Scrisoarea I

Mihai Eminescu

Publicată la 1 februarie 1881 în „Convorbiri literare”, poezia face

parte din ciclul Scrisorilor eminesciene. Primele patru au apărut în
„Convorbiri literare” în 1881 (unul din anii de vârf ai creaţiei eminesciene),
iar ultima postum în „Convorbiri literare” (1890).
Scrisoarea I este un poem filozofic, cu structură romantică, în care
M. Eminescu abordează, în cadru mai larg al relaţiei omului de geniu cu
societatea, tema cosmogonică a naşterii, evoluţiei şi stingerii sistemului
cosmic.
Opera este concepută în cinci tablouri care cuprind cele 156 de
versuri.
Primul tablou (1-6) cuprinde două motive romantice:
- motivului timpului bivalent (timpul individual – „Doar ceasornicul
urmează lunga timpului cărare” – şi timpul universal – „Ea din noaptea
amintirii o vecie-ntreagă scoate”) şi
- motivul lunii ca astru tutelar al tuturor faptelor meschine sau nobile ale
omului.
În tabloul al doilea (7-38) poetul creează imaginea globală a
priveliştilor ce se află sub ochiul contemplativ al lunii: pustiuri, codri,
izvoare, „mişcătoarea mărilor singurătate”, palate, cetăţi, ţărmuri înflorite.
Luna îi vede deopotrivă pe rege şi pe sărac, atât de diferiţi în destinul lor, dar
egali în faţa morţii:
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac...
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
În acelaşi tablou apare ipostaza omului comun („Unul caută-n oglindă de-şi
buclează al său păr”), dar şi aceea a savantului astronom, bătrânul dascăl:
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul mic,
Urmează tabloul al treilea (39-86), tabloul cosmogonic în care poetul
asimilează şi retopeşte într-o viziune proprie idei şi motive din vechile
scrieri indiene (Rig-Veda – Imnul creaţiunii), din miturile greceşti şi
creştine, din Kant şi Schopenhauer. Tabloul cosmogonic are trei secvenţe
distincte: haosul, geneza şi moartea universului.
Haosul (41-50) este definit de Eminescu prin alăturarea absenţelor
(„La-nceput, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă”); este înfăţişat ca o
întindere nesfârşită de ape, ca o mare de întuneric, ca un abis, ca o prăpastie
fără fund:
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
Eminescu imaginează geneza (51-74) prin mişcarea unui punct central
care face din haos „mumă”, iar el devine „tată”:
Dar deodat-un punct se mişcă ... cel întâi şi singur: Iată-l
Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl ...”
Apar acum galaxiile, stelele, soarele, pământul şi lumea.
În întreaga creaţia universală îşi face loc şi lumea noastră, lumea de
„Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;”,
când, de fapt, nu suntem altceva decât „Muşti de-o zi pe-o lume mică de se
măsură cu cotul”. Tocmai de aceea nouă nu ne este accesibilă dimensiunea
infinită a altor lumi.
Exponenţi ai voinţei oarbe de a trăi (idee preluată de la Schopenhauer)
oamenii se cred minunaţi, uitând că lumea e o „clipă suspendată”.
Singur cugetătorul, astronomul, dascălul are capacitatea de a cuprinde cu
mintea sa evoluţia şi stingerea universală, căci „Soarele, ce azi e mândru, el
îl vede trist şi roş”.
Stingerea universului (75-86) apare la Eminescu ca o moarte termică a
soarelui, îngheţarea planetelor, pieirea stelelor, moartea timpului: „Timpul
mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”. Totul revine la haosul iniţial şi se
instalează pacea eternă.
Tabloul al patrulea (87-144) ne prezintă poziţia vitregă a cugetătorului
de geniu, care, acum nu mai cugetă la destinele cosmice, ci la destinele
indivizilor, ajungând la concluzia schopenhauriană a identităţii oamenilor cu
ei înşişi şi a individului cu întregul – „Unul e în toţi, tot astfel precum una e
în toate”. Este o prelucrare a maximei lui Heraclit – Unul este alcătuit din
toate şi toate purced din unul.
Sarcasmul poetului apare imediat în versul următor „De asupra tuturora se
ridică cine poate”.
Timpul este inexorabil, îi atinge pe toţi la fel:
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Ideile schopenhaueriene se fac resimţite şi prin prezenţa unor accente
satirice, ale ironiei şi ale pesimismului, pentru că:
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Ocupându-se de condiţia omului de geniu, Eminescu introduce altă idee
schopenhauriană: imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi:
 Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Omul de geniu, neînţeles în timpul vieţii, nu va fi înţeles nici la moarte. Cel
care va rosti necrologul va încerca să se scoată în evidenţă pe el:
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine ... lustruindu-se pe el.
Prin ironie romantică Eminescu îşi exprimă neîncrederea şi în capacitatea de
înţelegere a posterităţii. Biografii posterităţii vor căuta să găsească în
biografia omului de geniu mai mult petele întunecate, latura de scandal a
vieţii, decât meritele:
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii ... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
Scrisoarea I (tabloul v 145-156) se încheie cu revenirea la cadrul
nocturn iniţial în care luna e stăpână peste mare, dar şi peste marea patimilor
omeneşti. Poetul trage concluzia sceptică că omul nu poate ieşi din
determinările sale cosmice:
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!
Profunda cugetare filozofică din poem este susţinută de o folosire
expresivă a limbii. Figura de stil care domină este metafora. Astfel luna este
„stăpâna mării”, oamenii sunt „muşti de o zi pe o lume mică”, veşnicia este
o „noapte pururea adâncă”. Chiar interogaţiile retorice au la bază metafore:
„Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de ape?”.
Întâlnim comparaţia dezvoltată: „Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe
umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.”
Tudor Vianu remarca chiar valoarea metaforică a rimei: „iată-l” cu
„Tatăl”, „fiinţă” cu „nefiinţă”, „fiinţă” cu „voinţă”.
La Eminescu limba poetică are o asemenea ţinută încât impresionează în
aceeaşi măsură ca şi conţinutul filozofic.
Problema omului de geniu a tratat-o şi în „Luceafărul”, „Împărat şi
proletar”, „Glossa”; este un simbol romantic care l-a atras în mod deosebit
şi pe care l-a tratat după model schopenhauerian.