„TESTAMENT”

de Tudor Arghezi
-temă și viziune-

Modernismul este curentul literar, manifestat, cu predilecție, în

perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen
Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului
Sburătorul. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii,
prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare
de exprimare. În ceea ce privește poezia, sunt formulate următoarele
deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor
sufletești și înlăturarea obiectivității, ambiguitatea limbajul (prin
utilizarea, în primul rând, a metaforei), inovația formală (prin
renunțarea la prozodia tradițională).
„Testament”, de Tudor Arghezi, este o artă poetică, deoarece
autorul își exprimă propriile convingeri despre artă literară, despre
menirea literaturii, despre rolul artistului în societate, Este o poetică
modernă, pentru că în cadrul ei apare o problematică specifică liricii
moderne: transfigurarea socialului estetic, estetica urâtului, raportul
dintre inspirație și tehnica poetică. O caracteristică a modernismului
este interesul poeților de a reflecta asupra creației lor, de a-și sintetiza
concepția artistică și de a o transmite cititorilor.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de
meșteșug, creația lăsată ca moștenire unui fiu spiritual – posterității.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui
fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moștenire „cartea”,
metonimie care sugerează opera literară. Cele două ipostaze lirice
sunt desemnate de pronumele „eu” – tatăl spiritual, poetul – și „tu” –
fiul, cititorul, urmașii – iar în finalul poeziei, de metonimiile „robul”
– „Domnul”. Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică
transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile eului
liric: pronume și verbe de persoana I singular „eu am ivit”, „am
preschimbat”, adjective posesive „cartea mea”, care se referă la eul
liric, dar și pronume și verbe de persoana a II-a singular „te”,
„tine”, „urci” sau substantive în vocativ „fiule”, care desemnează
interlocutorul imaginar.
Arta poetică „Testament”, ilustrează viziunea lui Arghezi asupra
lumii, atitudinea sa de poet responsabil în fața urmașilor cititori,
responsabil pentru mesajul și valoarea estetică a operei sale. Este un
poet social, care își transfigurează în artă suferințele, apelând la
estetica urâtului: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți
și prețuri noi”. Creatorul se proiectează în ipostaza poetului
meșteșugar (poeta febra), un „șlefuitor de cuvinte”: „Din graiul lor
cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”. Poezia sa este o
„carte”, adică valori spirituale prin care scriitorul contribuie la
emanciparea neamului său.
Titlul a fost ales în așa fel încât să trimită spre conținuturi
dezvăluind caracterul de artă poetică al textului. Termenul deschide
înspre două arii semantice, una laică și alta religioasă. Din
perspectiva laică – în sens propriu, denotativ – cuvântul-titlul
desemnează un act juridic prin care o persoană transmite proprietățile
materiale, iar din perspectivă religioasă – sens figurat – titlul se
referă la moștenirea spirituală „cartea” pe care o lasă urmașilor.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central,
metafora carte, cu sensul de valori spirituale care asigură legătura
dintre generații și oferă urmașilor o identitate, fiind „hrisovul cel
dintâi”. Ca element de recurență, cuvântul carte acoperă largi
semnificații semantice prin polisemantismul său contextual:
civilizație, cultură, învățătură, identitate, chiar poezie.
Testul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de
versuri, grupate în trei secvențe poetice. Prima secvență (strofele I,
II) sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet și cititorii-
urmași. Secvența a doua (strofele III, IV) redă rolul etic, estetic și
social al poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă) reprezintă
contopirea dintre har și trudă în poezie.
Chiar din incipit se conturează rolul poetului de a transmite
„un nume adunat pe-o carte” și menirea poeziei de a cuprinde
valorile spirituale, iar poetul mărturisește credința în superioritatea
valorilor spirituale prin utilizarea adverbului negativ „nu” și a
adverbului restrictiv „decât”.
 Destinatarul moștenirii spirituale este desemnat printr-un
apelativ familiar „fiule” (cititorul virtual), ceea ce face ca poetul să se
identifice cu un tată/mentor, o punte de legătură între străbuni și
urmași.
În prima strofă, termenii „râpi”, „gropi”, „treaptă” sunt
sinonimi cu ideea acumulării spirituale. Versurile „prin râpi adânci/
Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează un parcurs dificil într-un
univers neformat, necivilizat. În opoziție cu parcursul dificil al
străbunilor, fiul are privilegiul de a moșteni valori spirituale, o
treaptă, care îi facilitează ascensiunea spirituală. Cartea include ideea
unui spațiu ordonat, progresiv, ocrotitor.
În strofa a doua, „cartea”, creația elaborată cu trudă de poet,
este numită metaforic „hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a
urmașilor.
Poezia devine metamorfoză a lumii obiectuale, în cea de-a
treia strofă. Astfel, „sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul,
devine „condei”, unealtă de scris, iar „brazda” devine „călimară”,
munca poetului fiind diferită ca material întrebuințat de a înaintașilor
lui țărani. Poetul este un născocitor și un meșteșugar de cuvinte, care
transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în „cuvinte
potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug. În viziunea
lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-și însă
forța expresivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile
„Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea
lui putere”.
Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine
îndreptar moral și dobândește veșnicie: „Am luat cenușa morților din
vatră/ Și-am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
În strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în
estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în
poezie, simbolizată prin metafora „vioară”: „Durerea noastră surdă
și amară/ O grămădii pe-o singură vioară,/ pe care ascultând-o a
jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat”. Poetul filtrează prin sufletul său
suferințele poporului „durerea noastră” și le transpune artistic în
poezia de revoltă socială, cu valoare justițiară. Tot în această strofă
Arghezi își exprimă adeziunea la estetica urâtului și consideră că
orice aspect al realității: frumos, urât, grotesc, sublim poate constitui
material poetic: „Din mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și
prețuri noi”.
Ultima strofă evidențiază faptul că muza, arta contemplativă,
„Domnița”, pierde în favoarea meșteșugului poetic: „Întinsă leneșă
pe canapea,/ Domnița suferă în cartea mea”. Poezia este atât
rezultatul inspirației, al harului divin, sugerat de metafora „slova de
foc”, cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice, dedus din
metafora „slova făurită”. Condiția poetului este redată în versul
„Robul a scris-o, Domnul o citește”; artistul este un „rob”, un
truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură fără efort cititorul –
„Domnul”.
Elementele înnoitoare ale limbajului poetic pot fi relevate la
fiecare nivel al textului poetic. La nivel lexical, acumularea de
cuvinte nepoetice susține adeziunea la estetica urâtului: bube,
mucegaiuri, noroi, venin, negi; seriile antonimice sugerează izvoarele
creației poetice: „graiuri cu-ndemnuri pentru vite/ cuvinte potrivite”,
„zdrențe/ muguri”. Caracterul testamentar al poeziei este susținut
de singurul verb la viitor plasat chiar în incipit: „nu-ți voi lăsa”, iar
relația poetului cu strămoșii și responsabilitatea față de poporul
său se desprind din alternarea persoanei I, plural: „să schimbăm” –
„eu am ivit”. Prozodia inedită îmbină tradiția și modernitatea: poezia
cuprinde strofe inegale ca număr de versuri, cu metrică variabilă, în
funcție de intensitatea sentimentelor. Rima împerecheată ține de
vechile convenții.
Opera literară „Testament”, de Tudor Arghezi, este o artă
poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbelice, tradiționalism
și modernism. Autorul pornește de la aspectele liricii tradiționale și
oferă alternative poetice moderne, într-o operă poetică originală.