23.

EMINESCU LIRICA FILOZOFICĂ

—

GLOSSA

• Glossă o poezie cu formă fixă. care rezumă codul etic eminescian

—

• Strofa- temă un îndemn la stoicism

—

• Marile adevăruri filosofice, care a1cătuiesc codul moral eminescian

• Poezia Glossă. publicată de Titu Maiorescu în 1883, În ediţia princeps, Poezii

este o capodoperă a liricii filosofice române.
Aşa cum arată şi titlul. (glossă = rezumare) Eminescu îşi rezumă în ea codul etic (erkölcsi
kódex). fixează atitudinea omului superior care trebuie să renunţe la amestecul în
tumultul (nyüzsögés) steril al vieţii oamenilor comuni.
Scrisă la sfârşitul vieţii sale, poezia este rodul experienţei tristei sale existenţe, şi
al cugetărilor filozofice mature. Decepţiile sale de om, de gânditor şi de creator îl
îndeamnă să-şi exprime părerea despre lume, viaţă, creaţie într-o poezie cu formă
fixă, cu un ton sentenţios (kioktató), cuprinzând adevăruri verificate şi incontestabile
(cáfolhatatlan).
• Potrivit forimai fixe a glossei, poemul se deschide cu o strofă de opt versuri scurte, aforistice,
care conţin sfaturi şi adevăruri privitoare la omul superior. Geniul, creatorul trebuie
să se ferească de pericolele lumii comune, să se izoleze în contemplaţie
(szemlélődés) rece, distantă, filozofică.
“Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-
ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-
ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece”
• Următoarele opt strofe comentează fiecare vers din strofatemă,, îndemnând
pe omul superior la stoicism, la izo1are şi autocunoaştere. Pentru a evita deziluziile
omul înţelept se poate înarma
cu marile adevăruri filozofice, etern valabile. Abandonând (elhagyva) subiectivitatea
romantică Eininescu înşira cugetările filozofi1or preferaţi, Epictet, Seneca,
Schopenhauer, care 1-au ajutat să rezistete fără compromis în trista sa viaţă de om,
pentru a crea consecvent (következetesen).
În faţa curgerii ireversibile (visszafordithatatlan) a timpului. viaţa trebuie dominată
prin raţiune (érteletn). Lumea e un teatru, viaţa e o piesă. rolurile sunt mereu
aceleaşi, omul nu trebuie să ia jocul în serios: “AIte măşti, aceeaşi piesă/ Alte guri,
aceeaşi gamă,/ Amăgit atât de-adese/ Nu spera şi nu ai teamă”.
Singura formă concretă a existenţei este prezentul. Trecutul, greu de reconstituit
şi viitorul, greu de prevăzut, se identifică cu prezentul: “Tot ce-a fost ori, o să fie/ În
prezent le-avem pe toate”.
Detaşarea (elkii1önítés) pasivă a marelui gânditor, nepăsarea stoicului înţelept se
transformă în ironie dispreţuitoare la adresa mişeilor (gazemberek) şi nătărăilor
(ostobák) care joacă în comedia mincinoasă a iluziilor: “Nu te prinde lor tovarăş:/ Ce e
val, ca valul trece”.
Descoperind în renunţare şi stoicism salvarea personalităţii şi unicul mod de a-şi
păstra libertatea spiritului poetul repetă în formă inversă adevărurile filosofice care
îi alcătuiesc codul morăl:
Tu răniâi la toate rece,/ De te-ndeamnă, de te cheamă;/ Ce e val, ca valul trece,/
Te întreabă şi socoate/ Nu spera şi nu ai teamă;/ Ce e rău şi ce e bine;/ Toate-s
vechi şi nouă toate:/ Vreme trece, vreme vine”
Claritatea ideilor domină poezia, impun simplitatea mijloacelor de expresie.
Podoabele stilistice sunt de prisos (feleslegesek) pentru că muzicalitatea tristă a amărăciunii şi
lapidaritatea (szükszavuság) severă (szigoru) a cugetărilor sugerează neclintire,
împietrire (szilárdság) în faţa valurilor înşelătoare (csalóka) ale realităţii.