Sunteți pe pagina 1din 2

FLORI DE MUCIGAI

- Tudor Arghezi -
(1931)

Personalitate creatoare controversată, Arghezi realizează o operă apreciată


superlativ, revendicată de clasici şi de moderni deopotrivă, impresionand prin varietate
şi inovație. Reprezentativă pentru viziunea despre lume a poetului este arta poetică
modernă, „Flori de mucigai", apărută în volumul omonim in anul 1931.
Modernismul este curentul literar ce se manifestă în spațiul cultural european de
la mijlocul secolului al XIX-lea şi până în perioada postbelică, subsumând toate
orientările de avangardă: dadaism, imagism, expresionism, simbolism. În literatura
română, Eugen Lovinescu este cel care teoretizează şi promovează modernismul ca
doctrină estetică, dar şi ca manifestare, prin revista și cenaclul ,,Sburătorul", miscarea
avand la baza principiul sincronismului si teoria imitatiei. Anul de nastere al
modernismului este considerat anul 1857, cand Charles Baudelaire publica volumul
„Florile raului”.
(In primul rând,) dimensiunea modernistă a textului arghezian se evidenţiază
tocmai prin caracterul său de ars poetica, discursul liric reflectând conceptul de poezie
programatică, intelectualizata, despre efortul artistului și implicațiile acestuia în actul
creației, versurile nu sunt produsul unei revelații, al harului divin, ci al unei nelinişti
artistice şi al setei creatoare.
(In al doilea rând,) o trăsătură specifică liricii moderniste este abaterea de la
prozodia clasică. Poezia este dispusă, astfel, în două strofe inegale (prima având
structură polimorfă, iar cea de-a doua fiind un catren), unde versurile lungi alternează
ce cele scurte dezvăluind o măsură inegală, de 5-14 silabe. Forma modernă este o
eliberare de rigorile clasice, o cale directă de transmitere a ideii şi a sentimentului
poetic.
Tema principală a poeziei este concentrată asupra rolului creației și al
creatorului, temă completată de motivul jertfei pentru creație văzută în variantă
modernă. „Flori de mucigai" este o ilustrare a artei poetice, inovată de Arghezi prin
introducerea unei tehnici specific moderniste: estetica urâtului. În viziunea poetului,
orice aspect al realității indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate
constitui material poetic de bază al actului creator: ,,Stihuri de groapă,/De sete de
apă/Şi de foame de scrum".
Titlul este o metaforă a esteticii urâtului ce are ca sursă de inspirație „Florile
răului”, volum al poetului francez Charles Baudelaire. Titlul sugerează, astfel, pâlpâirea
de umanitate dintr-un univers carceral. Florile sunt un simbol al frumosului, al purităţii
şi al luminii, în timp ce mucegaiul semnifică urâtul, răul, descompunerea și întunericul.
Oximoronul creează o imagine contradictorie a lumii, în care valorile umane sunt
degradate, alterate, lumea închisorilor, în care viața oamenilor este supusă
reprimărilor.
Cele două strofe inegale de 16, respectiv 4 versuri se pot împărți prin sintaxă
poetică în patru secvențe lirice. Prima strofă închipuie simbolic un plan al realităţii
subiective în care se regăsesc trei secvențe lirice. Prima secvenţă (1-7) surprinde
universul carceral în care creatorul este condamnat să creeze, univers ascuns privirii
profane („firidă goală"). Poetul apelează la un instrument neconvenţional, unghia, în
timp ce tencuiala imaginează fila.
Enumerarea prin negație a elementelor simbol ale evangheliştilor („taurul",
„leul", „Vulturul") sugerează, alături de omiterea intenționată a lui Matei al cărui simbol
este îngerul, faptul că poetul se simte părăsit de divinitate, „cu puterile neajutate". În
cea de-a doua secventa (8-12) este expusă creatia, ce apare ca rod al suferintei: ,,de
sete de apă", „de foame de scrum". Ideea poetica a eternității creației in raport cu
vremelnicia eului poetic este sugerată de metafora „stihuri fără an". Motivul stihului
este des intalnit în lirica argheziana, fiind prezent in cadrul metaforelor: „stihuri de
groapă", „(stihuri) de sete de apa, „(stihuri) de foame de scrum". Groapa relevă
apartenenţa la teluric, în timp ce scrumul poate sugera starea de catarsis, de ardere
prin creatie. Cea de-a treia secvenţă poetica (13-16) evocă pierderea credinţei şi a
inspirației divine („unghia îngerească"). Eul liric relevă ideea că divinul nu-l mai sustine,
prin verbul ,,mi s-a tocit". Forma verbală inedită, „nu o mai am cunoscut", surprinde
imposibilitatea revelării sacrului într-un univers închistat și umed, spațiu al urâtului. Cea
de-a doua strofă, reprezentata de a patra secventa lirica a poeziei, este un catren prin
care actul creației se raportează la lumea exterioară, intunericul fiintei umane este în
armonie cu cel al lumii obiectuale. În universul arghezian, primeaza actul creator, nu
sursa inspirației. Părăsit de estetic, poetul este damnat să creeze si atunci se îndreaptă
către inspirația demonică: „unghiile de la mâna stângă".
In concluzie, „Flori de mucigai" de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă ce
marchează o modificare in estetica argheziană, lirica aflându-se sub semnul categoriilor
negative, precum urâtul, bizarul, grotescul, demonicul.