Sunteți pe pagina 1din 6

Ciuleandra - Rezumat

In seara in care avea loc un mare bal la Palat, Puiu Faranga, o ucide pe sotia
sa, Madeleine, aparent fara niciun motiv. Tatal sau, Policarp Faranga, fost ministru al
justitiei, ia toate masurile de precautie. Anunta politia si pe domnul prefect de crima care
s-a intamplat in familia sa.
Pentru binele fiului sau, hotareste sa-l puna sa simuleze nebunia. Astfel Puiu ar fi
scapat doar cu o internare pentru cativa ani intr-un sanatoriu.
Il interneaza pentru inceput intr-un sanatoriu, unde avea oarecum relatii pana se
va constata daca a fost sau nu in deplinatatea facultatilor mintale.
Acolo dau peste un alt doctor, Ion Ursu, care pare un doctor corect, si Policarp isi
da seama ca nu o va scoate la capat cu acesta asa ca se hotareste sa-l mute pe Puiu
imediat ce e posibil in alt sanatoriu.

Puiu ii marturiseste doctorului ca si-a ucis sotia fara nici un motiv, simuland in felul
acesta nebunia. Ii povesteste atunci cum a cunoscut-o el pe Madeleine la un joc numit
Ciuleandra, undeva intr-un satuc din Arges. Acolo el s-a indragostit de ea, pe atunci
Madeleine numindu-se Madalina si avand numai 14 ani. Tatal sau a aranjat ca fata sa fie
adusa la Bucuresti si infiata de Matilda, matusa lui Puiu. Aceasta a numit-o atunci
Madeleine si i-a oferit o educatie aleasa prin Elvetia, Franta si Anglia.
Venita din strainatate, fata era de nerecunoscut. S-au casatorit in urma cu 4 ani.
Peste cateva zile Puiu afla intamplator ca doctorul era din acelasi sat din care
provenea si Madalina si atunci i-a marturisit faptul ca el o ucisese pe Madalina din cauza
lui, a doctorului. Pentru ca simtise ca in inima Madalinei era un alt barbat. Acesta fiind
doctorul, care in urma cu 8 ani, cand ei o gasisera pe Madalina in satul acela din arges,
era un simplu student, indragostit de ea, si care visa ca intr-o buna zi, cand va termina
facultatea si va gasi o slujba o va lua de sotie si va avea impreuna o familie frumoasa.
Sentimentul se pare ca fusese impartasit si de Madalina, dar fara voia ei fusese data de
acasa si soarta lor se despartise.
Cand vine tatal sau pentru a-l transfera din sanatoriu, doctorul ii da vestea
nefericita: fiul lui era nebun. Pus acum in situatia aceasta, tatal lui nu stie daca e
momentul sa rasufle usurat sau nu.

SAU
Romanul “Ciuleandra” este alcătuit din 31 de capitole şi se deschide cu un moto: ”…şi nu ştii
că tu eşti ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol…” (Apocalipsa, III – 17). Acesta are un rol anticipativ
deoarece prezintă ipostaza finală a personajului principal, nebunia acestuia, dar ilustrează, totodată, şi
faptul că niciodată nu ne cunoaştem suficient de bine, niciodată nu ştiu dacă în interiorul unei fiinţe
aparent inofensivă se poate afla instinctul criminal. Trebuie doar să ştim să ne controlăm pornirile.

Titlul operei poate fi privit din două unghiuri, având un sens denotativ şi un sens conotativ. El
exprimă pe de o parte nebunia dansului, “Ciuleandra” fiind considerat un dans dionisiac în care fiecare
dintre participanţi se dezlănţuie: ”Porneşte ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii
se adună, se îmbină, se înşiră, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se
pare că oamenii s-au încins puţin, muzica prinde a se agita şi a se iuţi. Ritmul jocului se accelerează,
fireşte. Jucătorii, cuprinşi de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mladie, se
îndoaie, se răsuceşte, şi tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se prind mai tare jucătorii, cu atât
muzica devine mai zvăpăiată, mai sălbatică. Picioarele flăcăilor scăpară vijelios, schiţează figuri de
tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi, deodată, cu toţii, cu paşi săltaţi şi foarte iuţi,
pornesc într-un vârtej. Zidul viu te avântă când încoace, când încolo, lăutarii pişcă vehement strunele
înăsprind şi ascuţind sunetele cu câte un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul
jucătorilor, curmat însă şi înghiţit de năvala ritmului. Acum şirul, tot încovăindu-se şi strigându-se, ca
un şapte fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească până ce se
transformă parcă într-un morman de carne fierbinte care se zvârcoleşte de pe loc un timp ca apoi, pe
neaşteptate, să se destindă iarăşi, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă feţele roşite
şi vesele ale jucătorilor.”

Acest joc este, de asemenea, un dans al destinului unde mulţi îşi găsesc sufletul pereche,
după cum spune şi Andrei Leahu: ”Apoi, prin partea noastră, mai toţi flăcăii, de la Şuleandra, se
însoară”.

Pe de altă parte, prin intermediul Ciuleandrei Puiu Faranga îşi arată adevărata personalitate şi
scapă astfel, pentru un moment, de masca care îi ascunde adevăratele simţiri. Fiind un roman de
analiză psihologică, accentul se pune pe conturarea trăsăturilor personajului principal, de aceea modul
predominant de naraţiune este descrierea. De asemenea primează conflictul interior care se dă între
ceea ce ar vrea să fie şi ceea ce este cu adevărat, între personalitatea lui şi masca pe care şi-o dă jos
abia în finalul romanului.

Făcând parte din categoria romanului modern, “Ciuleandra” nu respectă încadrarea în


momentele subiectului, de aceea ea se deschide cu intriga, scena violentă a unei crime conjugale. În
această primă scenă autorul ni-l prezintă pe Puiu Faranga în ipostaza de criminal, ucigându-şi soţia:
”O prăvălise pe sofa şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii. Degetele şi le înfipse în gâtul ei plin şi alb
parc-ar fi vrut să înăbuşe un răspuns de care se temea.” Acesta făcea parte dintr-o familie înstărită şi
renumită.

O dată înfăptuită crima, acesta fuge sub aripa protectoare a tatălui său. El manifestă asupra
fiului său o autoritate severă şi refuză să conceapă că unicul fiu este un criminal: ”A, dar tu cât mi-ai
insultat inima cu fapta ta mârşavă! Ai zdrobit tot ce, Puiule, tot ce am crezut şi tot ce nădăjduiam în
viitor. Unicul copil a lui Faranga este un ucigaş ordinar”. Tatăl său îşi pusese toată încrederea în Puiu
şi îl iubea nu numai că era sânge din sângele lui ci şi pentru că trebuia să ducă mai departe faima
acestei familii. Prin el se asigura continuitatea neamului: ”El era singurul vlăstar al familiei Faranga, şi
printr-însul familia aceasta (…) trebuia să perpetueze”.

Neavând de mic o mamă, Policarp dar şi mătuşa sa, Matilda, au încercat să o înlocuiască. Lui
Puiu îi lipseşte, însă, sensibilitatea, dragostea maternă pe care nici unul dintre aceştia doi nu a putut
să i-o însufle. După săvârşirea crimei, tatăl său, pentru a evita arestarea băiatului dar şi pentru a
scăpa de ruşine, îi propune iar mai apoi îl obligă să se interneze într-un sanatoriu, prefăcându-se
nebun. Ajuns la sanatoriu, cei care îl însoţesc îi ordonă medicului ca Puiu să nu fie tratat ca un pacient
oarecare. Se observă aici superioritatea familiei în raport cu cei din jur: ”să aveţi grijă ca de ochii din
cap de clientul dumneavoastră”.

Intrarea în acest spaţiu izolat se presupune că are rolul de a reda liniştea sufletească a
personajului, însă se dovedeşte a fi un loc mai îngrozitor decât închisoarea, deoarece aici sunt
analizate toate întâmplările importante din viaţa sa regâsindu-se pe sine. Analiza psihologică a
personajului se realizează prin intermediul introspecţiei adică scurtarea stărilor sufleteşti până la
nuanţe infinitezimale: ”Are nevoie tocmai de uşurare, iar minciuna iar complică în zadar situaţia şi l-ar
face să se dispreţuiasacă singur. De aceea şi cu gelozia a refuzat să mintă, oricât l-ar fi servit poate
momentan minciuna. Lasă că însuşi întrebarea doctorului a fost aşa de nelalocul ei! Dar, în sfârşit,
acum toate acestea n-au nici o importanţă”, prin monologul interior: ”Bătrânul a fost rău înăsprit când
m-a adus aici-socoti Puiu, întunecându-se iar din ce în ce. Graba lui excesivă s-ar putea să îmi fie
funestră. Nu era momentul să mă abandoneze în mâinile unui om cu totul străin sau chiar ostil”, sau
prin intermediul stilului indirect liber: ”Trecând în revistă gesturile şi cuvintele medicului descoperi
curând în toate urmele unei vrăjmăşii ascunse. Găsi şi motivul: din felul cum spusese că a cunoscut-o
pe Medelaine înţelegea acum, o iubire tainică. Fireşte, o iubire din depărtare, căci Medelaine, cât a
fost de delicată, nu s-ar fi coborât niciodată la acest doctor care nu e nici frumos, nici inteligent, nici
măcar simpatico. El însă n-ar fi de mirare s-o fi adorat. Şi iubirele astea sunt cele mai primejdioase.
Amanţii necunoscuţi sau ascunşi sunt capabili de toate josniciile şi răzbunările”.

La prima întâlnire cu doctorul, Puiu observa atitudinea indiferentă a acestuia faţă de el.
Meditând asupra acestei întâlniri găseşte imediat un răspuns: ”din felul cum spusese că a cunoscut-o
pe Medelaine înţelegea acum, o iubire tainică ”Trecerea zilelor îl determină pe Puiu să găsească o
explicaţie la crima sa. Privind în profunzime, el îşi dă seama o asemenea faptă nu poate fi săvârşită
decât din cauza instinctului criminal înnăscut: ”Dacă nu m-am putut stăpâni nici cât gardianul
înseamnă că am avut în mine instinctul criminal înnăscut. ”El îşi aminteşte că de mic era o fire crudă şi
nemiloasă, asistând la tăierea păsărilor: ”Plăcerea grozavă de a privi, de când era un prichindel, la
ţară, cum se năpustea să pună mână pe corpul fără cap ce se zvârcolea şi sărea de ici-colo
împroşcând cu sânge în toate părţile”, participând la dueluri: ”nu vreau să am copil asasin nici măcar
în duel”, sau comportându-se sălbatic cu fiinţa iubită: ”Apoi pornirea lui stranie şi irezistibilă, când
posedă o femeie, de-a o ucide într-o îmbrăţişare supremă sau cu o sărutare ca să-I oprească definitiv
respiraţia. Multe femei i-au şi spus, mai în glumă, mai în serios, că se poartă în iubire ca un criminal
sadic”.
În acel spaţiu izolat, gardianul este cel care ţine locul mamei sale, dar se dovedeşte a fi şi un
model demn de urmat deoarece şi el se aflase într-o situaţie asemănătoare, de a-şi ucide soţia, însă a
putut să se stăpânească: ”Un simpu ţăran, a fost în stare să renunţe la tot, să înfrunte necunoscutul
unei vieţi noi, numai ca să evite tentaţia de-a suprima viaţa unei femei ticăloase”.

Discuţiile pe care le are în continuare cu doctorul sunt mult mai lejere, Puiu rememorându-şi
astfel toată perioada când o cunoscuse pe Mădălina. El o considera mai întâi ca pe o soră, apoi, după
ce se căsătoresc, îi devine soţie. Intervine aici o confuzie a personajului care nu ştie cum să o
perceapă pe fată. Tocmai această confuzie, dar şi tăcerea fetei îl enervează şi duce la producerea
crimei. Însă, fapta săvârşită poate fi pusă şi pe seama autorităţii exercitate de tatăl său, datorită careia
băiatul doreşte să se răzbune si, fiindcă tatăl său e prea puternic, toate nemulţumirile acumulate se
răsfrâng asupra Mădălinei.

Degradarea personajului atinge punctul culminant în momentul în care rolul dintre pacient şi
doctor se inversează. Acesta din urmă îi mărturiseşte dragostea pentru Medelaine: ”Am iubit-o mult,
da… Era numai o copilă dar am iubit-o şi ca pe o soră, şi ca pe o soţie… Pe-atunci eram încă
sentimental şi aveam idealuri burgheze. Culmea fericirii o socoteam să ajung medic de plaşă în judeţul
meu, să iau de nevastă pe Mădălina, s-o fac cucoană să ne iubim, să avem copii şi să trăim 70 de ani.
Am stat de vorbă cu ea şi m-a înţeles deşi părea altfel copilăroasă. M-am învoit şi cu mă-sa, cu femeia
asta care a mai îndrăznit să vie la mine să îi dau o mână de ajutor ca să te şantajeze pe d-ta cu
moartea Mădălinei. Din sărăcia mea am ajutat-o de multe ori şi pe ea, ca pe viitoarea mea soacră, pe
femeia asta. Toate mergeau bine. Mai aveam doi ani ca să ies om cu pâinea în mână. Şi deodată ai
picat d-ta la Ciuleandra aceea. Am avut imediat presimţirea că are să mi se întâmple un rău mare din
clipa din care v-am zărit apărând în cerdacul cârciumii. Apoi când ai intrat în horă şi te-ai prins de
Mădălina, am înţeles că de-aci îmi va veni răul. Am încercat să lupt, să mă împotrivesc. Mi-au luat-o
oamenii cu sila. Aţi plecat, am răsuflat. Credeam că m-a scăpat. Totuşi a doua zi am vorbit cu
Mădălina, am prins-o de mână, mâna ei fierbinte şi aspră, m-am uitat în ochii ei: ”Să nu te duci,
Mădălino! Să nu mă laşi singur! ”Şi ea mi-a răspuns din inimă: ”Nu mă duc!” Pe urmă aţi venit, eu nu
eram acasă, şi aţi luat-o. N-am plâns niciodată, n-am plâns nici atunci. Cârciumarului însă i-am căutat
pricină şi l-am umplut de sânge. Auzisem că el fusese mijlocitorul şi că primise un bacşiş gras de la
boieri. Şi aşa s-au risipit visurile mele de fericire conjugală burgheză. Nu mai aveam de ce să râvnesc
la postul de medic rural şi în schimb am ajuns aici. Numai pe Mădălina n-am putut-o şterge din inimă.
Am aflat norocul ei. Şi niciodată nu am căutat să mă apropiu de ea. Trăiam, nu ştiu de ce, cu iluzia că,
în taina sufletului ei, tot numai pe mine mă iubeşte şi-mi era frică, mărturisesc, să nu mi se spulbere şi
iluzia asta(…). Într-o dimineaţă însă, acum o lună şi două zile, când am sosit la serviciu, doctorandul
mă vesteşte că în noaptea trecută, după insistenţa prefectului poliţiei, a internat aici pe fiul fostului
ministru Faranga care, într-o criză nervoasă, şi-a sugrumat nevasta. Nu ştiu ce mutră voi fi făcut, dar
sufletul meu se răsucea ca o râmă strivită. Se sfârşise definitiv orice speranţă chiar într-o minune!" De
asemenea, prezintă şi răul făcut acesteia: ”Ai dreptate… Ai omorât-o chiar de două ori; întâi i-ai ucis
sufletul când ai luat-o şi a doua oară i-ai ucis şi trupul ! Aşa e!”.
SAU
Publicat la Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1927, e curind tradus in mai multe limbi: Ciuleandra.
La danse de l'amour et de la mort, traduil et adapte du roumain par B. Madcleine et Marina Bousquet,
Paris, Editions Baudiniere, [1929J; Ciuleandra. Traduzione di Venere Isopescu. Prefazione di Giulio
Bertoni, Perugia-Venezia, La Nuova Italia, [1930]; Ciuleandra. A dan va do amor e da morte. Tradusao
de Lobo Vilela, Editorial Gleba, Lisboa, [1940]; in 1933-l934 e lipani in foileton, la Cleveland-Ohio, in
ziarul „America".
Nucleul romanului e, dupa marturia autorului din Jurnal, subiectul unei nuvele intitulata Nebunul
(„unul care vrea sa se faca nebun si la urma devine aievea"), proiectat „de vreo 15 ani".
In bruioane se incearca, pe linga Nebunul, alte citeva titluri: Treisprezece, Ceasul rau.
Nenorocirea, Matraguna.
La 8 aug. 1927, Liviu Rebreanu noteaza, in Jurnal, dupa ce incheiase transcrierea romanului:
„Ciuleandra asta, pentru mine, o o opera in care se exprima si se clarifica o taina sulleteasca mare, e
cazul, des repetat, al iubirii pina la crima Tratai simplu, tara complicatii, poate sa nu multumeasca pe
amatorii de actiuni intortocheate si haleiante, dar eu asa am simtit-o () in sfirsit ce pot sa stiu? De n-ar
avea nici un succes, mi-e mai draga Ciuleandra, fiindca in ea sint instincte." Taina (prin care Rebreanu
desemneaza, deopotriva, misterul creatiei, misterul vietii si al mortii sau misterul psihologic) si instinctul
sint termeni recurenti in vocabularul autorului. Romanul se vrea explicarea unei asemenea taine — a
„clipei de nebunie" care conduce la crima. Puiu Faranga, ultimul vlastar — debil daca nu degenerat — al
unei vechi familii aristocratice, isi sugruma, inexplicabil, sojia, pe care o iubeste. Internat de latal sau la
un sanatoriu de boli nervoase unde urmeaza sa simuleze nebunia pentru a scapa de raspundere penala,
Puiu Faranga e pus, pentru prima dala in viata, fata in fata cu el insusi si incearca sa se inteleaga, sa
inteleaga mobilurile ascunse ale crimei pe care a savirsit-o.
Anamneza, dirijata medical, dezghioaca, strat cu strat, personalitatea celui ce se numeste pe
sine „Puiu Faranga", pentru a patrunde in adincurile Iara de nume ale fiintei care i-au dictat gestul.
Rememorarea incepe neamenintator, declansata de albul ninsorii: „Apoi, ca intr-un caleidoscop, ii
aparura numai scene cu zapada din viata lui. Se vedea mititel" Treptat, amintirile se ordoneaza in jurul
unei obsesii ascunse, in jurul manifestarilor unui instinct al cruzimii, in care eroul nu se recunoaste pe
sine, cel care „in treizeci de ani n-a avut sa-si impute nici o brutalitate". Instinctul ii apare ca o fatalitate
dictata, ereditar, de singele unui neam prea vechi — asadar ca o vina transindividuala. Cautind „in
trecut momente in care s-a manifestat instinctul varsarii de singe", eroul isi aminteste, cu spaima,
„placerea grozava de-a privi, pe eind era un prichindel, cind se taiau pasarile pentru bucatarie. Cum se
napustea sa puna mina pe corpul (ara cap ce se zvircolea si sarea ici-colo improscind cu singe in toate
partile".
Anamneza aduce asadar la suprafata o inslinctualitate ascunsa, o voce transindividuala ce se
manifesta printr-o serie de motive, comune si altor creatii ale lui Rebreanu: singele, vocea straina,
nebunia ctc. Pentru Puiu Faranga ramine insa de solutionat o a doua intrebare esentiala: de ce a ales-o
ca victima pe Madeleine, frumoasa, resemnata lui sotie, care-i tolera toate infidelitatile cu aerul ei de
melancolica absenta si cu blinda ei indiferenta? in cursul anamnezei apare, mai intii reticent, intamplator
parca, mai apoi din ce in ce mai insistent, un nou motiv, care devine o obsesie: motivul Ciuleandrei,
dansul straniu, extatic, dansul pe care toti trei eroii reuniti la sanatoriu (Puiu Faranga, gardianul sau,
Andrei Leahu, si doctorul Ursu) il cunosc, dar nici unul nu si-l reaminteste, sau nu vrea sa si-l
reaminteasca. Dorinta de a reconstitui dansul uitat devine, treptat, principala obsesie a eroului,
substituindu-se amintirii obsedante a crimei si slirsind prin a-l cufunda in beatitudinea nebuniei in clipa
cind ritmul uitat e reconstituit si dansat pina la uitare de sine („De alaturi se auzeau pasii lui Puiu,
neosteniti, intr-un ritm saltaret, stimulati de o melodie gifiita, ca respiratia unui bolnav pe moarte").
Ciuleandra constituie explicatia ascunsa si devine expierea crimei. Caci dansul uitat fusese prilejul cu
care, intr-un sat argesean, Puiu Faranga o intilnise pe Madali-na, viitoarea sa sotie Madeleine. Conform
vointei tatalui sau, care spera intr-o regenerare a familiei prin casatoria lui Puiu cu o taranca, Madalina
fusese adoptata si educata de matusa viitorului ei sot, in vederea acestei casatorii.

La sanatoriu, Puiu Faranga rememoreaza dansul care-l obsedeaza „ca o fatalitate": „Cine n-a
vazut Ciuleandra nu-si poate inchipui betia dansului Zidul viu se avinta, cind incoace, cind incolo, lautarii
pisca vehement strunele inasprind si ascutind sunetele cu cite un chiot din gura, la care se incearca sa
raspunda altul, in toiul jucatorilor, curmat insa si inghitit de navala ritmului Sirul se transforma parca
intr-un morman de came fierbinte, care se zvircoleste pe loc un rastimp De citeva ori clocotul de patima
e strapuns de chiote prelungi, tisnite parca din stravechimea vremurilor, sau de vreun tipat de fata, cu
sinii aprinsi de strinsoare.

Si asa jocul pare ca va continua pina ce toti jucatorii isi vor topi sufletele intr-o suprema
inflacarare de pasiune dezlantuita. Dar brusc cintecul se fringe si ingramadirea de tineri se risipeste intr-
un hohot de ris salbatic ca geamatul unei imense placeri satislacute Singura Ciuleandra din cite jocuri
cunosc poate sa explice extazul dansului, al dansului ca o manifestare a adoratiei supreme, ba chiar a
dansurilor religioase, care se sfirseau prin mutilari sau sacrificii umane".

In aceasta scena antologica, Ciuleandra — cu „zidul de trupuri", cu betia care „topeste sufletele",
cu „mormanul de carne fierbinte" in care dansatorii se transforma, cu chiotele tisnite „din stravechimea
vremurilor", cu extazul pasiunii ce transcende (si poate mutila, sacrificial, individul), Ciuleandra e o
manifestare orgiastic-dionisiaca.

La hora din Varzari, Madalina e o menada dezlantuita („Am sarutat-o repede pe coltul buzelor.
Surprinsa si neputindu-se apara altfel, si-a infipt dintisorii in obrazul meu, ca o pisica suparata,
si apoi a dat un tipat scurt, de multumire"). Trecuta prin scolile elvetiene, franceze si englezesti,
Madeleine pierde vitalitatea orgiastica a Madalinei, pe care Puiu Faranga o va cauta zadarnic in „blinda,
discreta si melancolica" lui sotie, tacuta si etern absenta, in perfecta Madelon, pe care o va ucide,
incercind s-o regaseasca pe Madalina pierduta. inceputul romanului insemneaza epilogul dansului
aproape uitat, epilog marcat printr-un ritual de sacrificiu la care victima pare a consimti sau, in orice
caz, nu pare a se opune, Menada imblinzita pare a-si 11 trait intreaga existenta de aristocrata in
asteptarea mortii care sa o redea sferei dionisiace de unde a fost smulsa impotriva vointei ei. Orgiasticul
dionisiac din Ciuleandra e conceput in tonalitate vizibil nietzschcana. Pasiunea constanta pentru
Nietzsche („care este sufletul meu") si-o marturisea Rebreanu inca in 1910, in corespondenta cu M.
Dragomirescu si avea sa dureze pina la stirsitul vietii romancierului (dovada motlo-i la Gorila, extras din
Asa grait-a Zarathustra).

Din aceasta coloratura dionisiaca deriva conotatia tragica a instinctualitatii ca punct de ruptura a
individualului invadat de trans-individual, conolatie definitorie pentru intreaga opera a romancierului.
Caracterul tragic al conflictului romanesc a fost comentat de Rebreanu insusi in conferinta Cum am scris
Rascoala („in romanul acesta toti, absolut toti, au dreptate si tocmai aceasta constituie tragicul
conflictului"), precum si intr-un interviu acordat lui Dan Pctrasincu („Prin obiectivitatea aceasta am voit
ca toate cruzimile, omenesti sau neomenesti, din Rascoala, sa fie justificate in virtutea unui destin").
Ciuleandra dezvaluie sursele tragicului la Rebreanu intr-o viziune nietzscheana a existentei
instinctuale. Caci in dosul clipei de „nebunie" se lasa banuita, daca nu intotdeauna vazuta, masca lui
Dionis si chipul menadelor sfisiind trupuri insingerate in extazul dansului.