi bogat, îi dezvăluie tânărului realităţi nebănuite: societatea mondenă, pe care acesta o respinge
fiind preocupat de lumea ideilor, o preocupă tot mai mult pe soţia sa, care, satisfăcută de noul statut
social, se lasă absorbită de mrejele vieţii materiale. Existenţa tinerei sale neveste se derulează între
distracţii nocturne, escapade în locurile pitoreşti, flirturi şi aventuri de amor, ceea ce îi declanşează
în sufletul soţului-filozof stări dramatice.
Partea a doua, axată pe evenimente reale, include memorialul de combatant al protagonistului,
care, aflat în primele rânduri ale frontului, participă la confruntările armate din Ardeal dintre trupele
române şi cele imperiale. Drama de conştiinţă, trăită acut de Ştefan Gheorghidiu în prima parte a
romanului, se dizolvă într-o dramă comună. Veridicitatea evocărilor se confirmă prin inserarea, în
cadrul acestei părţi, a jurnalului de campanie aparţinând plutonierului Camil Petrescu. Atmosfera din
timpul primului război mondial este relatată obiectiv, autorul propunându-şi să fixeze nu atât episoade
batalice (doar capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” evocă imagini apocaliptice), cât
imensa catastrofă umană, provocată de marele flagel, condiţia individului în situaţii-limită. Ca şi în
articolele sale de publicistică, romancierul, în manieră polemică, demitizează imaginea războiului,
insistând pe ideea de experienţă cognitivă şi de modalitate de verificare a propriului eu. Războiul este
proiectat în două ipostaze: realitate obiectivă (spaţiu al morţii) şi reflex în conştiinţa eroului.
Deşi critica literară din anii ’30 (Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, George
Călinescu), în virtutea unor prejudecăţi, găsea lacunară acest gen de structură, imputându-i lipsa unui
unităţi faptice, legătura accidentală dintre părţi, neomogenitatea naraţiunii etc., totuşi între cele două
cărţi există o relaţie organică. Ambele experienţe fuzionează în una singură – cea a scriiturii. Iubirea
şi războiul sunt aduse cu abilitate „la numitorul comun al aceleiaşi situaţii umane: o dramă a lucidităţii
agresate” (Gabriel Dimisianu). Jurnalul, nu ca gen, ci ca formă a scrisului autentic, asigură unitatea
romanului. În fond, opera în ansamblu este concepută ca un memorial de front al combatantului Ştefan
Gheorghidiu, aflat împreună cu trupa la graniţă, deasupra Dâmbovicioarei. Şirul de evenimente este
întrerupt, căci mai jos naratorul se anunţă preocupat doar de ampla istorie despre iubire şi gelozie,
actualizată în urma unei discuţii despre căsătorie, dragoste şi gelozie, declanşată la popota ofiţerilor
de o ştire penibilă: achitarea la proces a unui ofiţer care îşi omoară soţia infidelă. Urmează o naraţiune
aglomerată în detalii, o relatare precisă, lucidă, dintr-o singură perspectivă, a bărbatului, a situaţiilor,
comentate, analizate cu scrupulozitate de către personajul-narator. Erosul este disociat la modul
psihologic, trecut prin sistemul inteligibil al intelectualului. După o expunere extinsă a experienţei de
război, trăirile erotice, restabilite în totalitate, se epuizează odată cu ultimele fraze ale textului.
Dominat de conştiinţa eşecului, de incertitudini şi gelozie, Ştefan Gheorghidiu, după necontenite
meditaţii şi analize lucide, într-o teribilă confruntare cu sine şi cu războiul, obosit şi indiferent,
renunţă la Ela, pe care o concepe ca pe o femeie ordinară. În final, revenit acasă, pune punct acestei
relaţii: „A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie.
I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd cu
ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la
obiectele de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.
„Un asemenea roman se rupe de ordinea prozei tradiţionale prin faptul că e îndeajuns de
complicat prin detalii pentru a fi dificil de rezumat sau extrem de lesne de indicat prin câteva rânduri
generale”, conchide Marian Popa, comentatorul operei lui Camil Petrescu.