PĂSĂRILE TINEREŢII NOASTRE (fragmente) Miez de noapte în casa

lui Pavel Rusu. Odaia în care zace bolnavul. La căpătîiul președintelui ard
două lumînări într-un sfeșnic de aramă. Ușile sînt larg deschise, dar, în
afară de bolnav, nu se vede nimeni. Pavel Rusu: Vă rog foarte mult, vă rog
frumos, dacă se poate, o singură înghiţitură, că nu mai pot... Nu-i răspunde
nimeni. Apoi, peste o vreme, se aud pași și intră mătușa Ruţa. S-a oprit în
prag cu o legăturică subsuoară și nu știe ce să întreprindă – să stea, să
meargă mai departe. Mătușa Ruţa: Bună sara. Ori, mai bine zis, bună
dimineaţa, că iaca o început a cînta cucoșii. Numai ce-ai să prinzi de veste
că a și început a se lumina de ziPavel Rusu (ridicat într-un cot și oarecum
surprins de venirea ei): Care-i acolo? Că, după glas, parcă te-aș cunoaște,
da’ așa, la cătătură, nu te mai cunosc... Mătușa Ruţa: Să nu te sperii, că nu-
s un om rău. Iaca am să vin mai aproape, m-oi așeza lîngă patul matale și
să vezi cum ai să-ţi aduci aminte de mine... (Ia un scaun, vine cu el lîngă
căpătîiul bolnavului, se așază, își scoate broboada.) Ei? Pavel Rusu (după o
lungă cugetare): Nu, hotărît că nu te cunosc. Mi se lasă un fel de ceaţă
peste ochi și prin ceaţa ceea văd numai broboada, umerii, și gla sul îl aud,–
un glas pe care nu știu de unde îl cunosc. Mătușa Ruţa: Nu lăsa ceaţa să-ţi
învăluie vederile. Ceaţa ceea e un lucru urît la vreme de boală... Ia stai să
aprind lumina, pe urmă am să-ţi șterg ochii cu o basma, dar nici mata nu te
lăsa pe tînjală. Alege-ţi așa prin casă o nimica toată, un cui în perete, o pată
mai luminoasă pe tavan și uită-te îndelung, uită-te și uită-te, pînă ai să birui
ceaţa. (Mătușa a făcut lumină în casă, i-a șters ochii cu o basma, și-a mai
scos o broboadă, s-a aplecat asupra lui.) Ei, nici amu nu mă cunoști? Pavel
Rusu (oarecum dezamăgit): A, da, cum nu... Mata tot cu tizic de acela faci
focul? Mătușa Ruţa: Da’ de ce să nu fac focul cu tizic? Un lucru mai bun
nici că se află. Umpli soba și pe o noapte întreagă ţine cald. O mai umpli o
dată – și toată ziua ai foc în vatră... Pavel Rusu: Bine, dar ce duhoare, ce
duhoare se lasă peste sat!... Mătușa Ruţa: Apoi că duhoarea ceea, să vezi
mata, unuia îi pute, da’ altuia se întîmplă să-i și placă. Eu, iaca, am crescut
pe lîngă bunel, pe lîngă stînă, și tat-tu o crescut acolo, că pe noi amîndoi ne
trimiteau toată vara să-i ajutăm bunelului a paște oile. Și avea bunelul un
cuptoraș închipuit acolo lîngă stînă, și cît ţin eu minte stîna, cît îl ţin minte
pe tătuca, atîta ţin minte și focul cela. Ziua întreagă el abia-abia suflă, pare
că s-o și trecut, iar sara tătuca îi aruncă vreo două-trei vreascuri, ne face o
mămăliguţă, apoi îl acoperă cu ba ligă uscată, și iară o noapte întreagă
focul fumegă încet. Și așa îmi erau mie dragi nopţile la stînă, cu tătuca, cu
oile în ocol, cu focul cela mocnit, că amu, iaca, cîţi ani au trecut de atunci,
da’ cînd pun tizic în vatră, și el începe a se încinge, așa mi se face de parcă
și tătuca, și stîna, și neamurile lui ar veni să mă vadă... Pavel Rusu: Te-o fi
rugat, pesemne, ai mei să vii să stai o noapte aici cu mine. Pentru că ei,
după atîtea nopţi nedormite, abia de-i mai poartă picioarele... Mătușa Ruţa:
Ba nu m-o rugat nime. Am venit singură. Pavel Rusu: Ce-o fi dat peste
mata? Că o viaţă întreagă ai tot trecut pe lîngă casa mea și n-ai intrat. Cum
s-a făcut că ai luat așa deodată și ai venit? Mătușa Ruţa: Am venit, pentru
că am auzit glasul tău. Și glasul cela mi-a zis să vin. Pavel Rusu: Nimic de
mirare. În ultimele zile eu tot chem oameni să vie la mine. Rog pe toată
lumea, cerșesc apă la fiece trecător, și matale ţi s-o fi întîmplat tocmai să
treci pe drum... Mătușa Ruţa: Dacă nu, că altfel o fost. Eu ședeam pe-un
scăunaș lîngă vatră, aţipisem parcă și prin somn am auzit cum m-ai strigat
pe nume. De cîteva ori m-ai strigat, și de fiecare dată cînd mă strigai, îmi
cereai și cîte-o gură de apă. Pavel Rusu: Și mi-ai adus? Mătușa Ruţa: Apoi,
numai că... A desfăcut legăturica cu care venise, a scos de acolo două
șipuri. L-a destupat pe unul, a turnat din el într-un pahar și i l-a întins.
Pavel a băut încet, îngîndurat, i-a întors paharul și într-un tîrziu a spus:
Pavel Rusu: E o apă foarte ciudată. Nu-i din satul nostru. Îi fi adus-o mata
de pe undeva? Mătușa Ruţa: Ia uite ce spune omul ista! Îi apă din izvoarele
celea din fundul lutăriilor. Pavel Rusu: Parcă în lutării sînt izvoare? Mătușa
Ruţa: Sfinte Dumnezeule, d-apoi că atunci cînd eram eu copilă, acolo nu
era lutărie, era vale. De sub deal curgeau trei izvoare frumoase ca trei
surori, și suiau la izvoarele celea cărări din toate părţile satu lui. Pe vale
veșnic se aduna lume – ba e joc, ba se opresc ţiganii cu șatrele, ba vin olari
cu marfa lor. Și aveau atî ta vlagă izvoarele celea, că pînă și iarna
răzbăteau prin omăt, și părintele făcea slujba de bobotează tot acolo, lîngă
izvoare. Ei, dacă pe urmă dealul cela a prins a veni la vale, a înghiţit și
izvoarele, și cărările dimprejurul lor, și lăsătura ceea de loc pînă la urmă o
ajuns lutărie. Dar odată, scormonind la talpa dealului, că îmi trebuia și mie
oleacă de lut, am dat de-o dungă de pămînt cam jilavă, și ce-mi vine în cap
– ia să înfig un băţ așa la în tîmplare. L-am înfipt, cîteva zile se tot jilăvea
băţul cela, da’ pe urmă a început a lăcrăma. Pavel Rusu: E foarte ciudat,
dar după apa asta nu mi se mai usucă cerul gurii. Mai toarnă-mi oleacă.
Mătușa Ruţa: Dacă nu mai am, păcatele mele. Iaca, de cum te-a buhnit
atunci sîngele pe gură, am tot adunat noapte de noapte și abia am strîns
picătura pe care ţi-am adus-o. Nu-i vorbă, am lăsat căldarea acolo în
lutărie, și dacă pînă mîine se mai adună oleacă, îţi aduc numaidecît. Pavel
Rusu: Mă tem că nu mai ajung eu pînă mîine. Ai venit totuși cu două
șipuri. Ce-i în șipul celălalt? Mătușa Ruţa: A, o babă proastă... Pavel Rusu:
Parcă niște rădăcini se văd prin sticlă. Mătușa Ruţa: Rădăcini sînt ele
multe, și toate-s bune, dar vorba e cu ce-am umplut eu șipul! Pavel Rusu:
Cu votcă? Mătușa Ruţa: Nu, cu samogonkă*. O putoare care nu se mai
află. Pavel Rusu: Nu cumva ai venit să-mi faci o cinste?! Mătușa Ruţa: Da’
nu, că n-a fost vorba de mata... L-am luat mai mult pentru mine. (După o
pauză.) Cînd mă porneam să vin încoace, ce m-am gîndit în mintea mea –
se poate întîmpla să ajungem la împăcare. Matale, de, nu-ţi mai arde amu
de nimica, dar m-am gîndit eu că de-om face colo și noi o pace, ce
împăcare să fie aceea dacă e fără un păhăruţ?... Pavel Rusu: O, sfinte
Dumnezeule, necunoscute sînt căile tale... de unde ai scos-o mata că
sîntem sfădiţi? Mătușa Ruţa: Eu toată viaţa sufăr din pricina neamului
vostru. Atunci, la împărţeala pămîntului, tat-tu m-a bătut cu opritorile. O
fost ca și cum m-ar fi ucis cu totul, că după bătaia ceea nici nu m-am putut
mărita, nici copii n-am putut naște. Mi-a dezbătut plămînii, păgînul. După
ce-am zăcut o vară întreagă, am înce put a-mi veni în fire, dar ce folos,
cînd una, două și iar mă prinde năbușeala. De la o vreme, cum simţeam că
iar se apropie năduful, îmi luam valea și hai fuga la pădure. Numai acolo,
sub desișurile celea, suflarea începea a mi se întoarce la loc. Și fiindcă în
pădure nu poţi sta multă vreme fără treabă, am început a aduna ierburi de
leac, ce alta poate face o femeie în pădure? Pavel Rusu: Să nu-l pomenești
pe tata de rău, că nu era de vină. Așa erau condiţiile sociale, oamenii se
omorau lîngă haturi. Mătușa Ruţa: Las’ că nu mai era chiar așa. Că în
primăvara ceea vreo sută și ceva de oameni au împărţit pămîntul, dar bătăi
au fost numai patru, și cel mai mult am suferit eu una. Pavel Rusu: Ei, hai,
să zicem... Cu tata ai avut mata ce-ai avut, dar ce supărare ai pe mine?
Mătușa Ruţa (după o lungă pauză): Tu ne-ai lăsat fără cucostîrci... Așa cam
pe la sfîrșitul verii te-au făcut pe tine președinte, da’ toamna, cum s-au dus
sărma nele păsări, nu s-au mai întors... Pavel Rusu: Și chiar așa ţi-i dor
matale de cucostîrcii ceia? Mătușa Ruţa: Iaca nu pot fără dînșii și pace. Că
sute de ani satul se chema Valea Cucoarelor – și adevărat era, da’ amu tot
Valea Cucoarelor se cheamă, dacă nu mai este adevărat. Pavel Rusu: Au
plecat pentru că satul a început a se face de iznoavă. Cucostîrcilor le plac
mai mult acoperișurile de stuf, de snopi de secară, iar oamenii au început
a-și acoperi casele cu șifer**, cu olane – și asta nu le-a mai plăcut. Dar au
să se întoarcă ei, ţine minte ce-ţi spun! Mătușa Ruţa: Nu se știe. Pavel
Rusu: S-or întoarce. Că eu deseori îi văd cum trec ei primăvara. Vin pe alte
drumuri, abia se văd în zare, da’ cum ajung în dreptul satului nostru, cîte-o
pasăre se dezghioacă din rîndul lor, face așa spre noi și parcă i-ar tremura
aripile – ce crezi, o fi ţinînd minte locul nașterii sale... Mătușa Ruţa:
Doamne, măcar un singur pui de cucostîrc să văd în valea satului, să închid
ochii și să mor! Pavel Rusu: S-or întoarce, cu toate că, odată ce-a venit
vorba, mie mai dragi îmi sînt ciocîrliile. Ce mai pasăre, sfinte
Dumnezeule! Cîmp arat, semănături proaspete, zare largă, cer senin, atîta-i
trebuie ciocîrliei. Se suie sus, pînă se topește mai cu totul, și de acolo, de
sus, o zi întreagă cîntă, seamă- nă, ară și prășește împreună cu ţăranul...
Mătușa Ruţa: Să tot stai și să te miri. Pavel Rusu: Ce-i aicea de mirare?
Mătușa Ruţa: Să te miri că eu, vorbind de cucostîrci, mă gîndesc la
semănături proaspete, la cer senin, la zare, iar tu, vorbind de ciocîrlie, iară
te duci cu gîndul la aceleași semănături, la același cer senin, la aceeași
zare... Pavel Rusu: Nimic de mirare. În tinereţe toţi vor să zboare, toţi își
aleg cîte-o păsare care le este mai dragă. Noi, fiind oameni feluriţi, ne-am
ales și pă- sări felurite, dar dragostea noastră la rădăcină e una și aceeași –
arătură, semănături, zare... Mătușa deodată se hotărăște. Găsește două
pahare și le pune alături. Pe unul îl umple cu samogonkă, iar în celălalt
caută ce-ar putea turna. Mătușa Ruţa: N-aveţi în casă apă dulce ori de
aceea minerală? Pavel Rusu: Nu, că de amu, dacă e vorba să ne împăcăm,
toarnă-mi și mie din șipul cela. Mătușa Ruţa: Dar se poate? Să nu-ţi fie mai
rău pe urmă... Pavel Rusu: Mi se poate, nici o grijă. Mai nu demult am
auzit cum Andron spunea nu știu cui: Duceţi-i tot ce-aveţi, că amu totul i
se poate. Andron e singurul meu doctor în care cred, și dacă a spus așa,
înseamnă că așa e. Mătușa umple cu samogonkă și celălalt pahar. Pavel
Rusu (ridicîndu-și paharul): Ei, ș-atunci cum facem – de sănătatea
cucostîrcilor, de sănătatea ciocîrliilor? Mătușa Ruţa (după o scurtă
frămîntare): Eu aș zice așa: să ne trăiască păsările tinereţii noastre! Pavel
Rusu: Dumnezeule, ce vorbă frumoasă! Să cinstești un pahar fiind cu
amîndouă picioarele în groapă, să-l cinstești cu o închinare atît de
frumoasă! Hai, mătușă dragă, fie! Să ne trăiască păsă- rile tinereţii!
Ciocnesc paharele, beau. Mătușa Ruţa: Nu te învăluie nimic? Pavel Rusu:
Dimpotrivă, mă simt bine de tot. Atî ta doar că somnul mă doboară, încolo
– toate bune și frumoase... Mătușa i-a așezat perna, l-a învelit, s-a mutat cu
scaunul ceva mai la o parte, să nu-i stingherească hodina. Undeva departe
se aud cocoșii cîntînd de ziuă. Mătușa Ruţa: Amu boala o să te slăbească...
A început a se lumina de zi, și cum începe a se naște o lumină nouă, toate
bolile cîte sînt îl lasă pe omul suferind să răsufle un pic. Demonul
suferinţelor se depărtează, și îngerul păzitor se apleacă cu ochii în lacrimi
deasupra ta... Pavel nu a răspuns în nici un fel. Peste o vreme, oarecum
îngrijorată, mătușa s-a apropiat de pat, și-a culcat urechea pe pieptul lui.
După care l-a așezat pe spate, i-a împreunat mîinile pe piept, a luat o
lumînare din sfeșnic, i-a împletit-o între degete. Apoi a deschis ușile,
ferestrele, a intrat în odaia vecină, zicînd cuiva: Mătușa Ruţa: Sculaţi-vă și
duceţi-vă de vă iertaţi. Că Pavel moare.