“In vreme de razboi”

de I. L.. Caragiale
- Particularitati de constructie a personajului Stavrache -

Hangiul Stavrache este personajul principal complex al nuvelei psihologice “In vreme de razboi”
scrisa de I. L. Caragiale. Acesta este prezentat în mod direct încă din expoziţiune ca fiind un
bărbat respectat, cu un statut social bine consolidat şi cu un aer "foarte mulţumit" pentru că
afacerile îi mergeau bine.

Stavrache avea hanul aşezat "în drum" si era "om cu dare de mână", de aceea
fusese înfricoşat de hoţii care terorizau ţinuturile, aşa că a răsuflat uşurat când a auzit că
aceştia au fost prinsi. Afla ca fratele sau, popa Iancu Georgescu, este capetenia banditilor si
ca acesta îşi înscenase jaful "ca să adoarmă bănuielile", iar acum popa regreta faptele sale
si ii cere ajutorul. Trăsăturile caracteristice reies indirect din gândurile şi deciziile
protagonistului care, ca bun creştin, are cultul familiei şi, descurcăreţ din fire, profită de
faptul că soseşte la han un grup de voluntari şi-i roagă să-l ia pe fratele său cu ei pe front.
Hangiul isi traieste viata fara grji, dar in sufletul sau apare, neobservata, lacomia.
Intorcandu-se de la parastasul mamei sale, primeste o scrisoare de la Iancu care fusese
expediată înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că acesta fusese numit sergent şi
decorat. El se interesează discret de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că aceştia nu-şi
trădaseră căpetenia, îşi exprimă dispreţul pentru judecătorii incompetenţi („Ce mai
judecători!...”). Se simte măcinat de îndoială şi se întreabă, prin monolog interior, dacă
fratele lui ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea, care era acum
administrată de hangiu.

Criza psihologică a lui Stavrache se declanşează în momentul în care primeşte altă

scrisoare, de data asta cu „slovă străină”, prin care i se anunţă moartea fratelui său.
Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare a averii moştenite, Stavrache
află că numai popa ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor. Vestea îi aduce
moştenitorului zâmbetul pe buze şi siguranţa de sine, reacţie care face „o impresie ciudată”
asupra avocatului. Dialogul purtat cu avocatul se distinge prin răspunsurile scurte şi grăbite
ale hangiului, din care reiese, indirect, lăcomia şi nerăbdarea subconştiente de a intra rapid
în posesia averii decedatului.

Din acest moment, liniştea protagonistului este tulburată de halucinaţii ce capătă

înfăţişarea lui Iancu, singurul „care venea din când în când de pe altă lume, să tulbure
somnul fratelui său”. Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transformă treptat
în coşmaruri care îl terorizează, el trăind din plin momentele tulburătoare. Fraza obsedantă
a fiecarei intruchipari a lui Iancu „- Gândeai c-am murit, neică?” amplifica zbuciumul lăuntric
al protagonistului. Stavrache îşi schimba firea, devine irascibil si suspicios. Vedeniile
chinuitoare confunda cele două planuri (realitate/vis), sugerând astfel degradarea psihică
progresivă a hangiului.

Punctul culminant al nuvelei coincide cu momentul de cea mai mare încordare a lui
Stavrache, declanşată de întâlnirea reală dintre cei doi fraţi. Puternic impresionat de
întâlnirea cu fratele mort, Stavrache încremeneşte şi nu mai poate avea nicio reacţie
Replica lui Iancu, „- Mă credeai mort, nu-i aşa?”, aproape la fel cu fraza din vise, constituie
lovitura definitivă primită de mintea confuză a lui Stavrache, care încurcă realitatea cu
imaginile din coşmaruri, ducând la o manifestare explozivă şi violenta.

Finalul nuvelei prezintă portretul lui Stavrache cu notatii psihologice: „chipul îngrozit”,
„părul vâlvoi”, „mâinile încleştate”, „gura plină de o spumă roşcată”, „scuipa şi râdea cu
hohot”, „începu să cânte popeşte”. Eroul principal, este conturat în evoluţia sa de la lăcomie
la iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică şi groază până la nebunie, toate aceste stări definind
natura sa psihică labilă, evoluand spre demenţă.
 Hangiul Stavrache este personajul principal complex al nuvelei psihologice “In vreme de razboi”
scrisa de I. L. Caragiale. Acesta este prezentat în mod direct încă din expoziţiune ca fiind un
bărbat respectat, cu un statut social bine consolidat şi cu un aer "foarte mulţumit" pentru că
afacerile îi mergeau bine.

Stavrache.afla ca fratele sau, popa Iancu Georgescu, este capetenia banditilor care
terorizau ţinuturile, iar acesta îşi înscenase jaful "ca să adoarmă bănuielile". Acum popa
regreta faptele sale si ii cere ajutorul. Trăsăturile caracteristice reies indirect din gândurile şi
deciziile protagonistului care, ca bun creştin, are cultul familiei şi, descurcăreţ din fire, profită
de faptul că soseşte la han un grup de voluntari şi-i roagă să-l ia pe fratele său cu ei pe
front.
Hangiul isi traieste viata fara grji, dar in sufletul sau apare, neobservata, lacomia.
Intorcandu-se de la parastasul mamei sale, primeste o scrisoare de la Iancu din care află că
acesta fusese numit sergent şi decorat. El se interesează discret de pedepsirea tâlharilor şi,
aflând că aceştia nu-şi trădaseră căpetenia, îşi exprimă dispreţul pentru judecătorii
incompetenţi („Ce mai judecători!...”). Se simte măcinat de îndoială şi se întreabă, prin
monolog interior, dacă fratele lui ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea,
care era acum administrată de hangiu.

Criza psihologică a lui Stavrache se declanşează în momentul în care primeşte altă

scrisoare prin care i se anunţă moartea fratelui său. Consultând un avocat în privinţa
condiţiilor legale de păstrare a averii moştenite, Stavrache află că numai popa ar avea
dreptul să-i ceară restituirea bunurilor. Vestea îi aduce moştenitorului zâmbetul pe buze şi
siguranţa de sine, reacţie care face „o impresie ciudată” asupra avocatului. Dialogul purtat
cu avocatul se distinge prin răspunsurile scurte şi grăbite ale hangiului, din care reiese,
indirect, lăcomia şi nerăbdarea subconştiente de a intra rapid în posesia averii decedatului.

Din acest moment, liniştea protagonistului este tulburată de halucinaţii ce capătă

înfăţişarea lui Iancu, singurul „care venea din când în când de pe altă lume, să tulbure
somnul fratelui său”. Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transformă treptat
în coşmaruri care îl terorizează. Fraza obsedantă a fiecarei intruchipari a lui Iancu „-
Gândeai c-am murit, neică?” amplifica zbuciumul lăuntric al protagonistului. Vedeniile
chinuitoare confunda cele două planuri (realitate/vis), sugerând astfel degradarea psihică
progresivă a hangiului.

Punctul culminant al nuvelei coincide cu momentul de cea mai mare încordare a lui
Stavrache, declanşată de întâlnirea reală dintre cei doi fraţi. Puternic impresionat de
întâlnirea cu fratele mort, Stavrache încremeneşte şi nu mai poate avea nicio reacţie
Replica lui Iancu, „- Mă credeai mort, nu-i aşa?”, aproape la fel cu fraza din vise, constituie
lovitura definitivă primită de mintea confuză a lui Stavrache, ducând la o manifestare
explozivă şi violenta.

Finalul nuvelei prezintă portretul lui Stavrache cu notatii psihologice: „chipul îngrozit”,
„părul vâlvoi”, „mâinile încleştate”, „gura plină de o spumă roşcată”, „scuipa şi râdea cu
hohot”, „începu să cânte popeşte”. Eroul principal, este conturat în evoluţia sa de la lăcomie
la iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică şi groază până la nebunie, toate aceste stări definind
natura sa psihică labilă, evoluand spre demenţă.