În grădina Ghetsemani

De Vasile Voiculescu

Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul...

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Si-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, tinând grozava cupă,

Se coboara-mbiindu-l si i-o ducea la gură...
Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Si sub veninul groaznic simtea că e dulceată...
Dar fălcile-nclestându-si, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viată!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraistea grădinii
Si uliii de seară dau roate dupa pradă.

Traditionalismul, promovat in revistele “Gandirea “ (1921) si “Viaţa Românească” (

1906), s-a manifestat in perioada interbelica si promoveaza continuarea vechilor curente
tradiţionale, preluându-se ideea că istoria şi folclorul sunt domeniile relevante ale specificului
unui popor. La aceste concepţii se adaugă de către Nechifor Crainic factorul spiritual,
credinţa religioasă ortodoxă care ar fi elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc.
Consecinţa acestei teze era că opera de cultură cu adevărat românească trebuia să includă în
substanţa ei ideea de religiozitate. Poezia traditionalista este religioasa, bucolica 1 sau
chtoniana (in care se lauda calitatile germinative ale pamantului). Universul poetic surprinde
cadrul rustic, civilizatia pastorala si valorile crestin-ortodoxe. Simbolurile literare provin din
planul naturii sau sunt de inspiratie biblica; motivele literare sunt legate de mituri agrare,
pastorale, religioase ( ex. Semanatul, transhumanta; mituri biblice: Nasterea Pruncului Sfânt;
destunul lui Hristos; îngerul, fiul risipitor, rugaciunea etc). Limbajul poetic expresiv
valorifica registrul stilistic popular (cu arhaisme si regionalisme) si registrul stilistic liturgic 2.
Structura si versificatia poeziei sunt clasice; strofele au rima, ritm, masura; strofele sunt
simetrice.

1
Pastoresc, rural, ideal (idila)
2
Religios, bisericesc
 Dintre scriitorii tradiţionalişti îi amintim pe Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile
Voiculescu, iar dintre prozatori pe Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale şi dintre dramaturgi pe
Adrian Maniu şi Lucian Blaga.
Vasile Voiculescu, medic si scriior roman, s-a remarcat ca poet si prozator care
promovează traditionalismul gandirist prin inclinaţia spre teluric şi elementar, dar şi prin
preferinţa faţă de tematica religioasă, ilustrată in volumul „Poeme cu îngeri”. Poetul
mărturiseşte dorinţa de a-şi ilustra fervoarea religioasă încă din primele versuri. Creaţia sa stă
sub semnul ajutorului divin care contribuie activ la actul de creaţie a literaturii: „Stăpâne,
pleacă-Te pe coarde...Şi dacă vezi că n-am putere,/ Ia tu arcuşul şi cântă în eternitate ” (Ia Tu
arcuşul). Vasile Voiculescu, deşi este de formaţie medic, cunoaşte câteva limbi străine „trăgea
către primitivitate, era dispus acorde nu puţin credit practicilor magice, doctrinelor ezoterice
şi speculaţiilor teozofice”3, aşa cum afirmă Ovid S. Crohmălniceanu.
Poezia „În grădina Ghetsemani” apare pentru prima data in volumul „Pârgă”, în anul
1921, volum în care sentimentul religios începe să fie exprimat sub forme alegorice. Poezia
este inspirată din secvenţa biblică a rugii şi iminentei arestării lui Iisus în grădina
Ghetsemani, după Cina cea de Taină, redată în Evaghelia după Luca : „Părinte, de voieşti,
depărtează paharul acesta de mine...Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă! ”(Luca,22, 42-
43).
Titlul surprinde nu doar locul rugăciunilor lui Iisus, ci este şi asociat cu momentul
dramatic al asumării rolului său în lume, pe care acesta trebuie să-l îndeplinească din dorinţa
Tatălui ceresc şi al asumării naturii sale divine. Grădina Ghetsemani este locul în care au
început patimile lui Iisus, atât la nivelul conştiinţei sale, iniţial, cât şi cele fizice, mai tarziu.
Tema, de natură religioasă, reprezintă a marcă distinctă a tradiţionalismului românesc,
se concentrează asupra momentului de tensiune sufletească majoră, o „luptă cu soarta”, în
care apare un conflict între natura divină (care doreşte o comuniune cu Părintele ceresc) şi
natura umană, care refuză moartea. Concentrarea pe momentul ezitării nu face, însă, altceva,
decât să accentueze măreţia jertfei lui Iisus pentru mântuirea omenirii.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită în manieră clasică, deja
consacrată în secole de literatură, din patru catrene, organizate, la nivel tematic, în două
secvenţe lirice. Prima secvenţă surprinde, prin descrieri ample, chinul interior de care suferă
Iisus, înainte de momentul resemnării, proiectat în exterior, prin alcătuirea unui portret al
Mântuiorului. Încă din prima strofă, atenţia eului liric, aflat în ipostaza de contemplator, este
atrasă de elementele definitorii ale portretului lui Iisus, exprimate prin metafora „sudori de
3
Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol II, pag. 287
sânge” şi comparaţia „chipul alb ca varul”. Imaginea este completată prin inversiunea şi
epitetul „amarnica strigare”, care nu face decât să augmenteze sentimentul de groază şi
deznădejde în faţa unui destin implacabil. „Lupta cu soarta” , ideea centrală a poeziei,
evidenţiată încă din incipit, este emblematică pentru a ilustra natura sa profund umană,
conştientă de jertfa supremă care i se cere: însăşi viaţa.
Prin lipsa mărcilor lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric, textul poate fi încadrat
în lirica obiectivă, aşadar eul liric renunţă la mărturisirea propriilor sentimente şi preferă să
contureze un alt tablou descriptiv impregnat de suferinţă: acela al lui Iisus în faţa destinului
său măreţ şi nemilos în acelaşi timp.
Celelalte două strofe ale poeziei se organizează în jurul metaforei-simbol „grozava
cupă”, care reprezintă atât expresia voinţei divine („O mâna nendurată, tinând grozava
cupă”), cât şi particularizează într-o imagine concretă multitudinea de păcate ale omenirii.
Momentul apariţiei cupei presupune o convergenţă între voinţa divină („Se coboara-
mbiindu-l si i-o ducea la gură...”) şi aspiraţia lui Iisus către divinitate („Si-o sete uriasa sta
sufletul sa-i rupa...”), însă tensiunea, marcată prin prezenţa conjuncţiei coordonatoare
adversative „dar”, atinge punctul culminant: „Dar nu voia s-atingă infama băutură”.
Paharul oferit Fiului este paharul încercărilor ce nu vor întârzia să apară, însă, este, în esenţă
tot un pahar mântuitor, asemeni celui oferit de Iisus ucenicilor săi la Cina cea de Taină.
Metafora „sterlici de miere”, asociată cu metafora dulceţii, sugerează tentaţia Mântuitorului
de a accepta „veninul groaznic”, în fond, de a se desprinde de soarta sa umană şi de a accede
către sfera înaltă a divinităţii. „Bătându-se cu moartea”, limitându-se la sfera umanului, la
sentimentele de spaimă în faţa morţii, Iisus uitase de „viaţă”, de adevărata viaţă veşnică, de-a
dreapta Tatălui ceresc.
Ultima secvenţă lirică suprinde cadrul natural asupra căruia se transferă chinul lui
Iisus: măslinii „se frământau”; „păreau că vor să fugă din loc, să nu-L mai vadă”. Metafora
„ulii de seară”, care face trimitere la soldaţii romani care îl vor aresta pe Iisus, are şi un alt rol
prin implicaţiile sale: dacă soldaţii devin „ulii”, păsări răpitoare, Mântuitorul nu poate fi
decât o victima nevinovată, sacrificată în scopul realizării Binelui suprem al omenirii.
Predominanţa verbelor la modul indicativ, timpul imperfect („lupta”, „impotrivea”,
„nu primea”, „curgea”) are rolul de a rememora un episod biblic care se pare că l-a
impresionat profund pe autor. De aceea, prin imperfectul verbelor pare să se creeze o
legătură, un arc peste timp, între eul liric şi momentul rugăciunii din grădina Ghetsimani, cu
ajutorul căreia , eul liric vede cu ochii minţii supliciul lui Iisus.
 Din punct de vedere sintactic, se remarcă prezenţa propoziţiilor principale, care
conferă textului sobrietatea şi solemnitatea necesare surprinderii acestui moment dramatic.
Limbajul expresiv, bogat în metafore („sudori de sânge”; „dulceaţă” : „ulii de seara”),
epitete („veninul groaznic”; „sete uriaşă”, „chipul alb”) şi comparaţii („chipu-i alb ca
varul”), continuă, în tradiţionalism, tendinţa utilizării unor mijloace de expresivitate deja
consacrate în literatura română, pe care tradiţionaliştii doresc să le conserve.
Vasile Voiculescu reuşeşte să creeze o operă originală utilizând un limbaj comun, care
reia exprimarea obişnuită. Crohmălniceanu afirmă despre stilul lui Voculescu că dă „impresia
de pirimitivitate naturală absolută. Totul capată un aer rudimentar, sălbatic şi se înfăţişează
pictat cu apăsări tari şi decise de penel”. Aşadar impresia artistică nu decurge din inovarea
limbajului, prin insolitul imaginii, ci tocmai din tensiunea mesajului acestuia.