TUDOR ARGHEZI

TESTAMENT
ARTA POETICA MODERNISTA

Schița analizei și rezumat:

1. Încadrare într-un curent/ specie.
Curent modernist
 ambiguitatea limbajului
 construiește metafore șocante
 prozodie inedită (măsura de 9-11 silabe, rima împerechiată), strofe polimorfe
 ideea transfigurării socialului în estetic, în artă
 îmbrățișează estetica urâtului împrumutată de la scriitorul francez Charles
Baudelaire
Specie: artă poetică
 prezintă idei despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume,
rolul artei sale.
2.Prezentarea temei
 tema– creația literară, o moștenire creată prin efort și inspirația și lăsată unui
fiu spiritual
 secvențe: – cartea e o „treaptă”, un pas al maturizării
– realitatea crudă se transformă în artă („din bube mucegaiuri și noroi/ Iscat-am
frumuseți și prețuri noi.”)
 dubla viziunea despre lume enunțată:
 prima, legată de estetica urâtului: se poate crea artă din orice aspect al
realității (chiar și din cele mai puțin frumoase)
 a doua, prezintă rolul de făuritor al poetului care cultivă în creația sa
efortul personal pentru a filtra și transmite sentimentele poporului său
 
3.Elemente de structură
Titlul
 în sens propriu reprezintă un act juridic ce exprimă dorințele unei
persoane după moarte, în special cele legate de avere
 în sens conotativ, poezia devine o moștenire lăsată urmașilor-cititori
 
 lirismul este subiectiv, mărcile subiectivității fiind pronume la persoana I
(„străbunii mei”, „cartea mea”) sau verbe la persoana I („nu-ți voi lăsa”, „am
ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza eului liric este cea a poetului responsabil,
angajat social.
Compoziția
 prima parte: moștenirea lăsată de către poet (ca părinte spiritual) cititorului
este una spiritualizată („un nume adunat pe-o carte”)
 cartea este o legătură strânsă între generații: bătrâni- poet- fiu
 cartea este un element important al maturizării („cartea mea fiule e o
treaptă”) ce trebuie apreciat („Așeaz-o cu credință căpătâi”)
 partea a doua: despre creația poetică
 poetul filtrează și transformă realitatea (chiar urâtă și dureroasă) în poezie
( sapa se schimbă în condei, brazda în călimară, graiul cu îndemnuri pentru
vite în cuvinte potrivite, zdrențele în muguri și coronae, veninul în miere,
bube și mucegaiuri în frumuseți și prețuri noi,)
 partea a treia: procesul creației: interferența dintre inspirația divină („slova
de foc”) și efortul propriu („slova făurită”)
 ESEU ARGUMENTATIV-ARTA POETICA MODERNA

Testament de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică, alături de Eu nu strivesc corolla de
minuni a lumii de LucianBlaga și Joc secund de Ion Barbu. Poezia este așezată în
fruntea primului volum arghezian, Cuvinte potrivite (1927), și are rol de program
literar, realizat însă cu mijloace poetice.
Este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică,
specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului,
raportul dintre inspirație și tehnica poetică; atunci când autorul își exprimă
propriile convingeri despre arta literară și rostul artistului în societate.
Prin poezia Testament se poate vorbi de o preocupare vădită a autorului de a
formula un adevărat crez poetic.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată
ca moștenire unui fiu spiritual. Textul este conceput ca un monolog adresat de tată
unu fiu (spiritual), căruia îi lasă drept unică moștenire ,,cartea”, metonimie csre
desemnează opera literară. Atitudinea poetică este transmisă în mod direct (lirism
subiectiv) și se realizează prin mărcile subiectivității: pronume personale, adjective
posesive și verbe la persoana I și a II-a singular.
Titlul poeziei are o dublă accepție:una denotativă și alta conotativă. În sens
denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care
aceasta își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. În accepție
religioasă, cuvântul face trimitere la cele 2 mari părți ale Bibliei, Vechiul și Noul
Testament, în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și apostolilor adresate
omenirii. Din această accepțiune religioasă derivă sensul conotativ al titlului.
Astfel, creația argheziană devine o moștenire spirituală adresată urmașilor-cititori
sau viitorilor truditori ai condeiului.
Textul poetic este structurat în 6 strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea
regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului.
Metafora ,,carte” are un rol central în această artă poetică, fiind un element de
recurență. Termenul are rol în organizarea materialului poetic și semnifică, pe
rând, o acumulare spirituală din perspectivă poetică (poezia este rezultatul
trudei, ,,treaptă”, punct de legătură între predecesori și urmași) și rezultatul
sublimării experienței înaintașilor -,,hristovul cel dintâi”, ,,Slova de foc și slova
făurită/ Împerecheate –n carte se mărită”-( definiție metaforică a poeziei, în egală
măsură har și meșteșug).
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual,
conține ideea moștenirii spirituale, ,,un nume adunat pe-o carte”, care devine
simbol al identității obținute prin cuvânt. Condiția poetului este concentrată în
versul: ,,decât un nume adunat pe-o carte”, iar poezia apare ca bun spiritual și
peren - ,,Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte...”.
Metafora ,,seara răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor,
care se leagă de generațiile viitoare, prin ,,carte”, creația poetică, treaptă a
prezentului. Enumerația ,,râpi și gropi adânci”, ca și versul următor ,,Suite de
bătrânii mei pe brânci”, sugerează drumul dificil al cunoașterii străbătut de
înaintași.
În strofa a doua, ,,cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită
,,hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor, care are pentru
generațiile următoare valoarea unui document fundamental, asemeni Bibliei.
Ideea centrală din cea de-a treia strofă este transformarea poeziei într-o lume
obiectuală. Astfel ,,sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine
,,condei”, unealtă de scris, iar ,,brazda” devine ,,călimară”. Prin urmare, poetul
aplică asupra cuvinteloraceeaș trudă transformatoare prin care țăranii supuneau
pământul. Aici, scriitorul este un născocitor, care transformă ,,graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite”, în ,,cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca
meșteșug, ca trudă, și nu ca inspirație divină. În viziunea lui Arghezi, prin
artă, cuvintelele se metamorfozează, păstrându-și însă forța expresivă, idee
exprimată prin oximoronul din versurile ,,Veninul strâns l-am preschimbat în
miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
În strofa a patra, poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile,
dar și să stigmeze (,,să înjure”) răul din jur, arta având funcție catarhică și, în
același timp, moralizatoare: ,,Am luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o când să-
mbia, când să-njure”. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine
îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justițiară: ,,Am luat cenușa
morților din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
Strofa a cincea prezintă ideea transfigurării socialului în esteticprin faptul că
durerea și revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin ,,vioară”,
instrument mult mai reprezentativ pentru universul țărănesc decât clasica liră:
,,Durerea noastră surdă și amară/ O grămădi pe-o singură vioară”.
 Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia
de la scriitorul francez Charles Baudelaire. Scriitorul român, la rândul lui,
consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau
grotesc, poate constitui material poetic: ,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”. De asemenea, pentru Arghezi, poezia reprezintă și un
mijloc de răzbunare a suferinței înaintașilor: ,,Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/
Și izbăvește-ncet pedepsitor”.
Ultima strofă, evidențiază faptul cămuza, arta contemplativă, ,,Domnița”,
,,pierde” în favoarea meșteșugului poetic: ,,Întinsă leneșă pe canapea/ Domnița
suferă în cartea mea”.
Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin (,,slova de foc”), cât și
rezultatul meșteșugului, al trudei poetice (,,slova făurită”): ,,Slova de foc și slova
făurită/ Împerecheate-n carte se mărită”.
Condiția poetului este redată în versul ,,Robul a scris-o, Domnul o citește”;
artistul este un ,,rob”, un truditor al condeiului și se află în slujba cititorului,
,,Domnul”.
Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi
lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaiseme (,,hrisov”), regionalisme (,,grămădii),
termeni religioși (,,icoane, Dumnezeu, izbăvește”) și neologisme (,,obscur”).
Jocul timpurilor verbale susține ideile artei poetice. Singurul verb la viitor,
formă negativă: ,,nu-ți voi lăsa”, plasat în poziție inițială în poezie, susține
caracterul testamentar al poeziei. Persoana I, singular a verbelor alternează cu
persoana I, plural, ceea ce redă relația poetului cu strămoșii, responsabilitatea
creatorului față de poporul al cărui reprezentant este.
Sonoritățile dure, ale unui lexic colțuros, sugerând asprimea existenței și truda
căutării, sunt conferite și de versificație (între tradiție și modernitate): strofele sunt
inegale ca număr de versuri, metrica (9-11 silabe) și ritmul sunt variabile, în
funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate, dar se conservă rima
împerecheată.
Opera literara Testament de Tudor Arghezi este o arta poetica moderna pentru
ca poetul devine , in concepția lui Arghezi , un nascocitor iar poezia presupune
mestesugul , truda creatorului. Pe de alta parte , creatia artistica este atat produsul
inspiratiei divine , cat si al tehnicii poetica . Un alt argument in favoarea
modernitatii poeziei este faptul ca Arghezi introduce in literatura romana , prin
aceasta creatie literara , estetica uratului , arta devenind un mijloc de reflectare a
complexitatii aspectelor existentei si o modalitate de amendare a raului.