Sunteți pe pagina 1din 4

Glossa

de Mihai Eminescu

- comentariu literar -

Poezia “Glossa” a aparut in volumul de “Poesii” editia I de Titu Maiorescu


in decembrie 1883. Potrivit precizarilor lui Perpessicius,poezia “Glossa” dateaza din
timpul studiilor berlineze (1873-1874).

Glosa este alcatuita dintr-un numar egal de strofe cu numarul versurilor din
prima strofa.Incepand cu a doua strofa se comenteaza fiecare vers al strofei-tema,ultima
strofa reluand,ca o concluzie,prima strofa,in ordinea inversa a versurilor.

Tema poemului se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care,


datorita autocunoasterii si experientei filosofice, trebuie sa se izoleze (filosofia
shopenhaueriana) departe de tumultul efemer al vietii oamenilor de rand.

Discursul liric este dispus sub forma unui monolog liric al poetului destinat
omului de geniu, drept instanta referentiala, pronumele „tu” . Continutul monologului
realizeaza o initiere a omului de geniu, eul liric fiind pus in ipostaza de mistagog. Scopul
initierii este pentru neimplicarea omului de geniu in viata sterila a societatii, traind astfel
starea de antaraxie.

Poezia numara 9 strofe in loc de 10 strofe,ale textului definitiv,aceasta


cunoaste 11 versiuni,care se situeaza intre Iasi(1876) si Bucuresti(1882).Ultimele doua
versiuni se plaseaza in urma “Luceafarului” si capata influentele poemului. Poemul
contine 10 strofe, fiind o glosa de tip german.

In prima strofa, se regasesc cugetari si aforisme, poetul prezinta


spectacolul lumii din care insa omul de geniu trebuie sa retina doar pe cele mai
importante; primele versuri "Vreme trece, vreme vine,/Ce e rau si ce e bine"sunt o
meditatie pe tema timpului,opunand timpul universal celui omenesc. De la onologie se
trece la morala, omul de geniu trebuind sa deosebeasca "binele" de "rau".

Strofa a doua prin "vreme trece, vreme vine" figureaza astfel pericolul
disolutiei timpului sacru in cel profan: punctul de maxima repetabilitate, din cercul
eternitatii, devine linie, cu toate limitele impuse de o evolutie liniara, monotona, care nu
mai rezolva problemele existentiale si indreapta omul catre preocupari marunte si pasiuni
inutile, nedemne de originea sa arhetipala, insusi cuvantul "vreme" dobandeste un
semantism greoi, sugerand o roata a timpului miscata incet, dar implacabil, spre
apocalipsa unei omeniri ce nu mai poate sa aduca noul, condamnandu-se la moarte prin
inexistenta.eternitatii-umane.
Strofa a treia prin metafora balantei, inedita si deosebit de sugestiva, poetul
indeamna omul de geniu la o viata rationala in detrimentul fericirii, care este efemera iar
in cercetarea ei nesigura, geniul trebuie sa se izoleze si astfel sa tinda spre
autocunoastere "Tu aseazate deoparte,/ Regasindu-te pe tine, ".

Strofa a patra - Ideea lumii ca teatru „Privitor ca la teatru Tu in lume sa te-


nchipui: Joace unul si pe patru Totusi tu ghici-vei chipu-i". Recunoastem aici ideea
indiana a reincarnarii sufletului, preluata de Eminescu din filozofia lui Schopenhauer.
Acesta din urma compara lumea cu o „scena" pe care apar „actorii" (oamenii) care isi
,Joaca rolul" (traiesc viata) si apoi dispar in culise; dupa o vreme, aceeasi „actori" apar in
alte „roluri" (sufletul migrand, dupa moarte, intr-o alta incarnare si traind o noua viata).
Toti sunt miscati in scena de Regizorul universal (despre care Schopenhauer scria ca este
Vointa de a trai). Rezulta ca, fiecare om este doar reprezentarea vremelnica si
neinsemnata a vointei universale.

Versurile urmatoare : „Cu un cantec de sirena, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca sa


schimbe-actorii-n scena Te momeste in varteje." Geniul este sfatuit sa ramana surd la
amagitoarea chemare a lumii comune, intrucat
numai astfel isi va realiza menirea de a-si pastra esenta eterna :
„ Tu pe-alaturi te strecoara, Nu baga nici chiar de seama, Din cararea ta afara De te-
ndeamna, de te cheama." Lumea este o structura statica, intepenita, in care nimic nu se
schimba („Toate-s vechi si noua toate") si putine lucruri merita sa fie bagate in seama:
„Multe trec pe dinainte, in auz ne suna multe, Cine tine toate minte Si ar sta sa le
asculte?
De acest spectacol al zadarniciei (metafora „zgomote desarte") geniul trebuie sa se
detaseze; solutia o constituie regasirea sinelui propriu, prin autocunoastere:
„ Tu aseaza-te deoparte, Regasindu-te pe tine, Cand cu zgomote desarte Vreme trece,
vreme vine.".Intalnim aici vechiul dicton grecesc „Cunoaste-te pe tine insuti", atat de
apreciat in lumea antica.
Ataraxia stoica, renuntarea la tumultul unei lumi care nu este decat un joc al
mastilor, i-ar aduce geniului linistea contemplativa atat de ravnita: „De te-ndeamna, de te
cheama, Tu ramai la toate rece." Situat deasupra lumii si ignorandu-i framantarile vane,
geniul o poate privi cu o rece seninatate (asa cum o face Luceafarul, in finalul
poemului cu acelasi titlu).
Ideea prezentului etern in care traim este preluata tot din filozofia lui
Schopenhauer; in „Glossa", aceasta apare in strofele a IlI-a si a V-a, la realizarea ei
contribuind doua imagini: cumpana gandirii (care-si inclina axul spre clipa suspendata
intre trecut si viitor) si foaia de hartie (ale carei fete sunt doua timpuri iluzorii identice).
Clipele fiind „vechi" si „noua" nu alcatuiesc decat niste secvente, o durata
divizata; clipa efemera se poate transforma in fericire, dar aceasta nu este decat o masca,
nefericirea fiind trama neschimbata a vietii. Nefericit este si geniul (care nu confunda
mastile), intrucat mintea lui luminata ii permite sa vada raul din lume.
Sarcasmul eminescian se intrevede, dupa cum observa Calinescu, in strofele a
VII- IX-a; satira este insa mascata, integrata mecanicii lumii, in care cantecul „de sirena"
reprezinta principiul universal al mortii. Ultima strofa „e socoteala totala a lumii, linia
trasa dedesubt pentru aceasta suma" (Calinescu).Versul „ Vreme trece, vreme vine"
ocupa o pozitie aparte, incadrand poezia si incheind strofa I: asemenea codrului din elegia
filozofica „Revedere", geniul priveste nepasator la curgerea vremii, conditia sa fiind
aceea de flinta eterna.

Prin motivele de inspiratie, George Calinescu semnaleaza motivele antice si


cele romantice.Tudor Vianu,referindu-se la tema vietii ca spectacol,precizeaza ca aceasta
este una dintre cele mai vechi teme care apare in toata filosofia greaca.

“Glossa” lui Eminescu se incadreaza intre marile creatii universale si ale


literaturii romane,avand ca tema fundamentala timpul,iar ca motive:fugit irreparabile
tempus(timpul fuge fara sa se mai intoarca); fortuna labilis(soarta schimbatoare) si
vanitos vanitatum (desertaciunea desartaciunilor).

“Glossa” este poezia care graviteaza in jurul conditiei geniului care datorita
conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii inguste in care traieste omul
comun.

Desi Eminescu se autodefineste ca fiind poet romantic,maiestria artistica a


acestei creatii poetice consta in tocmai in clasicitatea ei ce reiese in primul rand din
respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu forma fixa cum este „Glossa”,precum
si lapidaritatea convingatoare a versurilor.

Bibliografie :

• Ion Negoitescu : Poezia lui Eminescu


• Edgar Papu : Glosse eminesciene "National si universal"
• Titu Maiorescu : Eminescu si poeziile lui
• www.referate.ro /Mihai_Eminescu
ELEV : Mindrescu Bogdan