SCRISOAREA Ide Mihai Eminescu Scrisoarea I apare in anul 1881, la 1 februarie, e publicata in revista Convorbiriliterare si apartine ciclului de satire

intitulat Scrisori, in care satira sociala se impletestecu meditatia filozofica.Tema reflecta cosmogonia (nasterea, evolutia si stingerea universului) si conditia geniului. Aceste aspecte sunt subordonate relatiei omului cu timpul Tabloul I motivul contemplatieiCadrul temporal este cel nocturn, acesta fiind timpul marilor revelatii, timp carefavorizeaza meditatia, contemplatia: Cand cu gem ostenite sara suflu-n lumanare/ Doarceasornicul urmeaza lung-a timpului carare. Asadar noaptea fixeaza cadrul de facturaromantica (noaptea este sugerata in spatiul uman prin lumanarea aprinsa, iar in saptiulexterior, prin prezenta lunii). Stingerea lumanarii coincide cu aparitia lunii, carefavorizeaza intrarea in spatiul contemplatiei, al visului. In aceasta atmosfera de liniste, sedezvolta antiteza timp uman timp universal: ceasornicul, care introduce motivultimpului, masoara conditia trecatoare a omului, inclusiv a batranuli dascal. Lung-atimpuli carare constituie timpul universal, etern.Luna, vesnica asemena timpului universal, este suverana pe cer; ea reflecteaza atatuniversul cosmic, cat si pe cel terestru si tot ea da masura suferintelor umane: Luna varsapeste toate voluptoarea ei vapaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecientreaga scoate/ Dedureri pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.2) Tabloul al II-lea motivul luniiLuna apare aici ca un astru magic, de adoratie, simbol al puritatii (lumina tafecioara), dar si in ipostaza de astru ce strajuieste peste imunitatile pamantului, pestemarile pustietati si peste miscatoarea marilor singuratate. Astrul il duce pe cel ramastreaz in aspatiul visarii, in sfera irealului, a oniricului.Viziunea asupra oamenilor e determinata de ideea egalitatii oamenilor in fata mortii,idiferent de conditia sociala. Destinul uman sta sub semnul fortuna labilis (soartanestatornica): Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapaneste raza

ta si geniul mortii;/ La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,/ fie slabi, fie puternici, fiegenii ori neghiobi!Diversificarea umana este imprevizibila si derizorie: Unul cauta-n oglinda de-sibucleaza al sau par,/ Altul cauta in lume si in vreme adevar,/ De pe galbenele file el adunamii de coji,/ A lor nume trecatoare le insamna pe raboj;/ Iara altu-mparte lumea de pescandura tarabii. Numele trecatoare sunt un simbol al efemeritatii lumii. In

acestcadru apare imaginea dascalului, a omului de geniu, personaj prin excelenta romantic,alcatuit pe antiteza trup-spirit. Comparat cu eroul mitologic Atlas, condamnand sa sustinabolta cerului batranul dascal ilustreaza puterea divina a geniului. De asemenea, secontureaza contradictia romantica dintre imensitatea universului si precaritatea conditieiumane, fragile din punct de vedere fizic, material, dar superioara prin forta spiritului: iarcolo batranul dascal cu-a lui haina roasa-n coate,/ Intr-un calcul fara capat tot socoate sisocoate. Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar/ Asa el sprijina lumea si veciaintr-un numar.3) Tabloul al III-lea cosmogonia se constituie pe trei secvente lirice: haosul (stareade increat), geneza si extinctia; acest episod are la baza un artificiu romantic calatoriamentala, imaginara in timp a batranului dascal.Poetul evoca imaginea universului dinaintea creatiei primordiale; reface poeticimaginea haosului, formuland notiunile filozofice in maniera mitica. Evoca un timp miticprin sintagma la-nceput. O sursa de inspiratie poate fi Imnul creatiunii din epopeeaindiana Rig-Vede, care contine idei si sintagme aproape identice: Nu era fiinta , nu eranici nefiinta, atunci; in Scrisoarea I: La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,/Pe cand totul era lipsit de viata si vointa,/ Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns/ Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns/ Fu prapastie? genume? Fu noianintins de apa?Poetul neaga cunoasterea rationala: N-a fost lume priceputa si nici minte sopriceapa dar si pe cea senzoriala: Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.Conform vechii filozofii indice, se presupune ca idea preexista materie: Umbra celornefacute nu-ncepuse-a se desface.Atributul acestui cadru este eterna pace.In toate cosmogoniile, intunericul precede lumina, iar dimensiunile nu exista, ele secreeaza progresiv, fiind cuprinse in neant, in haos; increatul atemporalitatii.Geneza inseamna trezirea materiei din pacea eterna, trezire care se datoreazapunctului in miscare (samburele genezii dupa Kant): Dar deodat-un punct se miscacel intai si singur. Iata-l/ Cum din chaos face muma, iara el devine tatal/ Punctu-acela demiscare, mult mai slab ca boaba spumei,/ E stapanul fara margini peste marginile lumii/De-atunci negura eterna se desface in fasii,/ De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii.La baza creatiei sta un impuls vital; punctul este miscat de o Forta Originara. Creatia se justifica de la sine, dar si prin intermediul dorului. Se dezvolta antiteza dintre planulterestru si cel cosmic, lumea oamenilor fiind minimalizata: Iar in lumea asta mare noi,copii ai lumii mici,/ Facem pe pamantul nostrum musuroaie de furnici. In vastitateaspatiilor, pamantul este locuit de microscopia popoare, oamenii sunt animati de vointaoarba de a trai (Schopenhauer) dorul nemarginit de viata. Lumea intreaga e o clipasuspendata in oceanul de intuneric; civilizatiile ce se succed pe pamant sunt neinsemnatein raport cu imensitatea spatiilor cosmice.

Gandul batranului dascal calatoreste apoi mii de veacuri inainte, cugetatorulvazand cum intregul univers se stinge. Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros/ Cumse-nchide ca o rana printre nori intunecosi,/ Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli inspat,/ Ei, din franele luminii si ai soarelui scapti;/ Iar catapeteasma lumii in adanc s-auinnegrit,/ Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit.Poetul insereaza motivul ruinelor, proiectat la scara intregului Univers, peste care seasterne din nou eterna pace. Prabusirea catapetesmei lumii amplifica deceptia poetuluiasupra destinului uman, neinsemnat in raport cu dimensiunile cosmosului.4) In tabloul al IV-lea , chiar destinul omului de geniu este supus unei degradarivizibile. Nemurirea ramane pentru batran o iluzie, care este sanctionata prin tonulcompatimitor o, sarmane. Posteritatea ignora valoarea, meritele reale; superioritateageniului este resimtita ca o grava ofensa. Cei limitati sunt preocupati mai degraba depacatele si vina omului de geniu, de cancanurile vietii biografice a acestuia: Toate micilemizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult ii va atrage decat tot ce ai gandit.Nimicnicia, zadarnicia actiunii, conducitatea lumii amplifica amaraciunea poetului,pentru ca in fata mortii, indiferent de inegalitatile din timpul vietii, toti sunt egali: Manacare-au dorit sceptrul universal si ganduri/ Ce-au cuprins tot universal incap bine-n patruscanduri.5) Tabloul al V-lea in acest tablou se revine la cadrul initial, reluandu-se motiveprecum: luna, imposibila soarta schimbatoare a umanitatii; visul, care atenueaza durereaexistentiala, lumanarea, dupa stingerea careia luna ridica mii de umbre.Luna dezvaluie, alaturi de frumusetile naturii, tristul adevar al identitatii oamenilorcu ei insisi si al tuturor cu omenia intreaga din perspectiva mortii : Si pe toti ce-n astalume sunt supusi puterii sortii/ Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!Scrisoarea I este un poem solemn, grav, o meditatie profunda asupra destinuluiuman si asupra celui universal.Limbajul este natural, limpede, expresiile intelectualizate alternand cu limbajulpopular.Poemul este structurat pe o ampla antiteza intre destinul omului comun si cel alomului de geniu, intre spatiul uman terestru si cel universal cosmic.Plasticitatea ideilor este amplificata prin intermediul figurilor de stil: epitetul(voluptoasa vapaie, noapte adanca etc.), metafora (luna tu, stapan-a marii),comparatia (ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit) etc.Prozodia: masura este ampla, de cinsprezece saisprezece silabe, ritmul trohaicnetinand dinamica discursului liric, rima pereche (rima feminina alterneaza cu ceamasculina)...gata 3

Scrisoarea I Tabloul I Alaturi de luceafar,Scrisoarea I este un poem de factura filosofica;aparuta in perioada de maturitate artistica a poetului,opera face parte din seria celor cinci scrisori publicate toate in 1881 cu exceptia scrisorii V,publicata in1886,fragmentat,si in 1890 integral.Titu Maiorescu,in editia sa din 1883,le va denumi cu termenul de satira;leva publica in Convorbiri literare,socotindu-le un ciclu untiar de opera,atat prin tematica,cat si prin formulaestetica.Motivul central al scrisorilor este conditia omului de geniu,atat in raport cu timpul,cat si cu societatea incare traieste.In Scrisoarea I

geniul se intrupeaza in imaginea inteleptului,in Scrisoarea II in imaginea artistului,iar in Scrisoarea III el este omul politic.In ultimele doua scrisori este satirizata profanarea sentimentului erotic intr-olume meschina si incapabila de a-si depasi propria limita.Imaginile simbol care apar in acest tablou sunt:luna siceasornicul,ipostaze ale infinitului si ale umanului.Ceasul prezinta imaginea timpului ireversibil al limitei,aimbatranirii si a mortii,pe cand luna este timpul infinit care invaluie lumea. Tabloul II Al doilea tablou scoate in evidenta diversele ipostaze umane;apar aici o multitudine de motive poetice: regele care isi imparte lumea, saracul,viata ca vis,moartea egalizatoare,iubirea de propria persoana,invatatul,negustorul, imaginea batranului dascal pusa in antiteza cu imaginile precedente dezvaluieconditia umana mizera a omului de geniu:haina roasa in coate,suferind de frig,el insa tine universul in degetul luimic asa cum alta data atlas sprijinea lumea pe umeri. Tabloul III Tabloul al III-lea este deosebit de tulburator prin imaginile pe care le evoca: nasterea cosmosului si disparitiaacestuia.Intrebarile care apar aici sunt

intrebari fara raspuns,care au rolul de a incarca expresia poetica si de asugera inceputurile universului.Versurile care prezinta prima miscare din univers,punctual de viata sunt foartetransate si maresc emotia oprind parka timpul in loc.Interjectia predicative iata! are rolul de a marca avalansadesfasurarii unei explozii de energie.Daca versurile anterioare prezentau parca un timp mort static,acuma expresiade vitalitate este extrem de puternica.Punctul acela de miscare mult mai slab ca boaba devine stapanul faramargini peste marginile lumii.Este prezentata desfacerea negurei eterne a vidului in fasii de viata: se formeazaluna,lumea,soarele si stihiile.La fel de grandioasa este imaginea mortii universului care are o viziuneapocaliptica,printr-o gradatie sugestiva,poetul avertizeaza asupra faptului ca omenirea inca mai are clipa si razacare insa se vor stinge odata cu extintia universului. Tabloul IV Al patrulea tablou este un fragment de satira care pune in prim plan conditia omului de geniu,a omului superior in comparatie cu societatea contemporana,o societate fara idealuri,o societate fara ambitii,care nu numai ca nuintelege omul superior,ci si il demigreaza.Incapabila de a intelege maretia geniului,lumea se va arata ca prefacuta,plina de vicii incercand sa murdareasca eea ce nu intelege:Neputand sa te ajunga,crezi c-or vrea sa teadmire.Acest vers demonstreaza continutul intregului tablou.Satira demascheaza viciile acestei lumi. Tabloul V Ultimul tablou este defapt o reluare a tabloului I; este foarte accentuata aici,starea de durere si de singuratate; eacelasi cadru nocturn,iar in final ultimele doua versuri concluzioneaza esenta intregii poezii: faptul ca universuleste un vis al nefiintei si ca in fata mortii cu totii suntem egali. gata 4

SCRISOAREA I - MIHAI EMINESCU - REFERAT

SCRISOAREA I este un poem filozofic cu o structura romantica, scris de Eminescu, aparut pentru prima data in Convorbiri literare la 1 februarie 1881. n totalitatea ei, ea este mai mult o meditaie asupra existenei pe tema fortuna labilis din Memento mori. Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structur romantic. El abordeaz n cadrul mai larg al relaie omului de geniu cu timpul i societatea omeneasc n genere, tema naterii, evoluiei i a unei previzibile stngeri a sistemului cosmic. Motivul central al celor cinci Scrisori l constituie soarta nefericit a omului de geniu n raport cu timpul n care triete i cu societatea meschin, superficiala, incapabil s-i neleag aspiraiile spre ideal. n "Scrisoarea I", geniul este ntruchipat de savant (omul de tiin), n "Scrisoarea II", omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), n "Scrisoarea III", el este omul politic. n "Scrisoarea IV" i "Scrisoarea V", poetul satirizeaz profanarea sentimentului de iubire ntr-o lume incapabil de a depi interese meschine. "Scrisorile" sunt, aadar, o unitate de gndire i de creaie n care poetul devine sarcastic i vehement n ilustrarea contrastului dintre ideal i real, poemele fiind satire ascuite izvorte dintr-o nalt contiin civic i artistic, dintr-un autentic patriotism eminescian. Iniial, "'Scrisorile s-au numit "Satire", ns Titu Maiorescu le-a schimbai numele. Ca specie literar, "epistola" sau "scrisoarea" a fost abordat nc din vechime de Horaiu, ale crui "Epistole" l-au fascinat pe Minai Eminescu nc din timpul audierii cursurilor n perioada studeniei la Viena. In literatura romn, aceasta specie fusese cultivat nainte de ctre Costache Conachi i Grigore Alexandrescu, n versuri, i de Costache Negruzzi, n proz. Eminescu duce acesta specie literar la desvrire. Tema poeziei. "Scrisoarea I" este un poem filozofic, de factur romantic, ilustrnd condiia omului de geniu, n ipostaza savantului, n raport cu timpul, societatea n general i eu posteritatea, surprinznd - totodat - n tablouri grandioase geneza i stingerea Universului. Sursele de inspiratie filozofica: care stau la baza meditaiei n acest poem le constituie, mai nti, filozofia indian, pe care exegeii o explic prin pasiunea poetului pentru limba sanscrit. Minai Eminescu a studiat "Poemul naturii" de Lucreiu, n care viziunea asupra naterii Universului const n micarea atomilor n vid. Stingerea soarelui i a Universului este byronian, iar aceea a identitii omenirii din versul "Unul e n toi, tot astfel precum una e n toate",

reproduce gndirea lui Heraclit. Pentru Eminescu, noiunile de timp i venicie sunt antitetice, dup cum gndirea lui Schopenhauer susine c eternitatea este o negaie a timpului. De asemenea, ntr-un manuscris eminescian au fost gsite note ce nregistrau teoria cosmogonic susinut de Kant i Laplace. Cu certitudine, Eminescu se inspir din mitologia popular romneasc privind facerea lumii, care susine ideea c smburele creator a luat natere dintr-un vrtej de spum de pe suprafaa mrii aflate ntr-un ntuneric fr margini. "Scrisoarea I" este un poem cosmogonic, motiv ce se regsete i n alte poezii ("Rugciunea unui dac", "Memento mori", "Gemenii"), precum i n proza "Srmanul Dionis". "Scrisoarea I" este o meditaie filozofic despre spaiu i timp, despre existen, dar i o satir eu accente elegiace privind soarta nefericit a omului de geniu n societatea contemporan i n raport cu eternitatea. Structura poemului. Compoziional, "Scrisoarea I" poemul este alctuit din cinci pri, din care prima parte i a cincea reia motivul contemplaiei.

n prima parte motivul contemplaiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. n opziie cu omul, luna devine zeitatea omniprezent i omnireient aflat sub zodia eternitii, adic a timpului universal, fr nceput i sfrsit. Astfel n aceast parte, poetul introduce dou motive romantice dragi siei: motivul timpului bivalent. Timpul individual "doar ceasornicul urmeaz lung-a timpului crare", i timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".

n partea a doua - versurile 7-38 - nuaneaz motivul lunii ca astru tutelar al fpturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Aceast parte a poemului fascineaz prin densitatea ideilor, sugestiilor i motivelor i are ea nsi structura de sine stttoare. Poetul creeaz imaginea global, de dimensiuni terestre, a privelitelor ce se ofer ochiului contemplativ al lumii palate i cetai i de aici "n cte mii de case lin ptruns-ai prin fereti, / Cte fruni pline de gnduri, gnditoare le priveti !". Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul l nfieaza ntr-o serie de ipostaze de la rege pn la sarac, de la geniu pn la neghiob, de la tnrul preocupat de buclele sale i negustorul cei numr bogiile, pn la btrnul dascal care cerceteaz necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhauerian i anume identitatea n faa morii: "Dei trepte deosebite

le-au ieit din urna sorii, / Deopotriv-i stpnete raza ta i geniul morii; / La acelai ir de patimi deopotriv fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !".

Dup un alt ir de ipostaze, fa de care cititorul simte ironia poetului, acesta se oprete ndelung la condiia vitreag a omului de geniu, pe care l pune ns n antiteza|antitez cu individualizrile anterioare: "Uscativ aa cum este, grbovit i de nimic, / Universul fr margini e n degetul lui mic".

Dar nainte de a ajunge la satir, Eminescu prezint o cosmogonie (39-86) n partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, n scrierile lui Kant, dar i n miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nscut prin micarea unui punct. Exist un macrocosmos i un microcosmos. Oamenii in de lumea cea mic, lumea cea mare e "vis al nefiinei", al hoonului iniial care se poate reinstaura. i aici ca i n Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugettorului de a gndi cosmogonia, n opozoie cu mercantilismul si, pentru a o restrnge apoi treptat: de la pustiuri, la codri i izvoare; de la "mictoarea marilor singurtate", la trmuri, neschinria omului comun.

Att n tabloul genezei ct i n acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi "vin din sure vai de haos" n forma de uriae roiuri, scpate din frnele luminirii planetele se arunca rebele n spaii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Btrnul dascl ntrevede sfritul prin rcirea soarelui i pierderea forei lui de atracie pn ce "Timpul mort i-ntinde trupul i devine vecinicie". Dup aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflecie.

Partea a patra (87-144) este comparat poziiei vitrege a cugettorului de geniu n, lumea semenilor si. Dar nici aici problematica social a geniului nu e abordat direct, pentru c dasclul continu n mod firesc s cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare n care apare din nou identitatea oamenilor ca ei nii i cu omenirea ntrega: "Unul e n toi, tot astfel precum una e n toate"(dup textele indice ). Frmntarea voinelor mrunte se lovete de inexorabilul destin al timpului ireversibil: "Ce-o s-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gndesc ?.../ Ca i vntu-n valuri trece peste traiul omenesc.". Idei schopenhaueriene mai apar i aici. Impesibilitatea cunoaterii proprie vieei - pentru c singura clip sigur de existen e cea prezent - clar considerarea operei omului de geniu la

direcia ru voitoare a invidioilor: "i cnd propria ta viaa singur n-o tii pe de rost,/ O s-i bat alii capul s-o patrunz cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite aezat i el, un brac, / Aticismul limbii tale o s-l pun la cntri, / Colbul ridicat din carte-i l-o sufla din ochelari / i te-o strnge-n dou iruri, aezndu-te la coad, / n vro not prizrit sub o agin neroad". Din sarcasmul su mpotriva detestabilei mrginiri i ngmfri a filistinului, izvorte poziia contemporanului care va gsi prelejul s se autoglorifice pn i n discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, nencreztor, va pune la "cntar" peste un veac, cel mult "aticismul", elegana limbii, "n vro nota prizrit sub o pagin neroad". n cazul acesta dasclul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obine recunoaterea meritelor sale nici mcar n posteritate pentru c incompetena (i nepsarea) comoditatea i eaua credin vor conduce la ignorarea adevratei opere, totul rezumndu-se la "biografia subire", creia-i vor gsi "pete multe, rutai i mici scandele, pcatele i vina / Oboseala, slbiciunea, toate relele ce sunt / ntr-un mod fatal legate de o mn de pamnt". Pentru c "Astea toate te apropie de dnii... Nu lumina / Ce n lumeai revrsat-o".

n partea a cincea (145-156) se revine la motivele iniiale; contemplarea proprie vieii i a vieii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvluie, alturi de frumuseile eterne ale naturii, crudul i tristul adevr al identitii tuturor oamenilor cu ei nii i a tuturor laolalta n perspectiva morii: "i pe toi ce-n ast lume sunt supui puterii sorii / Deopotriv-i stpnete raza ta i geniul morii!". Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modaliti uimitoare att n ceea ce privete lexicul, ct i prozodia sau figurile de stil. ""mbinarea surprinztoare a limbajului popular i a celui intelectual, ns fr abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaz stilul acestui poem prin cteva trsturi: - naturaleea i prospeimea limbajului poetic este dat de elemente vechi, populare, regionalisme i arhaisme folosite: "gene ostenite", "ceasornicul", "suflu-n lumnare", "fereti", "osebite", "rboj", "prizrit", "colb"; - expresia intelectualizat este prezent, mai ales, n tabloul comogonic, unde Eminescu sugereaz mituri, idei filozofice, etice, care oblig la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe cnd fiin nu era, nici nefiin" trimite la imnurile creaiunii din Rig-Veda sau amintete de ideile lui Schopenhauer: "stpnul fr margini peste marginile lumii"; De asemenea, sunt prezente expresii livreti : "precum Atlas n vechime", "microscopice' popoare", "ne succedem generaii;

* Viziunea antitetic asupra lumii, realizata prin antiteza specifica poeilor romantici: - antitez compoziional: tabloul cosmogonic cu cel satiric; - antitez ideatic: "unul caut-n oglind..." - "altul caua n lume... - antitez la nivelul vocabularului: "fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul i trecutul"; prin derivare: "fiin nu era, nici nefiin"; * lipi tetele morale i ornante construiesc un fundal descriptiv corespunztor sentimentelor poetului: "mictoarea mrilor singurtate", "galbenele file", "btrnul dascl", "timpul mort", "ironic grimas", "universul cel himeric"; * Comparaiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas n vechime", "ca i spuma nezrit", "ca o mare fr-o raz"; * Personificrile ilustreaz desvrita familiaritate a poetului cu natura terestr i cosmic deopotriv: "luna vars peste toate voluptoasa ei vpaie", "codru-ascund n umbr strlucire de izvoar", "timpul mort i-ntinde trupul i devine vecinicie"; * Metaforele sunt numeroase cu i epitetele i au capacitatea de a vizualiza ideile: "Lima sorii", "colonii de lumi pierdute", "muti de-o zi", "din ungherul unor crieri"; * Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. n prima parte a poemului, rima este feminin (silabe neaccentuate), iar n partea de satir rima este masculin, ilustrnd tonul retoric. Rima este aici absolut inedit, fapt ce a strnit reacii impresionante n epoc; Eminescu rimeaz "mititel/el", "adnc/nc", "recunoasc-l/dascl", "iat-l/Tatl".

Lucrarea a declansat foarte multe comentarii erudite si filozofice pe marginea ideilor ei generale. Faptul era de asteptat, avand in vedere ca "Scrisoarea I" propune o cosmigonie cu radacini indepartate in "Imnul creatiei" din Rig-Veda, si cu implicatii mai noi de cultura izvorate din lectura schopenhaueriana ale poetului . gata 5

(comentariu literar)

Seria celor cinci Scrisori, publicate n 1881, din februarie pn n septembrie, cu exceptia Scrisorii V, aprut fragmentar n 1886 si integral post-mortem,

face parte din opera de maturitate artistic a lui Mihai Eminescu.

Scrisorile au fost publicate n Convorbiri literare si alctuiesc un ciclu de poeme unitare prin tematic si modalitate artistic.

Motivul central al celor cinci Scrisori l constituie soarta nefericit a omului de geniu n raport cu timpul n care trieste si cu societatea meschin, superficial, incapabil s-i nteleag aspiratiile spre ideal.

n Scrisoarea I, geniul este ntruchipat de savant (omul de stiint), n Scrisoarea II, omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), n Scrisoarea III, el este omul politic. n Scrisoarea IV si Scrisoarea V, poetul schiteaz profanarea sentimentului de iubire ntr-o lume incapabil de a depsi interese meschine.

ncadrndu-se n contextul romantic european, Mihai Eminescu raporteaz, n cele cinci Scrisori, realul la ideal si d idealului dreptul de existent, chiar dac acesta poate rmne ca o simpl iluzie. Idealul de literatur este propus n Scrisoarea II, cel patriotic n Scrisoarea III, iar cel erotic se descifreaz n Scrisoarea IV. De fiecare dat, idealului i se contrapune realul vzut n sens ironic, satiric si chiar sarcastic.

n Scrisoarea I - poem filozofic de factur romantic, aprut la 1 ianuarie 1881 Mihai Eminescu abordeaz pe larg conditia geniului fat-n fat cu idealul cugetrii proprii, dar si cu situarea sa ntr-o lume meschin, incapabil de a ntelege si ntrupa un atare ideal. Tocmai de aceea, structura poemului este neaprat antitetic, prefigurndu-se, de fapt, doua existente total diferite: una, dat de macrounivers si microtip, apartine Geniului; cealalt - concret si detestabil - este a lumii "microscopice". Poemul raporteaz prin urmare o meditatie la o satir. si ambele se realizeaz din superioara perspectiv a Geniului n peisajul lunar umanizat de la nivelul contemplatiei poetice.

Putem spune deci c structura poemului este organizat pe dou coordonate fundamentale, asa dup cum geniul apare n dou ipostaze. Prima, aceea de cugettor, d nastere unei profunde meditatii filozofice, pe cnd cea de-a doua, care const n relatia omului superior cu societatea omeneasc si cu posteritatea, conduce spre satir.

Poemul se remarc printr-o extraordinar bogtie 353p1521d de teme si motive, aceasta fiind pentru Eminescu o modalitate de a putea cobor la originile lumii sau de a sugera necuprinsul. El apeleaz n special la motivul contemplatiei, pe care l pune sub zodia timpului ireversibil pentru om, timp care cuprinde trei motive: fugit irreparabile tempus, fortuna labilis si vanitas vanitatum.

Structurat armonic, cu densitate ideatic, poemul cuprinde cinci tablouri n care se ngemneaz cugetarea nalt cu expresia desvrsit.

Cele sase versuri ce alctuiesc tabloul nti ( "Cnd cu gene ostenite sara suflun lumnare, / Doar ceasornicul urmeaz lung-a timpului crare, / Cci perdelele-ntr-o parte cnd le dai, si n odaie / Luna vars peste toate voluptoasa ei vpaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreag scoate / De dureri, pe care ns le simtim ca-n vis pe toate.") fixeaz cadrul, vizualizeaz spatiul reveriei poetice. Omul este vzut n opozitie cu luna, care este o zeitate omniprezent si omniscient, aflat si ea sub semnul eternittii, adic al timpului universal fr nceput si sfrsit. Pentru Eminescu, luna este deodat "stapn-a mrii" (esent a imensittilor), alintoare de suferinte si stimulatoare de gndiri si meditatii; ea este prin urmare autenticul centru al universului romantic. Dintr-un colt de univers, scldat n lumina palid si rece a lunii, pornesc gndurile poetului, amplificate pn la hiperbolizare de frumusetea noptii, dar si de izolarea ntre peretii austeri ai unei odi srace, unde "doar ceasornicul msoar lunga timpului crare". Cadrul acesta romantic anesteziaz simturile, din "noaptea amintirii" ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternantelor ntre luciditate si visare, meditatia eminescian trece cu usurint de la strlucirea descriptiv la sarcasmul satiric, de la dispret la mpcare, de la indignare la ntelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Prin atmosfera de meditatie n care strbate sentimentul de melancolie tabloul cstig n grandoare: "Luna vars peste toate voluptatea ei vpaie, / Ea, din noaptea amintirii o vecie-ntreag scoate / De dureri, pe care ns le simtim ca-n vis pe toate".

n acest prim tablou sunt introduse dou motive romantice foarte dragi poetului: motivul timpului bivalent: timpul individual "Doar ceasornicul msoar lunga timpului crare" si timpul universal, reprezentat prin motivul lunii: "Ea din noaptea amintirii o vecie ntreag scoate". Sintagma lunga timpului crare subliniaz scurgerea nentrerupt a vremii, iremediabila trecere, termenul

crare imprimnd originalitate imaginii. Cuvintele populare, cu rezonant arhaic sau regional ostenite, sara, odaie, vpaie, o vecie - adncesc accentele maiestuase ale versurilor, "ntruchipri ale poeziei nsesi".

Tabloul al doilea, mult mai ntins (v. 7-40 - "Lun tu, stapn-a mrii, pe a lumii bolt luneci / si gndirilor dnd viat, suferintele ntuneci; / Mii pustiuri scnteiaz sub lumina ta fecioar, / si cti codri-ascund n umbr strlucire de izvoar! / Peste cte mii de valuri stpnirea ta strbate, / Cnd plutesti pe misctoarea mrilor singurtate! / Cte trmuri nflorite, ce palate si cetti, / Strbtute de-al tu farmec tie singur-ti arti! / si n cte mii de case lin ptruns-ai prin feresti, / Cte frunti pline de gnduri, gnditoare le privesti! / Vezi pe-un rege ce-mpnzeste globu-n planuri pe un veac, / Cnd la ziua cea de mne abia cuget-un srac... / Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta si geniul mortii; // La acelasi sir de patimi deopotriv fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! / Unul caut-n oglind de-si bucleaz al su pr, / Altul caut n lume si n vreme adevr, / De pe galbenele file el adun mii de coji, / A lor nume trectoare le nsamn pe rboj; / Iar altu-mparte lumea de pe scndura trbii, / Socotind ct aur marea poart-n negrele-i corbii. / Iar colo btrnul dascl cu-a lui hain roas-n coate, / ntr-un calcul fr capt tot socoate si socoate / si de frig la piept si-ncheie tremurnd halatul vechi, / si nfund gtu-n guler si bumbacul n urechi; / Usctiv asa cum este, grbovit si de nimic, / Universul fr margini e n degetul lui mic, / Cci sub frunte-i viitorul si trecutul se ncheag, / Noaptea-adnc-a veciniciei el n siruri o dezleag; / Precum Atlas n vechime sprijinea cerul pe umr / Asa el sprijin lumea si vecia ntr-un numr. // Pe cnd luna strluceste peste-a tomurilor bracuri, / ntr-o clip-1 poart gndul ndrt cu mii de veacuri") realizeaz un prim salt dintr-un plan ntr-altul. Pretextul este luna. Poetul o contempl, o invoc (Lun, tu, stpn-a mrii, pe a lumii bolt luneci, / si gndirilor dnd viat, suferintele ntuneci") si, treptat, ochiul su se substituie metaforic ochiului lunii. Se produce o modificare n sistemul de referint, o proiectare din micro n macrocosmos. Capacitatea de cuprindere a gndului poetic devine astfel urias. Din perspectiv cosmic, privind spre planeta Pmnt, se relev un un spectacol grandios si tragic.

Cadrul pe care l construieste Eminescu este de la general la particular, de la panorama Universului pn la gndurile omului. Luna guverneaz de la mii pustiuri, la codri, izvoare, mri, trmuri nflorite, palate si cetti, apoi n mii de case lin ptruns-ai prin feresti, pn la gndurile oamenilor, pe care gnditoare le privesti.

n cealalt ipostaz, de martor al celor ce se petrece pe Pmnt, luna mediteaz asupra problemelor omenirii. Ea asist la ceea ce se petrece n lume, iar imaginile prezentate se gsesc n antitez: ea vede mai nti un rege ce-mpnzeste globu-n planuri pe un veac / Cnd la ziua cea de mine abia cuget-un srac; unul este preocupat de aspectul su fizic - caut-n oglind desi bucleaz al sau pr - n timp ce altul caut n lume si n vreme adevr etc.

Ideea egalittii oamenilor, a conditiei omului n lume, supus destinului, ca orice muritor n fata mortii este ilustrat de Eminescu foarte sugestiv n versurile: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotriv fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"

Dincolo de o atare "judecat" a trectoarei lumi terestre, poetul vizeaz pe larg tabloul dasclului care trebuie s fie un anume corespondent al su. De fapt, de undeva, din naltul cerului, chiar luna caut un asemenea simbol, care - la rndul su - resimte nevoia lunii stimulatoare a meditatiei si cercetrii. Portretul lui este alctuit pe motivul aparentelor nseltoare: n haina lui roas n coate, tremurnd de frig ntr-un vechi halat, cu gtul n guler si cu bumbac n urechi, usctiv, grbovit si de nimic, el dezleag prin magia numerelor "noapteadnc-a vesniciei", universul fr margini fiind "n degetul lui mic", "cci sub frunte-i viitorul si trecutul se ncheag", capt coerent si sens. Prin urmare, dasclul-geniu este adus n antitez cu individualittile umane propuse anterior, spre a defini desvrsirea nenteleas, nsingurat, dedus la fericirea distant si rece.

Ajuns ntr-un asemenea moment, Eminescu doreste ptrunderea macrospatiului si macrotimpului (ca o replic adresat micimii terestre), ceea ce se va realiza sub semnul, contemplatiei corespondentului su - dasclul, cel care "sprijin lumea si vecia ntr-un numr". Pentru a demonstra uriasa fort de gndire a geniului, Eminescu proiecteaz o superb imagine poetic a cosmosului, a nasterii si stingerii universale, care devine apoi pretext al unei satire sarcastice mpotriva societtii mediocre, incapabil s sesizeze, s promoveze si s sustin valoarea adevrat.

Tabloul cosmogonic (v.41-86 - "La-nceput, pe cnd fiint nu era, nici nefiint, / Pe cnd totul era lips de viat si voint, / Cnd nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns... / Cnd ptruns de sine nsusi odihnea cel neptruns / Fu

prpastie? genune? Fu noian ntins de ap? / N-a fost lume priceput si nici minte s-o priceap, / Cci era un ntuneric ca o mare fr-o raz, / Dar nici de vzut nu fuse si nici ochi care s-o vaz. / Umbra celor nefcute nu-ncepuse-a se desface, / si n sine mpcat stpnea eterna pace!... / Dar deodat-un punct se misc... cel nti si singur. Iat-1 / Cum din chaos face mum, iar el devine Tatl... / Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii / E stpnul fr margini peste marginile lumii... / De-atunci negura etern se desface n fsii, / De atunci rsare lumea, lun, soare si stihii... / De atunci si pn astzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vi de chaos pe crri necunoscute / si n roiuri luminoase izvornd din infinit, / Sunt atrase n viat de un dor nemrginit / Iar n lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pmntul nostru musunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, osteni si nvtati / Ne succedem generatii si ne credem minunati; / Musti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, / n acea nemrginire ne-nvrtim uitnd cu totul / Cum c lumea asta-ntreag e o clip suspendat, / C-ndrtu-i sinainte-i ntuneric se arat. / Precum pulberea se joac n imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza nceteaz, / Astfel, ntr-a veciniciei noapte pururea adnc, / Avem clipa, avem raza, care tot mai tine nc... / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbr-n ntuneric, / Cci e vis al nefiintei universul cel himeric... // n prezent cugettorul nu-si opreste a sa minte, / Ci-ntr-o clip gndu-1 duce mii de veacuri nainte; / Soarele, ce azi e mndru, el l vede trist si ros / Cum se-nchide ca o ran printre nori ntunecosi, / Cum planetii toti ngheat si sazvrl rebeli n spat, / Ei, din frnele luminii si ai soarelui scpati; / Iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit, / Ca si frunzele de toamn toate stelele-au pierit; / Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, / Cci nimic nu se ntmpl n ntinderea pustie, / si n noaptea nefiintii totul cade, totul tace, / Cci n sine mpcat rencep-eterna pace..."), care asimileaz si retopeste, ntr-o viziune proprie, idei si motive din vechile scrieri indiene (Imnul creatiei din Rig-Veda), din mituri grecesti si crestine, din Kant, Laplace si Schopenhauer, are trei secvente distincte, configurnd haosul, geneza si moartea universal (sau Facerea, Evolutia, Viitorul).

Haosul (v.41-50) este sugerat prin mperecherea fantastic a absentelor ("Lanceput, pe cnd fiint nu era, nici nefiint, / Pe cnd totul era lips de viat si voint, / Cnd nu s-ascundea nimic, desi tot era ascuns./ Cnd ptruns de sine nsusi odihnea cel nepruns. / Fu prpastie? Genune? Fu noian ntins de ap? / N-a fost lume priceput si nici minte s-o priceap, / Cci era un ntuneric ca o mare fr-o raz, / Dar nici de vzut nu fuse si nici ochiu care s-o vaz. / Umbra celor nefcute nu-ncepuse a se desface, / si n sine mpcat stpnea eterna pace!."), realizat stilistic prin alturarea antitetic a materiei verbale: fiintnefiint; nu se ascundea nimic - tot era ascuns; ptruns - neptruns; lume priceput - minte s-o priceap etc. Haosul, n viziunea lui Eminescu, este

indefinit (prpastie, genune, noian ntins de ap), invizibil (cci era un ntuneric ca o mare fr-o raz), lipsit de viat si voint, fr constiint de sine (n-a fost lume priceput si nici minte s-o priceap), dominat de nemiscare absolut (si n sine mpcat stpnea eterna pace).

Geneza (v.51-74 - "Dar deodat-un punct se misc... cel nti si singur. Iat-1 / Cum din chaos face mum, iar el devine Tatl... / Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii / E stpnul fr margini peste marginile lumii... / De-atunci negura etern se desface n fsii, / De atunci rsare lumea, lun, soare si stihii... / De atunci si pn astzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vi de chaos pe crri necunoscute / si n roiuri luminoase izvornd din infinit, / Sunt atrase n viat de un dor nemrginit. / Iar n lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pmntul nostru musunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, osteni si nvtati / Ne succedem generatii si ne credem minunati; / Musti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, / n acea nemrginire ne-nvrtim uitnd cu totul / Cum c lumea asta-ntreag e o clip suspendat, / C-ndrtu-i si-nainte-i ntuneric se arat. / Precum pulberea se joac n imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza nceteaz, / Astfel, ntr-a veciniciei noapte pururea adnc, / Avem clipa, avem raza, care tot mai tine nc.../ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbr-n ntuneric, / Cci e vis al nefiintei universul cel himeric...") este tulburtoare prin exceptionala capacitate de constructie mito-poetic. Pacea etern a increatului este tulburat de miscarea initial a unui punct creator, care face din haos "mum", iar el devine Tatl: Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stpnul fr margini peste marginile lumii.

Prin forta lui demiurgic, negura etern se desface n fsii, apar galaxiile (colonii de lumi pierdute), sistemele solare, soarele, pmntul si lumea.

n acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic, care anticipeaz sarcasmul satiric din partea urmtoare a poemului. Vzut prin ocheanul ntors al infinitului, lumea este alctuit din microscopice popoare, fixate pe o planet ct firul de praf, iar oamenii.musti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul - sunt exponenti ai vointei oarbe de a tri, a mecanismelor egoiste, ai spiritului gregar si al megalomaniei, care se suuced generatii si se cred minunati, uitnd cu totul cum c lumea ast-ntreag e o clip suspendat, / c-ndrtu-i si nainte-i ntuneric se arat. Pentru a face inteligibil spectacolul cosmic al genezei, pentru a-l aduce la un nivel adecvat posibilittilor umane de a percepe timpul si spatiul, Eminescu gseste o comparatie extrem de plastic. Galaxiile n rtcirea lor (pe care anterior le numise roiuri luminoase izvornd

din infinit) sunt ca firisoarele de praf plutind ntr-o raz de lumin care ptrunde ntr-o camer obscur: Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbr-n ntuneric,/ Cci e vis al nefiintei universul cel himeric..

Ideea c "viata e vis al mortii eterne" apare adeseori n poezia lui Eminescu (apare si n Momento mori si n finalul poemului mprat si proletar). Motivul este preluat prin intermediul lui Schopenhauer de la dramaturgul spaniol Calderon de la Barca, autorul piesei La vida es sueo.

Stingerea universului (v.75-86 - "n prezent cugettorul nu-si opreste a sa minte, / Ci-ntr-o clip gndu-1 duce mii de veacuri nainte; / Soarele, ce azi e mndru, el l vede trist si ros / Cum se-nchide ca o ran printre nori ntunecosi, / Cum planetii toti ngheat si s-azvrl rebeli n spat, / Ei, din frnele luminii si ai soarelui scpati; / Iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit, / Ca si frunzele de toamn toate stelele-au pierit; / Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, / Cci nimic nu se ntmpl n ntinderea pustie, / si n noaptea nefiintii totul cade, totul tace, / Cci n sine mpcat rencep-eterna pace...") - sfrsitul lumii, apocalipsa, extinctia, escatologia - motiv mitic fundamental, apare la Eminescu ntr-o proiectare succesiv fabuloas: mai nti ca o moarte termic a sistemului solar (soarele, ce azi e mndru, el l vede trist si ros / cum se-nchide ca o ran printre nori ntunecosi) urmat de un colaps gravitational, de o prbusire a planetilor scpati din frnele luminii si apoi, treptat, la dimensiuni inimaginabile, de disparitia stelelor (ca si frunzele de toamn toate stelele-au pierit), de ntunecarea orizonturilor cosmice (iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit) si de recderea tuturor ce-au fost pn atunci n miscare n noaptea nefiintei, pentru a rencepe mpacat n sine eterna pace, haosul primordial.

Viziunea aceasta enorm valorific datele mai noi ale astrofizicii moderne, pe care Eminescu le armonizeaz cu alte ecouri din filozofia escatologic a lumii, pentru a recompune o imagine poetic de o mare putere de plasticizare, emotionant prin capacitatea de a conferi corporalitate liric unor notiuni abstracte ca timpul, spatiul, infinitul, atractia stelelor, tcerea universal, increatul.

ntregul tablou cosmologic are n economia poemului o functie polemic. Prin el se creeaz scara valoric ntre geniu si omul comun, exponent al mediocrittii nivelatoare, specifice societtilor umane egoiste si filistine (multumite de sine,

mrginite n vederi, meschine, ipocrite si lase).

Tabloul al patrulea (v.87-144 - "ncepnd la talpa nssi a multimii omenesti / si suind n susul scrii pn' la fruntile criesti, / De a vietii lor enigm i vedem pe toti munciti, / Fr-a sti s spunem care ar fi mai nenorociti... / Unul e n toti. tot astfel precum una e n toate, / De asupra tuturora se ridic cine poate, / Pe cnd altii stnd n umbr si cu inima smerit / Nestiuti se pierd n tain ca si spuma nezrit - / Ce-o s-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gndesc?... / Ca si vntu-n valuri trece peste traiul omenesc. // Fericeasc-1 scriitorii, toat lumea, recunoasc-1... / Ce-o s aib din acestea pentru el, btrnul dascl? / Nemurire, se va zice. Este drept c viata-ntreag, / Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leag. / De-oi muri - si zice-n sine - al meu nume o s-1 poarte / Secolii din gur-n gur si 1-or duce mai departe, / De a pururi, pretutindeni, n ungherul unor crieri / si-or gsi, cu al meu nume, adpost a mele scrieri! / O, srmane! tii tu minte cte-n lume-ai auzit, / Ce-ti trecu pe dinainte, cte singur ai vorbit? / Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fsie, / Vre o umbr de gndire, ori un petec de hrtie; / si cnd propia ta viat singur n-o stii pe de rost, / O s-si bat altii capul s-o ptrunz cum a fost? / Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brcuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o s-1 pun la cntari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / si te-o strnge-n dou siruri, asezndu-te la coad, / n vro not prizrit sub o pagin neroad. // Poti zidi o lume-ntreag, poti s-o sfarmi... orice-ai spune, / Peste toate o lopat de trn se depune. / Mna care-au dorit sceptrul universului si gnduri / Ce-au cuprins tot universul ncap bine-n patru scnduri... / Or s vie pe-a ta urm n convoi de-nmormntare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepstoare... / Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tu umbr. Iat tot ce te asteapt. / Ba s vezi... posteritatea este nc si mai dreapt. // Neputnd s te ajung, crezi c-or vrea sa te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subtire / Care s-o-ncerca s-arate c n-ai fost vrun lucru mare, / C-ai fost om cum sunt si dnsii... Mgulit e fiecare / C n-ai fost mai mult ca dnsul. si prostatecele nri / si le umfl orisicine n savante adunri / Cnd de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte / C-o ironic grimas s te laude-n cuvinte. / Astfel ncput pe mna a oricrui, te va drege, / Rele-or zice c sunt toate cte nu vor ntelege... / Dar afar de acestea, vor cta vietii tale / S-i gseasc pete multe, rutti si mici scandale - / Astea toate te apropie de dnsii. Nu lumina / Ce n lume-ai revrsat-o, ci pcatele si vina, / Oboseala, slbiciunea, toate relele ce sunt / ntr-un mod fatal legate de o mn de pmnt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult i vor atrage dect tot ce ai gndit.") este o satir. Meditatia eminescian si modific acum accentele, trece de la contemplatia uimit a spectacolului cosmic, recreat prin forta de gndire a unei minti geniale, la contemplarea sarcastic a mizeriei umane, pe care o revars n

lume o societate mrginit, incapabil s-si depseasc conditia egoist. Satira ia forme romantice, este vehement si absolut si se realizeaz poetic printr-o retoric a dispretului. Ea contine elemente de meditatie filozofic, avnd un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt ca niste sentinte exprimate cu indignare si amrciune de ctre poet.

Tema de la care porneste Eminescu este cea a destinului social al geniului, figurat prin "btrnul dascl". Dac lumea este cum este (unul e n toti, tot astfel precum una e n toate - motivul filozofic al identittii omenirii cu individul si al acestuia cu omenirea) si de asupra tuturora se ridic cine poate, geniul st n umbr si se pierde nestiut n tain ca si spuma nevzut. Nimnui nu-i pas ce vrea el si ce gndeste.

Eminescu se ntreab dac omul de geniu, savantul, poate intra n nemurire prin opera sa, careia ia dedicat ntreaga viat: Ce-o s aib din acestea pentru el, btrnul dascl? / Nemurire, se va zice.Savantul sper ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor rmne n eternitate, parcurgnd secolele. Gloria si nemurirea sunt ns simple iluzii: si cnd propria ta viat singur n-o stii pe de rost, / O s-si bat altii capul s-o ptrunz cum a fost?

Eminescu stigmatizeaz si posteritatea, care va fi preocupat mai ales de biografia neinteresant si banal a omului de geniu si mai putin de importanta, de nsemntatea operei sale, prilej cu care poetul afirm nc o dat ideea scurgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectual, de preocupri sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se afl acesta n ierarhia societtii: "Poti zidi o lume-ntreg, poti s-o sfarmi .orice-ai spune, / Peste toate o lopat de trn se depune. / Mna care-au dorit sceptrul universuklui si gnduri / Ce-au cuprins tot universul, ncap bine-n patru scnduri."

Eminescu imagineaz funeraliile savantului, la care falsa solemnitate este ilustrat de incapacitatea posterittii de a descoperi si de a aprecia valoarea creatiei pe care o las n urnma lui savantul, fiind interesat numai de biografia subtire, deoarece mgulit e fiecare / C n-ai fost mai mult ca dnsul si vor rememora numai pete multe, rutti si mici scandale, adic tot ceea ce tine de omul obisniut, toate micile mizerii ale unui suflet chinuit. Ironia dispretuitoare a poetului se revars n continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu

sunt n stare sa aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea n vedere un discurs memoria savantului, ci va dori s arate ct de inteligent si de bun orator este el: "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slvindu-te pe tine.lustruindu-se pe el / Sub a numelui tu umbr. Iat tot ce te asteapt."

Neputnd s-l ajung si s-l nteleag, cei mici i vor croi un portret pe msur, vor aplauda "biografia subtire" care va ncerca s arate c n-a fost "vreun lucru mare", l vor tvli prin noroi si-l vor frmita n povesti derizorii: "Nu lumina / Ce n lume-ai revarsat-o, ci pcatele si vina, / Oboseala, slbiciunea, toate relele ce sunt / ntr-un mod fatal legate de o mn de pamnt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult i vor atrage dect tot ce ai gndit".

Tabloul al cincilea (v. 145-156 - "ntre ziduri, printre arbori ce se scutur de floare, / Cum revars luna plin linistita ei splendoare! / si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; / Amortit li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate, / Cci n propia-ne lume ea deschide poarta-ntrrii / si ridic mii de umbre dup stinsul lumnrii... / Mii pustiuri scnteiaz sub lumina ta fecioar, / si cti codri-ascund n umbr strlucire de izvoar! / Peste cte mii de valuri stpnirea ta strbate, / Cnd plutesti pe misctoarea mrilor singurtate, / si pe toti ce-n ast lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta si geniul mortii!") reprezint o ntoarcere la cadrul initial. Vehementa anterioar se stinge, un suflu elegiac cuprinde totul, ca dup o experient epuizant si fr sperante. Iesirea din reverie se face prin aceeasi fixare a cadrului poetic pe astrul noptii, stpn atotputernic peste pustiuri, peste codri, peste "misctoarea mrilor singurtate". Poetul si redobndeste luciditatea si trage concluzia, mbrcat n haina unei filozofii sceptice, c omul nu poate iesi din determinrile sale cosmice: "si pe toti ce-n ast lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta si geniul mortii!"

Finalul, rotund, produce aceeasi pendulare specific lui Eminescu ntre planul terestru si cel cosmic. Planul terestru este cel al unei lumi n care toti "sunt supusi puterii sortii", disponibilittilor aleatorii ale sansei sociale, norocului, deci ntmplrii. Planul cosmic, marcat prin simbolurile romantice ale eternittii - prin raza lunii si geniul mortii - amplific, printr-o reluare de oglinzi infinite, imaginea fragilittii omului pe pmnt, adevrata tem a meditatiei eminesciene.

Modalitatea poetic a relatiei om-univers se prezint n Scrisoarea I sub trei nftisri: una cosmic, alta sarcastic si o a treia elegiac. Cosmogonia creeaz sarcasmul, care ia forma unei satire la adresa umanittii mediocre, n care oamenii comuni si croiesc criterii existentiale si valorice n functie de mecanismele instinctualittii oarbe, se strng n societti dominate de inechitate si distrug, prin nentelegere sau indiferent, orice creatie autentic si pe orice creator de geniu. Eminescu merge ns mai departe n analiza conditiei umane, raportnd-o la univers. l vede pe om nu numai ca individ trector asezat pe treptele deosebite iesite din "urna sortii" terestre, dar si ca spet trectoare alunecnd inexorabil n neant. Din aceast ntelegere provine si modificarea de tonalitate din finalul poemului, care nvluie sarcasmul satirei ntr-un aer elegiac.

Punct de reper este ns cosmogonia, care tulbur spiritul prin concretetea poetic a abstractiilor sau prin orchestrarea subtil att a sensurilor mitologice retopite ntr-un discurs de mare valoare, ct si a limbii romne, pus pentru prima dat s armonizeze contrariile propriei materii verbale. Aceast integrare a fiintei eminesciene n spectacolul cosmic d nota cea mai nalta a inteligibilittii poetului romn, caracterul universal al operei sale, creeaz imaginea specific a modului su de ptrundere spre simtirea si ntelegerea tuturor.

Limbajul artistic specific liricii eminesciene, este construit din modalitti uimitoare att n ceea ce priveste lexicul, ct si prozodia sau figurile de stil.

mbinarea surprinztoare a limbajului popular si a celui intelectual, ns fr abuz de neologisme, particularizeaz stilul acestui poem prin cteva trsturi:

- Naturaletea si prospetimea limbajului poetic este dat de elemente vechi, populare, regionalisme si arhaisme folosite: gene ostenite, ceasornicul, suflu-n lumnare, feresti, osebite, rboj, prizrite, colb;

- Expresia intelectualizat este prezent, mai ales, n tabloul cosmogonic, unde Eminescu sugereaz mituri, idei filozofice, etice, care oblig la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe cnd fiint nu era, nici nefiint", trimite la imnurile creatiunii din Rg-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer: "stpnul fa margini peste marginile lumii". Expresii livresti

sunt si ele prezente: "precum Atlas din vechime", "microscopice popoare", "ne succedem generatii" etc.

Viziunea antitetic asupra lumii este realizat prin intermediul antitezei, procedeu specific poetilor romantici. Antiteza este prezent la nivel compozitional (tabloului cosmogonic opunndu-i-se cel satiric), la nivel ideatic ("unul caut-n oglind." - "altul caut n lume.") sau la nivelul vocabularului ("fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si trecutul", "fiint nu era, nici nefiint" etc).

Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunztor sentimentelor poetului: "misctoarea mrilor singurtate", "galbenele file", "btrnul dascl", timpul mort", "ironic grimas", "universul cel himeric".

Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas n vechime", "ca si spuma nezrit", "ca o mare fr-o raz".

Personificrile ilustreaz desvrsita familiaritate a poetului cu natura terestr si cosmic deopotriv: "luna vars peste toate voluptoasa ei vpaie", "codruascund n umbr strlucire si izvoar", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie".

Metaforele sunt numeroase, ca si epitetele, si au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri" etc. gata Mihai Eminescu a scris cinci Scrisori toate fiind traversate de ideea nepotrivirii dintre ideal si real.

Aparut la I ianuarie 1881, in revista Convorbiri literare, poemul intitulat Scrisoarea I este rezultatul unui proces de elaborare inceput cu ani inainte : Perpessicius situeaza primul grup de schite alcatuit de poet, intr-o perioda anterioara lui 1874.

Izvoarele din care s-a inspirat poetul sunt : Imnul creatiei, din vechea scriere indiana Rig-Veda, lucrarea Lumea ca vointa si reprezentare, A. Schopenhauer, teoria comsogonica a lui Kant si Laplace, poemul De rerum natura al lui Lucretiu, gandirea lui Heraclit.

Poemul Scrisoarea I este alcatuit dintr-o cosmogonie incadrata de doua meditaii. Pe plan ideatic, opera in discutie ar putea fi impartita in sase secvente : versurile 1 6 (cadrul nocturn) ; versurile 7 28 (spectacolul uman aflat sub semnul mortii), versurile 29 38 (imaginea batranului savant) ; versurile 39 86 (episodul cosmogonic) ; versurile 87 144 (meditatia pe tema destinului geniului) ; versurile 145-156 (revenirea la tabloul nocturn).

Primele sase versuri fixeaza cadrul nocturn al meditatiei : camera poetului, in linistea careia, ceasornicuzl masoara pasii timpului in vreme ce luna isi revarsa lumina ei calma.

Se contureaza astfel cele doua ipostaze ale marelui Timp. Prima ar fi timpul fiintei umane (individual), a carei durata (marfcata de ceasornic) se incheie in moarte.

Cea de-a doua ipostaza este timpul cosmic (universal) reprezentat prin eternele rotatii ale lunii. Alegerea acestui astru este cat se poate de potrivita, intrucat, numai sub lumina ei palida, existenta umana isi arata intreaga zadarnicie. Cele doua ipostaze ale timpului structureaza intregul poem.

Timpului uman i se subordoneaza episodul al doilea (infatisand furnicarul de oameni tutelati de geniul mortii versurile 7-28) ; tot aici se include imaginea batranului dascal (versurile 29-38) si fragmentul in care oamenii sunt comparati cu niste muste care traiesc o zi pe mica lor planeta (versurile 6174). In sfarsit, satira din partea a doua a poemului, in care este criticata lumea comuna, incapabila sa inteleaga geniul (versurile 87-144) se include tot aici.

Timpului cosmic i se subordoneaza episodul nasterii si cel al mortii universului (versurile 39-60 si 75-86).

Ultimel doua versuri reunesc ambele ipostaze. In al doilea episod al textului, poetul invoca luna (metafora stapana-a marii) si o urmeaza in drumul ei pe deasupra pamantului ; patrunde in mii de case pentru a da la iveala spectacolul uman derizoriu, in care toti suntem nume trecatoare curgand pe fluviul timpului. Din valurile lui, poetul scoate doi oameni (un rege si un sarac) peste care se arcuieste caelasi destin-identitatea in fata mortii. Ciclul scrisorilor reprezinta un moment de varf in cuprinsul creatiei eminesciene. Primele patru scrisori au fost publicate in "Convorbiri literare" in anul 1881, cand Eminescu se afla in perioada deplinei sale maturitati creatoare, dupa cum urmeaza Scrisoarea I (1 februarie), Scrisoarea II (1 aprilie), Scrisoarea III (1 mai), Scrisoarea IV (1 septembrie), iar Scrisoarea V a vazut lumina tiparului postum, abia in anul 1890,1 februarie, in aceeasi publicatie.

Scrisorile sunt prin contiutul lor si prin tonul vehement demascator, "satire" si nu este de mirare ca ele au si aparut chiar sub acest titlu: Satiral, Satira II, Satira III si Satira IV, in editia lui Titu Maiorescu, de la finele anului 1883 si inceputul anului 1884. Satira (latinescul "satura") este o specie de poezie cultivata in ca din antichitate, Horatiu si Juvenal fiind maestri ai genului. Eminescu il va fi avut ca model, desigur, pe Horatiu, dar temperamentul sau pasional l-a constrans sa se indeparteze de modelul clasic si le-a imprimat Scrisorilor o coloratura (mai) subiectiva specifica satirelor romantice.

Astfel, se poate spune ca Eminescu este mai aproape, in Scrisorile sale, de Victor Hugo, decat de Horatiu.

Ceea ce vizeaza Eminescu, in Scrisori, este o serie de aspecte critice ale societatii timpului sau: neintelegerea creatorului de geniu (Scrisoarea I), prostituarea artei, care devine o marfa si un mijloc de parvenitism (Scrisoarea II), politicianismul si demagogia patriotarda (Scrisoarea III), degradarea sentimentului erotic (Scrisoarea IV si V).

Dintre cele cinci satire, Scrisoarea I se detaseaza totusi, sub raport axiologic si poate fi considerata o adevarata capodopera Scrisoarea I atinge cele mai mari altitudini filozofice, avand cea mai complexa problematica dupa Luceafarul. De altfel, tema este aceeasi, ca si in Luceafarul: conditia omului superior, de geniu, numai ca are o mai pronuntata tenta sociala Omul de geniu este privit mai mult in context social, decat in Luceafarul, unde accentul cade pe experienta erotica Mai mult ca oriunde, in lirica eminesciana in Scrisoarea I, ironia romantica "Witz"-ul isi reintra in drepturi si se desfasoara in voie.

Nu putem intelege Scrisoarea I, decat pornind de la limpezirea si clasificarea conceptului de "ironie romantica", o forma speciala de ironie, care se deosebeste atat de mult fata de toate celelalte tipuri de ironie, daca ironia socratica se baza pe disimulatie, pe arta de a afisa ignoranta, naivitatea, fiind o capcana pentru interlocutori, iar ironia clasica viza diferite aspecte morale, vicii si defecte umane, ironia romantica este o ironie filozofica teoretizata de Friedrich Schlegel, creierul romantismului german, in celebrele sale Fragmente.

Read more: http://articole.famouswhy.ro/comentariul_poeziei_scrisoarea_i_scrisa_de_mihai_ eminescu_-_prima_parte/#ixzz1l96bNjtI

Ironia romantica se naste din contradictia dintre absolut si relativ, din constiinta relativitatii tuturor lucrurilor si presupune o detasare atat fata de obiect cat si fata de subiectul contemplator. Ironistul romantic rade de toti si de toate, chiar si de propria-i persoana pe care o considera neinsemnata in raport cu absolutul. Este o ironie care se intoarce asupra ei insisi, sub forma autoironiei, un badinaj superior, o gluma metrafizica, in care se strecoara o nuanta de joc si gratuitate.

Ironistul romantic rade pe seama lucrurilor grave si se preface a lua in serios aspectele cele mai derizorii ale existentei. Calitatile devin defecte si defectele devin calitati. Asumaridu-si o deplina libertate spirituala, ironistul romantic se comporta asemenea unui Demiurg, care creeaza si des fiinteaza lumi. Friedirich Schlegel numea aceasta ironie o "bufonerie transcedentala". Eminescu stapaneste, ca nimeni altul, in Scrisoarea V, intregul mecanism al ironiei romantice.

Prima conditie a ironiei romantice este aceea de a privi lumea de la o mare altitudine filosofica. Ironistul romantic isi alege un punct cosmic, din care contempla amuzat, spectacolul lumii. Acest punct cosmic este la Eminescu, astrul nocturn, cu al carui elogiu incepe Scrisoara I. Poetii romantici s-au intrecut in metafore ale lunii. Nici unul, insa nu a reusit metafore si imagini mai fastuoase ale luminii selenare, ca Eminescu. Luna "stapan-a marii" este o metafora regala, pe care nici un poet n-a mai izbutit-o vreodata.

Despre imensitatea marilor si oceanelor s-a tot vorbit, dar despre "miscatoarea marilor singuratate" numai Eminescu putea sa glasuiasca surprinzand acea impresie de solitudine dinamica pe care o sugereaza contemplarea intinderilor nesfarsite de ape. Sub lumina, plina de vraja si mister a lunii, natura isi dezvaluie si mai mult splendoarea Luna lumineaza nu numai pustiurile, codrii si izvoarele, tarmurile inflorite, dar si cetatile si palatele, cu toata gama preocuparilor umane. Luna nu este numai "stapan-a marii", dar si stapana peste o alta "mare": cea a patimilor omenesti, asociatie pe care Eminescu o face in spiritul filosofiei indiene, de care era atat de patruns.

Din perspectiva lumii si a eternitatii, inegalitatile sociale se estompeaza pana la disparitie, astfel incat nu mai e nici o deosebire esentiala intre un "rege" si un "sarac": "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,/ Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii". La aceleasi patimi sunt supusi toti muritorii, indiferent de pozitia sociala sau de calitatea lor intelectuala "La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,// Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi"

Ironia romantica se naste din distantare si relativism si creste in intensitate cand poetul semnaleaza diversitatea preocuparilor omenesti, de la cele mai banale si superficiale si pana la cele mai profunde si mai grave: "Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par, / Altul cauta in lume si in vreme adevar".

Totul culmineaza cu portretul 'batranului dascal", pasionat de aventura cunoasterii, prin care Eminescu ne ofera de fapt, un portret al omului de geniu, scotand in evidenta contrastul dintre infatisarea sa fizica umila si derizorie si grandoarea si vastitatea orizontului gandirii: "Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi/ isi infunda gatu-n guler si bumbacul

in ureche; Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic/ Universul fara margini e in degetul sau mic,/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga/ Noapteadanc-a vesniciei el in siruri o dezleaza;/ Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar/ Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar".

Cine este acest 'batran dascal", al carui efort titanic de a dezlega tainele universului este comparat cu cel al miticului Atlas? Dupa cum ne sugereaza una din variante, 'batranul dascal" nu este altul decat marele filozof german Immanuel Kant, pe care Eminescu il considera o culme de neatins a gandirii umane. Universul de gandire al '"batranului dascal" se intinde intre Geneza si Apocalipsa.

Dintre numeroasele viziuni cosmogonice, pentru reprezentarea Genezei, din Scrisoarea I, Eminescu a optat pentru cea din mitologia indiana Asa cum s-a remarcat, in versurile care celebreaza Geneza, se resimte influenta Imnului X, Imnul Creatiunii sau Imn catre Prajapati, din Rig-Veda. In mitologia indiana lumea are un creator, Prajapati, dar si un principiu creator Brahma, care reprezinta izvorul tuturor lucrurilor.

Versul cu care Eminescu isi incepe cosmogonia, ("La inceput, cand fiinta nu era, nici nefiinta") este aproape o parafraza a versetului initial din Imn catre Prajapati ("Atunci nu era nici nefiinta nici fiinta.."). Brahma, denumit Unul sau Unicul, divinitate suprema la vechii indieni, este o putere de natura spirituala un principiu ascuns si impenetrabil. Sub aceasta infatisare, apare si la Eminescu, in versul: "Cand patruns de sine insusi, odihnea cel nepatruns". Acest vers contine chiar o definitie alui Brahma.

Read more: http://articole.famouswhy.ro/comentariul_poeziei_scrisoarea_i_scrisa_de_mihai_ eminescu-_a_treia_parte/#ixzz1l979GgTb

In toate mitologiile, lumea a fost creata din haosul primordial. Haosul este inform, dar a fost imaginat, de cele mai multe ori, ca o intindere nesfarsita de ape. Si Eminescu inclina sa-1 vada astfel, printr-o insiruire de interogatii: "Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?".

Daca in mitologia ebraica, lumea a fost evocata prin Cuvant ("La inceput a fost Cuvantul..."), iar in cea egipteana, din Oul primordial, in mitologia indiana, lumea s-a nascut din conjugarea a doua principii antagonice: masculin si feminin. Nasterea lumii este reprezentata, astfel, la vechii indieni, ca un act conceptional, al reproducerii la scara intregului univers, ca o hierogamie cosmica. Si Eminescu isi insuseste acest mod de reprezentare. Principiul masculin este un principiu activ, dinamic, un impuls initial, un punct in miscare, iar cel feminin este un principiu pasiv, chiar haosul inert si inform: "Dar deodat - un punct se misca.. cel intai si singur. Iata-l/ Cum din chaos face muma iara el devine Tatal..."

In mitologia indiana lumea s-a nascut din dorinta ("kama"), prin care se realizeaza conjugarea celor doua principii. Pentru "kama", Eminescu a creat, insa un echivalent romanesc: "dor nemarginit", rezultat din prelucrarea "dorului" nostru popular. Toate componentele organice ale lumii - tot ceea ce fiinteaza cu alte cuvinte - "Sunt atrase in viata de un dor nemarginit" - ne spune poetul.

Eminescu a creat, in scrisoarea I, una din cele mai tulburatoare viziuni cosmogonice din literatura universala.

Aceasta viziune cosmogonica inspirata din mitologia indiana dar continand atatea note originale, in expresie, ca si in continut este urmata de consideratii despre spatiu si timp, categoriile fundamentale ale existentei, realizate in spiritul filosofiei kantiene, dar mai ales al relativismului, ce anticipeaza descoperirile fizicii modeme. Micro-cosmosul este raportat la macro-cosmos: "Iar lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pamantul nostru musuroaie de furnici".

Pentru a exprima relativitatea spatiului si timpului, Eminescu recurge la o figura de stil, numita "litota", ce consta in reducerea dimensiunilor si care este contrariul "hiperbolei": "Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul". Iata ce inseamna pentru el, existenta umana si planeta noastra reprezentate la scara vesniciei si a intregului univers! Cu fiecare clipa care trece, timpul moare si se transforma in vesnicie, in durata eterna: "Timpul mort si-ntinde timpul si devine vesnicie".

Cugetarea 'batranului dascal" se incheie cu imaginea Apocalipsei, vazuta ca o perturbatie cosmica "Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros/ Cum se inchide ca o rana printre norii intunecosi,/ Cum planetii te ingheata si s-azvarl rebeli in spat/ El, din franele luminii si soarelui scapati". Numai Dimitrie Cantemir, in "Jelania Inorogului", din Istoria ieroglifica mai indriznise sa-si imagineze un astfel de sfarsit al lumii. Poate aceasta prima parte a poemului se constituie ca un amplu pretext pentru desfasurarea satirei propriu-zise, din partea a doua care este in deplin consens cu conceptia eminesciana despre conditia omului superior. Eminescu proiecteaza o viziune schopenhaueriana asupra societatii umane. Lumea este condusa de Vointa oarba de a trai", instinctul de conservare si perpetuare a spetei, care genereaza lupta pentru existenta sursa a raului universal. "Vointa oarba de a trai" este aceea care ne subjuga si ne stapaneste. Toti oamenii sunt sclavii "vointei oarbe de a trai". Ea este acea "enigma" a vietii fiecarui individ, de care sunt chinuiti toti muritorii: "De a vietii lor enigma ii vedeam pe toti munciti". Principiul identitatii, al Unului sau Unicului, au unitati in multiplicitate, din filosofia indiana ("Unul e in toti, tot astfel cum una e in toate") e trecut prin filtrul voluntarismului schopehauerian, Eminescu ofenrindu-ne o imagine dura a luptei pentru existenta "De asupra tuturora se ridica cine poate". Viata nu este decat un "bellum omnium contra omnes", cum sustinea si Schopenhauer. "Vointa oarba de a trai" este identificata de Eminescu cu soarta, cu fatalitatea din gandirea anticilor "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc?" se intreaba poetul. Revenind la soarta "batranului dascal", care intruchipeaza conditia omului de geniu in societate, Eminescu avanseaza ideea ca gloria nu poate determina fericirea personala "Fericeascal scriitorii, toata lumea recunoasca-l.../ Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal?" Gloria insasi este relativa. Cand omul nu-si cunoaste bine propria-i viata cu atat mai putin altii sunt dispusi sa-si bata capul cu ea si s-o inteleaga: "Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?".