Sunteți pe pagina 1din 5

Poezia a aparut in primul volum editat de Titu Maiorescu in anul

1883 si dateaza din perioada studiilor berlineze. Poetul, indurerat de


raul social al vremii, adopta in Glossa tonul unei amare resemnari.
i5g6gm
Glossa este o poezie cu forma fixa, alcatuita dintr-un numar de strofe
egal cu numarul versurilor din prima strofa. La inceput este o strofatema iar la sfarsit o strofa-recapitulativa, aceasta reluand versurile din
prima strofa in ordine inversa. Celelalte strofe dezvolta fiecare vers
din prima strofa, in ordine cronologica, sfarsind cu versul respectiv in
chip de concluzie. Acest fel de poezie a aparut in secolul al XIV-lea la
spanioli si e cultivata si in continuare.
Poezia se infatiseaza ca o succesiune de reflectii cu caracter moral si
filosofic, exprimate intr-un stil aforistic. Din acest motiv, Glossa se
inscrie in categoria poeziei gnomice. Poezia gnomica este o specie a
poeziei grecesti din secolele VII-V i.e.n., pe care o gasim si la romani.
Eminescu ne ofera aici doua modele de poet: acela al poetului militant
si acela al poetului contemplativ, al filosofului, al poetului constiinta.
Poezia reprezinta o culme a creatiei lui Eminescu. Prin continut poezia
are valoare filosofica, gnomica, constituindu-se intr-un adevarat cod
de cunoastere, de etica, cu valoare de generalizare maxima.
Ca surse de inspiratie amintim pe filosofii antici greci si latini, dar si
izvoare romantice (grecesti, indiene, germane, suedeze). De la
filosoful suedez Oxenstierna preia motivul lumea ca teatru. Negarea
vointei de a trai, concentrarea in sine si eliberarea de mrejele lumii,
Eminescu le-a luat de la Schopenhauer.
Glossa se incadreaza intre marile creatii avand ca tema
fundamentala timpul, iar ca motive: timpul care trece fara sa se
intoarca (fugit irreperabile tempus), soarta schimbatoare (fortuna
labillis) si desertaciunea desertaciunilor (vanitas vanitatum).
Poemul este o meditatie pe tema timpului si a conditiei omului in
Univers si societate. Eminescu scoate, din contemplarea spectacolului
pe care-l ofera evolutia societatii umane, concluzia zadarniciei oricarui
efort de ameliorare a unei lumi prinse iremediabil in jocul tragic al
vointei de a trai si al dorintei de marire si putere.
Perspectiva filosofica il determina pe Eminescu sa propuna o conduita
umana indreptata spre un alt tip de efort: spre unul de imbogatire a
propriei noastre realitati interioare cu intelepciunea gandirii, singura

care poate sa aduca salvarea.


Poezia contine unele adevaruri generale pentru prezentarea carora
autorul foloseste verbe la persoana a III-a, dar contine si indemnuri
adresate unui tu care alcatuiesc un cod de reguli ca raspuns la
intrebarile pe care le pune poetul pentru ca omul superior sa traiasca
echilibrat si neintinat in aceasta societate:
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramani la toate rece.
Poezia e plina de tristete, de melancolie si aceasta stare rezulta din
dezamagirile suferite de poet.
In aceasta strofa intalnim tehnica perechilor (de cuvinte, propozitii,
idei) legate de timp, rau, bine etc. ultimul vers sugereaza atitudinea
detasata, contemplativa pe care trebuie sa o adopte omul superior.
Meditatia se face pe trei planuri: al timpului, al omului si al societatii.
Indiferenta intr-o asemenea lume rau alcatuita este la Eminescu
produsul sensibilitatii lui profund marcate de mizeriile si suferintele
lumii, chinuite de neputinta de a le afla vreo rezolvare.
Cea de-a doua strofa contine codul de reguli si sfaturi de provenienta
stoica. De aici rezulta ca pentru om cel mai important lucrul este sa se
cunoasca pe sine si sa nu se lase purtat de valurile inselatoare ale
fericirii efemere:
Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?
Pentru a evita o deziluzie, drumul vietii trebuie luminat de ratiune, de
recea cumpan-a gandirii. Nu trebuie sa inclinam balanta gandirii in
favoarea clipei trecatoare, pentru ca in timp nimic nu este nou sub
soare:
Nici incline a ei limba
Recea cumpan-a gandirii

Inspre clipa ce se schimba


Pentru masca fericirii.
In strofa a patra apare motivul lumea ca teatru. Ca si in finalul
Luceafarului, in Glossa lumea este vazuta ca o imensa scena de
teatru spre care inteleptul priveste ca spectator:
Privitor ca la teatru
Tu in lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru
Totus, tu ghici-vei chipu-i.
Ideea care se desprinde din aceasta strofa este aceea ca omul e capabil
sa recunoasca chipul actorului si dispretuieste rolul comediantului.
Astfel, numai dispretuind faptele marunte ale comediantilor, ale
impostorilor vietii si ramanand deoparte, ca un simplu privitor la jocul
celor de pe marea scena a lumii, poetul va izbuti sa se crute de dureri
absurde si iluzii desarte.
In strofa a cincea, pentru a explica valoarea timpului, poetul porneste
de la Biblie, din Ecleziast, si mediteaza asupra timpului care apare in
doua ipostaze: trecut si viitor.
Dar trecutul si viitorul nu au valoare pentru ca trecutul nu poate fi
reconstituit, viitorul nu poate fi prevazut, iar prezentul este singura
ipostaza a timpului care are valoare:
Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete ai
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te intreaba si socoate.
Timpul raman egal cu el insusi, viitorul si trecutul sunt doar niste
ipostaze nemodificate ale prezentului si trebuie sa meditam asupra
zadarniciei lor.
In strofa a sasea revine motivul lumea ca teatru, deci acesa devine
laitmotivul poeziei. Indemnul e de echilibru, de renuntare la amagiri si
iluzii, fara teama de adevar. Lumea nu se schimba in timp, e aceeasi
piesa dar cu alte masti:
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atat de-adese

Nu spera si nu ai teama.
Critica se face simtita cu precadere in strofele 7 si 9. In Glossa,
satira este expresia indiferentei, a unui adanc dispret:
Nu spera cand vezi miseii
La izbanda facand punte,
Te-or intrece nataraii,
De ai fi cu stea in frunte;
Peste puntea succeselor trec adesea miseii si in fruntea treburilor ajung
si nataraii, dar nu trebuie sa ne prindem in hora lor pentru ca izbanda
pe care o dobandesc e efemera. Apare aici motivul indian panta rhei,
adica toate sunt trecatoare.
In strofa a opta sunt ilustrate tentatiile lumii, timpul care intinde mreje
seducatoare:
Cu un cantec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actori-n scena
Te momeste in varteje.
Trebuie sa te strecori, sa eviti tentatiile si sa-ti pastrezi drumul.
Modalitatea de a atinge linistea sufleteasca totala e izolarea,
abstragerea:
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.
In strofa urmatoare se sugereaza ca izolarea poetului e detasarea de
propriile pasiuni. Aceasta izolare e rostita ca aspiratie, iar caile de
acces la aceasta sunt asemenatoare (tacerea, abstragerea, retragerea).
Omul e indemnat sa opteze pentru armonie, echilibru specifice omului
care intelege lumea, devenind om de principii.
Trebuie sa te feresti de atingere, sa taci la calomnie, sa privesti cu
neincredere, sa nu te implici sufleteste ca sa-ti poti pastra judecata
dreapta, sa ramai rece si contemplativ:
De te-ating, sa feri in laturi,
De hulesc, sa taci din gura; ai
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,

Tu ramai la toate rece.


Ultima strofa este strofa-tema inversata. Autorul schimba accentele de
pe perspectiva filosofica pe cea morala, de pe timpul necrutator, ostil
conditiei umane, pe atitudinea omului care trebuie sa contemple cu
intelepciune spectacolul existentei.
In Glossa intalnim un stil clasic, armonios si limpede, de o
simplitate derutanta.
Textul contine doar cateva epitete (desarte, recea, vesela,
trista, lucii) si comparatii (ca la teatru, ca valul), mai multe
metafore (cumpana gandirii, limba), personificari (lumea-ntinde
lucii mreje, te momeste in varteje). Aceastea dau putina culoare
discursului liric, a carui forta stilistica provine din prospetimea si
naturaletea limbajului.
Fiind o poezie gnomica, Glossa comunica adevarurile sub forma de
sentinte, maxime, aforisme. Eminescu nu foloseste insa un lexic
abstract, caracteristic stilului filosofic. Poetul foloseste mijloace
specifice limbajului popular: ziceri tipice (de ai fi cu stea in frunte,
nu te prinde lor tovaras, n-ai teama, taci din gura), proverbe
(toate-s vechi si noua toate, ce e val ca valul trece), locutiuni
substantivale (cantec de sirena) sau verbale (tu ramai la toate rece,
nu baga nici chiar de seama).
Cuvintele fac parte din fondul vechi al limbii romane, unele au mai
ales uzuanta populara: vreme, socoate, te-ndeamna, ghici-vei.
Nici neologismele nu sunt de data recenta: masca, teatru, arta,
scena, actori, gama, prezent. Toate aceste elemente lexicale
produc senzatia de spunere simpla, naturala, accesibila, asemanatoare
cu cea a textelor folclorice.
Poezia este alcatuita din 10 strofe mari, fiecare de cate 8 versuri.
Versul este scurt si invariabil de 8 silabe, cu rima incrucisata. Ritmul
este trohaic, ca in poezia populara, si produce o muzicalitate
melancolica asemanatoare doinelor.