Scrisoarea I

Identitatea de esenta a fiintelor omeneşti cat şi diferentele ce se creeaza intre ele in viata
sociala devin teme de meditatie pentru un poet inzestrat deopotriva cu nervul satirei şi cu spirit
reflexiv. Influenta schopenhaueriana avea sa potenteze la Eminescu vechea atitudine sceptica şi
sa-l faca sa vada ca indivizii nu sunt identici numai prin destinul lor ultim care apasa asupra lor, ci
şi prin esenta lor: oricat de diferite ar fi treptele sociale pe care ele se afla aşezate, aceeaşi esenta
pulseaza in toate fiintele omeneşti şi acelaşi destin implacabil te pandeşte din umbra (vezi Imparat
şi proletar" - meditatia din finalul poemului, "Poema deşertaciunilor'<, "Memento mori",
"Scrisorile", ..Ta Twam Asi" = "aceasta eşti tu" = "eu sunt tu").
Aproape toate preocuparile, intrebarile sau tendintele din lirica eminesciana, precum
cumplita drama a luciditatii şi a incompatibilitatii dintre relativ şi absolut, işi gasesc expresia in
..Scrisori" - poeme satirice care constituie o uimitoare manifestare poetica a gandirii istorice,
politice şi filozofice a lui Eminescu, infatişand noi ipostaze ale creatorului de geniu, dezgustat de
durerea de a-şi vedea prabuşite toate idealurile tineretii.
..Scrisorile" (primele patru publicate in ;,Convorbiri literare", in 1881, a V-a aparuta
postum in 189o, februarie, 1) alcatuiese o unitate ciclica: in ele, Eminescu raporteaza realul la ideal
şi da idealului dreptul de existenta, chiar daca acesta poate ramane o simpla iluzie. Astfel idealul
poetic este propus in "Scrisoarea II", cel patriotic apare in ..Scrisoarea III" (aceasta fusese intitulata
initial..Patria şi patriotii"), iar cel erotic se descifreaza in ..Scrisoarea IV" şi ..Scrisoarea V" in timp
ce "Scrisoarea I" abordeaza pe larg conditia geniului fata cu idealul cugetarii proprii dar şi cu
situarea sa intr-o lume meschina, incapabila sa aspire la un atare ideal. De fiecare data idealului i
se contrapune realul, vazut in gens ironic, satiric şi chiar sarcastic (ironie muşcatoare, batjocura).
..Scrisorile I şi II" au in prim-plan destinul social al omului exceptional: filozof, savant in
..Scrlsoarea I" şi poet, artist in "Scrisoarea II". "Scrisoarea III" prezinta (printr-o antiteza) prapastia
morala a contemporanilor, judecati de la inaltimea unor exigente norme de etica sociala:
patriotismul ardent al stramoşilor şi falsul patriotismal contemporanilor. "Scrisorile IV şi V" au ca
tema principala iubirea ca instrument orb al unei puteri superioare, ce-şi urmareşte prin ea
scopurile sale; iubirea apare ca jocul nemilos al unei fiinte preocupate in mod exclusiv de sine
insaşi şi de toate minciunile ce-i incearca existenta.
Dintre poemele ciclului, ..Scrisoarea I" se distinge in mod deosebit prin caracterul ei de
adanca meditatie filozofica. ..Scrisoarea I" este o sinteza a temelor universului eminescian: natura,
mitul, istoria, omul şi societatea, poetul şi poezia, conştiinta şi materia. Textul are o compozitie
moderna, secventiala, in care temele şi motivele, ideile şi miturile se intrepatrund, ceea ce da
poemului o structura complexa.
Formal este o epistola, prin continut este o 'meditatie,'prin spiritul critic - o satira (in secventa a
treia), prin problematica, modalitate narativa şi prototipuri umane este un poem. Tema este insaşi
drama spirituala a poetului, drama autentica a geniului, copleşit de nefericirile vietii in mijlocul
unei lumi saturate de egoism, mercantilismşi alte patimi distrugatoare, precum şi incercarea lui de
a se salva, cautand semnificatia vietii sau a istoriei umane in eternitate, legand trecutul şi viitorul
omului de inceputul şi sfarşitul lumii.
Tema (sau temele) "Scrisorii I" concretizeaza conştiinta morala şi filozofica a poetului: de
la contemplarea senina a Cosmosului, evocarea fluxului sau neintrerupt, coboara pana la tabloul
originilor lumii ("La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta / Pe cand totul era lipsa de viata şi
vointa, / Cand nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... /Cand patruns de sine insuşi odihnea cel
nepatruns/Fu prapastie? genune? Fu noian intins de ape? / N-a fast minte priceputa şi nici minte s-
o priceapa / Caci era un intuneric ca o mare far-o raza / Dar nici de vazut nu fuse şi nici ochi care
s-o vaza / Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface / şi in sine implicata stapanea eterna
pace!...! Dar deodat-un punct se mişca...cel dintai şi singur. Iata-l / Cum din chaos face muma, iara
el devine Tatal.. ./,Punctul acela de mişcare mult mai slab ca boaba spumiil E stapanul fara margini
peste marginile lumii... "), cand fiinta nu era desprinsa din nefiinta. Extrapoland, de la viziunea
cosmogonica universala, poetul ajunge la denuntarea şi condamnarea vanitatii şi nimicniciei
lumii,contemporane - o lume a arivismului şi a ambitiilor mizere, o lume marunta ("Muşti de-o zi
pe-o lume mica de se masura cu cotul"), bantuita de patimi ("Deasupra tuturora se ridica cine poate
[...] Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult Ii vor atrage decat tot ce ai gandit"),
proiectand pe un asemenea fundal imaginea destinului tragic al geniului ("Aticismul limbii tale o
sa-l puna la cantar [...] şi te-o strange-n doua şiruri, aşezandu-te la coada/In vreo nota prizarita sub
o pagina neroada" sau "Mana care-au dorit sceptrul universului şi ganduri / Ce-au cuprins tot
universul incap bine-n patru scanduri".
Compozitional, poemul strabate o succesiune de momente: prima secventa este o imagine
a existentei cotidiene ("Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare, / Doar ceasornicul urmeaza
lung-a timpului carare") in care metafora "ceasornicul" marcheaza existenta individuala, care-şi
inscrie destinul in timpul universal. Tabloul este romantic, nocturn, dominat de simbolul lunii care
sugereaza conştiinta universala, principiul feminin, şi are rolul de a transfigura realitatea. Luna
personificata ("Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate / De dureri, pe care insa le simtim
ca-n vis pe toate") are suprematia universala ("Cate tarmuri inflorite, ce palate şi cetati, / Strabatute
de-al tau farmec tie singura-ti) şi este invocata drept martor de la inaltimea caruia omul şi societatea
apar intr-o suita de litote: "microscopice popoare", "Muşti de-o zi pe-o lume mica ce se masura cu
cotul", "muşuroaie de furnici" - imagini care au ca numitor comun conceptul "fortuna labilis". De
aici o interferenta cu motivele vietii şi mortii ("Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata /
Ca-ndaratu-i şi nainte-i intuneric se arata") şi lumea ca vis ("Cad e vis al nefiintei universul cel
himeric"). Dupa o ampla enumerare tipologica (filfizonul: "Unul cauta-n oglinda de-şi bucleaza al
sau par", filozoful: "Altul cauta in lume şi in vreme adevarul", negustorul: "lara altul-mparte lumea
de pe scandura tarabii", regele: "Vezi pe-un rege ce-mpanzeşte globu-n planuri pe un veac",
saracul: "Cand la ziua cea de maine abia cuget-un sarac"), se fixeaza asupra batranului şi firavului
dascal şi ganditor, al carui portret este realizat in antiteza: "Uscativ aşa cum este garbovit şi de
nimic / Universul fara margini e in degetul lui mic"; geniul este centrul universului, fiindca in el
sta spiritul, care genereaza şi sustine lumea ("Aşa el sprijina lumea şi vecia intr-un numar"). El
devine atotputernicul deoarece nu are nici un obstacol: Conştiinta Universala este dominata de cel
ce are Cunoaşterea, care-l integreaza in sinele suprem (ideea e in "Bhagavad - Gita" din "Vede").
De aceea "Universul fara margini e in degetuuui mic".
Pe seama gandirii solitarului filozof e pusa viziunea grandioasa a genezei cosmice şi a
perindarii generatiilor, culminand cu ipostaza finala a stingerii universului, cat şi avatarurile
(transfigurarile, metamorfozele) sortii omeneşti. şi tot prin intermediul batranului dascal este
exprimat punctul de vedere al unui scepticism superior şi iremediabil: nimeni nu poate infrange
fatalitatea care apasa asupra tuturor caci: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate".
Fatalitatea inseamna nivelare prin moarte şi nimeni, nici chiar "batranul dascal" care a patruns
tainele Universului, nu i se poate sustrage ("Deopotriva-i stapaneşte raza ta şi geniul mortii" idee
care se repeta in finalul poemului, pentru a sugera destinul implacabil al oamenilor).
Nemurirea gloriei e o iluzie, posteritatea deformeaza totul fara a intelege infaptuirile de
exceptie in autenticitatea esentei lor: "Poate un pedant... peste un veac /.../ Aticismul limbii tale o
sa-l puna la cantar /.../ şi te-o strange-n doua şiruri, aşezandu-te la coada / In vreo nota prizarita
sub o pagina neroada1.../ lar deasupra tuturora va vorbi un mititel/Nu laivindu-te pe tine...
lustruindu-se pe eu Sub a numelui tau umbra. lata tot ce te aşteapta".
Epilogul poemului reia invocatia selenara pentru a conchide (cu ecouri mult mai profunde)
asupra zadarniciei ce patroneaza existenta lumii ivite din haos şi condamnate la retopire in haos.
Legea nu poate fi infranta ("dura lex;sed lex !"): ,,şi pe toti ce-n asta lume sunt supuşi puterii sortii
I Deopotriva-i stapaneşte raza ta şi geniul mortii".
Meditatia se incheie cu aceeaşi atitudine pe care poetul a exprimat-o şi in finalul
"Luceafarului" unde ideea destinului, ce nu se peate schimba (pentru nimeni şi sub nici o forma),
e rostita nu numai cu durerea resemnarii dar şi cu demnitatea unei conditii superioare ("Ci eu in
lumea mea ma simt I Nemuritor şi rece"). Alternanta antitetica a planurilor subliniaza precaritatea
fiintei umane atat in univers, cat şi in propria ei istorie trecatoare. Eforturile creatoare par sa fie
fatale nu numai in raport cu lipsa de perspectiva a existentei in genere, dar şi cu indiferenta
fundamentala a rasei umane şi mai ales cu egoismul individual al membrilor ei. Meditatia cosmica
devine astfel cadrul autentic al unei satire sociale. Impletirea viziunii tragice cu satira sociala se
explica şi ea prin ambivalenta personalitatii lui Eminescu cu precizarea ca aici satira se
fundamenteaza pe sugestia zadarniciei şi a fatalitatii universale.
Incercand o sinteza a acestor orizonturi (momente) putem afirma ca "Scrisoarea I" este a1catuita.
dintr-o cosmogonie incadrata de doua meditatii. De aceea structura este diferita: o parte data de
macrounivers şi microtimp (ce apartine Geniului), cealalta concreta şi detestabila - este a lumii
"microscopice" ("Microscopice popoare, regi, oşteni şi invatati I ne succedem generatii şi ne
credem minunati"). Astfel, poemul raporteaza o meditatie la o satira. şi ambele se realizeaza din
superioara perspectiva a Geniului, in peisajul selenar, umanizat de contemplatia poetica.
Atat meditatia, cat şi satira se afla sub semnul timpului care este totodata infinit şi trecator. Poemul
se deschide cu meditatia asupra bivalentei tirnpului: "Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumiiare
I Doar ceasomicul urmeaza lung-a timpului carare... ", bataia ceasomicului marcand timpul
trecator, individual - respectiv varsta umana - şi "Luna varsa peste toate voluptuoasa ei vapaie I
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate I De dureri pe care insa le simtim ca-n vis pe toate"
- viziunea lunii sugerand timpul universal, infnit. Motivuuunii vazute ca zeitate omniprezenta şi
omniscienta, aflata sub zodia eternitatii ("stapana a marii" - metafora pentru imensitate), alinatoare
de ganduri şi meditatii (,,şi gandirilor dand viata..."), apare in acest poem ca un autentic centru al
universului romantic.
In prima meditatie stint trei episoade: cadrul noctum, propice evadarii din sumbra realitate,
ni-l imagineaza pe poet prins in valurile gandurilor, "dupa stinsul lumanarii" in odaia cu "perdelele-
ntr-o parte", unde "doar ceasornicul urmeza lung-a timpului carare". Efectul liric este obtinut prin
simpla trecere de la persoana I singular ("Sara suflu-n lumanare") la persoana I plural ("Le simtim
ca-n vis pe toate"), adica de la eul individual la eul colectiv. Efectul este acela al unei subite
indepartari a limitelor, al unei extinderi a cadrului.
Idei şi cadru stint imbracate intr-o structura prozodica adecvata. Poezia e astrofa cu masura
de cincisprezece silabe, cu cezura dupa silaba a opta, cu rima imperecheata, masculina şi feminina
şi ritm combinat: "Deşi trepte I osebite II Ie-au ieşit I din urna I sortii /I Deopotriva-i I stapaneşte
I raza ta I şi geniul mortii" (1. peon III + peon III, cezura, anapest + amfibrah + iamb; 2. peon III+
peon III, cezura, cretic + amfibrah + troheu). Astfel de versificatie se muleaza perfect pe solemna
atmosfera - data de rima masculina - şi pe satira sociala - marcata de rima feminina.
In cele treizeci şi doua de versuri se dezvolta o ampla invocatie a lunii (personificata)
conturand cu razele ei un feeric peisaj cosmic şi teluric. Personificarea "stapana a marii" aminteşte
de teoria potrivit careia fluxul şi refluxul maruor şi oceanelor se afla sub directa influenta a lunii,
iar metafora "fecioara" introduce in invocatie mitul. Intregul episod al invocatiei nuanteaza ideea
vremelniciei asociata cu aceea a egalitatii oamenilor in fata destinului: "Vezi pe-un rege ce-
mpanzeşte globu-n planuri pe un veac I Cand la ziua cea de maine abia cugeta-un sarac.../ Deşi
trepte osebite le-au ieşit din urna sortii I Deopotriva-i stapaneşte raza ta şi geniul mortii".
In acest grandios tablou descriptiv, in ampla trecere in revista a formelor de existenta
(luminate de razele lunii) apare şi imaginea "batranului dascal", al carui portret este realizat din
trasaturi autentice: aspectul fizic e mizerabil: "uscativ", "cu-a lui haina roasa-n coate", ,,şi de frig
la piept şi-ncheie tremurand halatul vechi I Işi infunda gatu-n guler şi bumbacul in urechi", este
"garbovit şi de nimic", dar latura spirituala este cea a unui geniu caci "Universul fara margini e in
degetul lui mic I Caci sub frunte-i viitorul şi trecutul se incheaga I Noaptea-adanc-a veciniciei el
in şiruri o dezleaga". Geniul sau nu are egal decat printre titani: "Precum Atlas in vechime sprijinea
cerul pe umar I Aşa el sprijina lumea şi vecia intr-un numar". Comparatia cu eroul mitologic Atlas
- condamnat de Zeus sa sustina pe umerii lui bolta cerului, fiindca luptase alaturi de giganti
impotriva olimpienilor - restabileşte indirect puterea divina a Omului (a savantului, a geniului).
Antiteza romantica pune in evidenta o contradictie fundamental a a Universului - aceea
care angajeaza, pe de o parte, imensitatea şi stralucirea lui amenintate de pieire, iar pe de alta parte,
conditia mizera, efemera a omului care ramane totuşi de o maretie uimitoare prin forta lui
spirituala. El, "batranul dascal", geniul uman, titanul teluric işi trimite gandul "indarat cu mii de
veacuri" a depana geneza lumilor, pastrand imagini şi expresii din "Imnul creatiunii" (e vorba de
"Nasadasyia" din "Rig-Veda" pe care M. Eminescu I-a tradus in romaneşte şi apoi I-a prelucrat in
strofe rimate: "Atunci nici Nefiinta n-a fost şi nici Fiinta / Caci nu era nici spatiu nici cer, şi nici
stihie / Avea stapan şi margini pe-atuncea Universul? / Avea adanci prapastii? Dar mare? Nu se
ştie. / N-a fost nici Nemurire, nici Moartea nu-ncepuse / Nu se nascuse noaptea, caci nu fusese zi
/ Nici vant n-a fost sa bata acele inceputuri / Insa Ceva in lume - Unicul- se ivi"), prelucrate intr-
un tipar modern (inlocuind in poemul "Scrisoarea I" obişnuitele divinitati mitologice din textul
indic cu unele mituri sau simboluri ermetice - Fiinta, Nefiinta, Nepatrunsul, Chaosul-muma,
Dumnezeu-Tatal-luate din analogia cu fenomenul pamantesc al procreatiei şi valorificate poetic).
Cu date din ştiinta şi filozofie (vezi "Poemul naturii" de Lucretiu, teoriile cosmogonice
ale lui Kant şi Laplace), geniul eminescian urmareşte viata planetelor pana cand ele, scapand din
"franele luminii" şi ale "soarelui", dispar in neant şi intra in veşnicia mortii.
Episodul stingerii Universului (".. .gandu-l duce mii de veacuri inainte.../ Soarele, ce azi
e mandru, el vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecoşi / Cum planetii toti
ingheata şi s-azvarl rebeli in spat / Ei, din franele luminii şi ai soarelui scapati / Iar catapeteasma
lumii in adanc s-au innegrit / Ca şi frunzele de toamna toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-
ntinde trupul şi devine veşnicie, / Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie, / şi in noaptea
nefiintei totul cade, totul tace, / Caci in sine impacata reincep-eterna pace.") degaja tristete cosmica
şi grandoare. Taboul extinctiei incepe cu sugestia suferintei cosmice prin imbolnavirea soarelui:
"Soarele ce azi e mandru, el vede trist şi roş / Cum se stinge ca o rana printre nori intunecoşi". Fara
puterea Soarelui, planetele ingheata şi incepe caderea continua in abisuri nemasurate; moartea
stelelor este comparata cu caderea frunzelor, toamna - simbol al efemeritatii. Din grozava spaima
de intuneric a omului se naşte metafora "catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit" sugerand
moartea altarului lumii - metafora a sufletului, esenta divina. Cel din urma moare Timpul care "se
intinde in veşnicie" ca intr-un sicriu: "Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie". Catastrofa
continua, facand posibila domnia mortii, a eternitatii: ,,şi in noaptea nefiintei totul cade, totul tace
/ Caci in sine impacata reincep-etema pace". Sintagma "eterna pace" este o metafora a mortii
ireversibile care ingrozeşte ("Nu de moarte ma cutremur. Ci de veşnicia ei" va declara AI. Vlahuta
meditand ca şi Eminescu asupra destinului).
Intreaga evocare a inceputurilor lumii, ca şi meditatia asupra destinului cosmic şi omenesc
sunt concepute pentru a ilustra tema nimicniciei şi zadarniciei universale, formulata inca din
Antichitate, in celebra lamentatie biblica: "vanitas, vanitatum et omnia vanitas" (= deşertaciunea
deşertaciunilor şi toate sunt deşertaciune - Ec1eziast). Tema e rezolvata prin procedeul antitezei
romantice, organizata pe doua planuri dominante: mai intai, intre vanitatea şi maretia cosmosului,
pe de o parte, şi micimea microscopica a omului şi a sortii sale in univers, pe de alta, iar apoi, intre
nobletea geniului şi mizeria posteritatii sale; Motivul geniului se realizeaza prin imaginea
"batranului dascal" (aşa cum am aratat anterior). Personaj faustian , insetat de cunoaştere, el
traieşte tragedia unei minti uriaşe, zagazuite de trecatorul şi neinsemnatul inveliş de lut. Stapatlind
Universul prin detinerea numarului sacru, batranul dascal se intoarce (asemeni luceafarului) la
timpul originar, cand Nefiinta visa, in adancul repaosului etern, sa-şi descopere sensul. Readus pe
pamant (in meditatia a doua a poemului) el spera sa invinga timpul prin opera sa: "De-oi muri... al
meu nume o sa-l poarte / Secolii din gura-n gura şi I-or duce mai departe...". Cazut insa din
armonioasa unitate a lumilor celeste in timpul curgator (in efemeritate),geniul afla spectacolul unei
lumi demne de dispret, prin rautate şi prin neputinta de a intelege superioritatea. Destinul nedrept
pe care-l va avea opera savantului in posteritate apare in acest poem cu accente sarcastice: va fi
supusa neantizarii. Cercetatorul mercantil va scoate din praful uitarii vreun volum pentru a-i
minimaliza valoarea, importanta: ,,şi te-o strange-n doua şiruri, aşezandu-te la coada, / In vreo nota
prizarita sub o pagina neroada".
Comentariile poetului (incepute cu o interogatie retorica: ,,o, sarmane! Tii tu minte cate-
n lume-ai auzit, / Ce-ti trecu pe dinainte, cate singur ai vorbit?") sunt sarcastice. El satirizeaza
lumea marunta, incapabila sa ajunga la intelegerea geniului, dar cu deosebire exprima scepticismul
izvorat din sentimentul ca totul se defineşte prin deşertaciune, ca tumultul sufletului "framantat de
patimi muIte", revarsat in opera, este zadarnic, ca nimeni şi nimic nu scapa de spectrul mortii:
"Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami. .. orice-ai spune / Peste toate o lopata de tarana se
depune. / Mana care-au dorit sceptrul universului şi ganduri / Ce-au cuprins tot universul, incap
bine-n patru scanduri... ".
Lumea stramta a omului mic (comun sau "nimicul mic" - G. Calinescu) este ridicola din
pricina luptei inutile a vointelor individuale, dornice sa se impuna intr-o viata dominata de soarta
oarba: "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc?/ Ca şi vantu-n valuri trece peste
traiul omenesc". Uitand ca suint supuşi mortii prin destinul lor de "ratacitori" pe pamant (vezi
"Revedere": "Numai omu-i schimbator Pe pamant ratacitor... "), oamenii obişnuiti alcatuiesc un
tablou grotesc al ipocriziei şi al nepasarii, in episodul de falsa solemnitate al inmormantarii
savantului: convoiul "splendid ca o ironie", privirile "nepasatoare" şi imaginea caricaturala a unui
"mititel" care domina grupul rostindu-şi discursul, "lustruindu-se pe el" sintetizeaza esenta acestei
lumi. Incapabili sa inteleaga geniul, semenii îl vor cobori la micimea lor rautacioasa: "Astfel
incaput pe mana oricarui, te va drege,l Rele or zice ca sunt toate cate nu vor intelege.. . ". Invidia,
intrigile vor deforma datele biografiei savantului: "... vor cata vietii tale, / Sa-i gaseasca pete multe,
rautati şi mici scandale - / Astea toate te apropie de danşii... Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o,
ci pacatele şi vina / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / intr-un mod fatal legate de o mana
de pamant: / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai muu ii vor atrage decat tot ce ai
gandit". Conc1uzia este ca nimicniciei universale oamenii ii adauga propria lor nimicnicie. Satira
poetului impotriva amestecului filistinilor in creatia geniului devine astfel amara şi vehementa,
sanctionand tendinta acestora . de a reduce "cate nu vor intelege" la ,,o nota prizarita sub o pagina
neroada" (care inseamna, de fapt, neantizarea operei), in limp ce in biografia savantului ei vor gasi
"pete multe, rautati şi mici scandale" pentru a-l cobori de pe soc1ul ce i se cuvine ca geniu.
Finalul poemului sta sub semnul simetriei, in chip semnificativ, plin reintoarcerea ditre
acelaşi punct (ca in "Glossa"): "intre ziduri, ptintre arbori ce se scutura de floare Cum revarsa luna
plina liniştita ei splendoare! ..I şi pe toti ce-n asta lume sunt supuşi puterii sortii / Deopotriva-i
stapaneşte raza ta şi geniului mortii!", caci totul se repeta, in fond, şi dincolo de aparenta oricarei
schimbari, un cic1u se incheie şi altul reincepe (pe spirala). Ceea ce impresioneaza şi in acest
episod este metafora de ansamblu: "Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate, / Cand pluteşti
pe mişcatoarea marilor singuratate". Ptin revenirea motivului lunii se sustine mesajul: el, Poetul,
ipostaza a conştiintei universale, stapaneşte Cunoaşterea intr-atat incat poate descatuşa spiritul de
iluzia vietii (maya), de valul aparentelor. EI ştie ca sensul vietii este aflarea adevarului asupra vietii
şi mortii, ceea ce se poate rezuma in tulburatoarea constatare: "Deopotriva-i stapaneşte raza ta şi
geniul mortii" care este, de fapt, latura meditativ- filozofica ce completeaza tabloul cosmic.
Multiplele antiteze ca şi forta de plasticizare a ideilor abstracte, prin forma desavarşita, conturata
de materialul lingvistic (arhaisme: "impanzeşte", "osebite", "raboji" ş.a.; regionalisme: "Odaie",
"masura cu cotul", "patrunza"; neologisme: "etern", "succede", "suspenda", "chaos", "posteritate"
ş.a.), asigura poemului gravitatea, frumusetea şi valoarea universala.

EXERCITII
Prezinta conceptia poetului cu privire la soarta geniului, aşa cum reiese din "Scrisoarea I" de Mihai
Eminescu.
"Scrisoarea I" este un poem filozofie, cu structura romantica, abordand cadrul mai larg al
relatiei geniului cu timpul şi cu societatea omeneasca, pentru a construi o cosmogonie de exceptie
- numai gratie perspicacitatii geniale a poetului insuşi.
A vand in vedere structura poemului, prima ipostaza a geniului este aceea de cugetator,
initiind meditatia filozofica,pe cand cea de-a doua conduce catre satira.
Meditatia eminesciana parcurge traseul de la motivul timpului bivalent la cel al lunii, din
perspectiva astrului noptii care urmareşte oamenii (egali in fata ei şi a mortii), spre a se opri la
viziunea dascalului - prezentat prin antiteza. Batranul reprezentant al genialitatii este "uscaşiv",
"garbovit şi de nimic", dar tot el poarta "in degetul lui mic""universul fara margini", putand fi
comparat cu miticul Atlas.. Dascalul este pus in antiteza cu individualizarile anterioare (rai,
neghiobi, mici şi fameni, negustori etc.) iar cosmogonia obtinuta gratie cugetarii lui ii ilustreaza
superioritatea in opozitie cu meschinaria omului comun
in partea a II -a a poemului, conditia vitrega a cugetatorului de geniu in lumea semenilor
pamanteni cade sub speetrul ironiei, al satirei şi chiar al sarcasmului: "poti zidi o lume-ntreaga...
", "peste toate o lopata de tarana se depune", geniul avand dupa moarte acelaşi destin ca şi omul
marunt. Cugetarea amara a poetului ii arata dascalului ca "Nu lumina I Ce in lume-a revarsat-o",
ci "pacatele şi vina I Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt" II apropie de oamenii de rand.
Sarcasmul se indreapta fara mila catre lumea incapabila a inşelege geniul şi catre cercetatorii
superficiali ai operei acestuia.
Comenteaza tabloul cosmogonic din poezia "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu.
Cosmogonia din "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu implica o uluitoare calatorie romantica, de la
inceputurile universului şi paua la un posibil sfarşit al sa. Aceasta debuteaza sub semnul
interogatiilor retorice; vizand situatia universului inainte de geneza. Raspunsurile se. desfaşoara
sub forma unor imagini plastice, referitoare la dominatia haosului, a intunericului şi a pacii
universale. Haosul primordial, spre exemplu, este comparat cu ,,o mare far-o raza", pentru ca pacea
sa apara "eterna".
 Prin antiteza, se introduce viziunea asupra naşterii lumii pornind si de la conceptia
Imnurilor Vedice (Rig-Veda), numai ca in locul divinitatilor apar unitati filozofice şi enigmatice:
Fiinta, Nefiinta, Nepatrunsul, Mama, Tatal, "Tatal şi Mama nascand un bob de spuma constituie
un mit fabulos stiinşific" (G. Calinescu). Prezentarea inceputului organizarii universale sub semnul
mişcarii acelui punct format in haos si devenit treptat creatorul universului se po ate raporta cu
usurinta la teoria mişcarii şi atractiei universale. Oricum, la Eminescu "filosofia cauzei
primare este, prin definitie, poetica" (G. Calinescu).
Un pasaj urmareşte desfaşurarea universului cu implicarea ambitiilor oarbe ale oamenilor.
Deznodamantul cosmogoniei eminesciene din ,,Srisoarea I" formeaza imaginea unci indepartate
perspective a stingerii universale. Totul este pus pe seama dascalului-cugetator (alter-ego al
geniului eminescian), care-şi continua meditatia vizand evolutia macrocosmosului, spre a ajunge
,jocul" antitezelor dintre prezentul sau si un viitor al caderii.
Se face din nou saltul in dimensiunea infinita a lumilor, de data aceasta in ritm involutiv:
"Soarele... mandru" devine "trist şi roş", inchizandu-se "ca o rana" "printre nori intunecoşi";
"planetii... ingheata şi s-azvlirla rebeli in spat"; "stelele au pierit". Sunt excelente viziunile
plastice complexe, gratie carora se revine la un alt posibil increat, in care "catapeteasma lumii...
s-au innegrit", pe cand "timpul mort... devine veşnicie"; totul cade in "noaptea nefiintei", in haos
şi pace.

Scrisoarea: ..Scrisorile" (primele patru publicate in ;,Convorbiri literare", in 1881, a V-a aparuta postum in 189o, februarie, 1) alcatuiese o unitate ciclica:
in ele, Eminescu raporteaza realul la ideal şi da idealului dreptul de existenta, chiar daca acesta poate ramane o simpla iluzie. Dintre poemele ciclului, ..Scrisoarea I" se
distinge in mod deosebit prin caracterul ei de adanca meditatie filozofica. ..Scrisoarea I" este o sinteza a temelor universului eminescian: natura, mitul, istoria, omul şi
societatea, poetul şi poezia, conştiinta şi materia. Textul are o compozitie moderna, secventiala, in care temele şi motivele, ideile şi miturile se intrepatrund, ceea ce da
poemului o structura complexa.Formal este o epistola, prin continut este o 'meditatie,'prin spiritul critic - o satira (in secventa a treia), prin problematica, modalitate
narativa şi prototipuri umane este un poem. Tema este insaşi drama spirituala a poetului, drama autentica a geniului, copleşit de nefericirile vietii in mijlocul unei lumi
saturate de egoism, mercantilismşi alte patimi distrugatoare, precum şi incercarea lui de a se salva, cautand semnificatia vietii sau a istoriei umane in eternitate, legand
trecutul şi viitorul omului de inceputul şi sfarşitul lumii.Tema (sau temele) "Scrisorii I" concretizeaza conştiinta morala şi filozofica a poetului: de la contemplarea
senina a Cosmosului, evocarea fluxului sau neintrerupt, coboara pana la tabloul originilor lumii ("La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta / Pe cand totul era lipsa
de viata şi vointa, / Cand nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... /Cand patruns de sine insuşi odihnea cel nepatruns/Fu prapastie? genune? Fu noian intins de ape?).
Compozitional, poemul strabate o succesiune de momente: prima secventa este o imagine a existentei cotidiene ("Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare, / Doar
ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare") in care metafora "ceasornicul" marcheaza existenta individuala, care-şi inscrie destinul in timpul universal. Tabloul este
romantic, nocturn, dominat de simbolul lunii care sugereaza conştiinta universala, principiul feminin, şi are rolul de a transfigura realitatea. In prima meditatie stint trei
episoade: cadrul noctum, propice evadarii din sumbra realitate, ni-l imagineaza pe poet prins in valurile gandurilor, "dupa stinsul lumanarii" in odaia cu "perdelele-ntr-
o parte", unde "doar ceasornicul urmeza lung-a timpului carare". Efectul liric este obtinut prin simpla trecere de la persoana I singular ("Sara suflu-n lumanare") la
persoana I plural ("Le simtim ca-n vis pe toate"), adica de la eul individual la eul colectiv. Efectul este acela al unei subite indepartari a limitelor, al unei extinderi a
cadrului. Meditatia se incheie cu aceeaşi atitudine pe care poetul a exprimat-o şi in finalul "Luceafarului" unde ideea destinului, ce nu se peate schimba (pentru nimeni
şi sub nici o forma), e rostita nu numai cu durerea resemnarii dar şi cu demnitatea unei conditii superioare ("Ci eu in lumea mea ma simt I Nemuritor şi rece"). Finalul
poemului sta sub semnul simetriei, in chip semnificativ, plin reintoarcerea ditre acelaşi punct (ca in "Glossa"): "intre ziduri, ptintre arbori ce se scutura de floare Cum
revarsa luna plina liniştita ei splendoare! ..I şi pe toti ce-n asta lume sunt supuşi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneşte raza ta şi geniului mortii!", caci totul se repeta, in
fond, şi dincolo de aparenta oricarei schimbari, un cic1u se incheie şi altul reincepe (pe spirala). Ceea ce impresioneaza şi in acest episod este metafora de ansamblu:
"Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate, / Cand pluteşti pe mişcatoarea marilor singuratate". Ptin revenirea motivului lunii se sustine mesajul: el, Poetul, ipostaza
a conştiintei universale, stapaneşte Cunoaşterea intr-atat incat poate descatuşa spiritul de iluzia vietii (maya), de valul aparentelor. EI ştie ca sensul vietii este aflarea
adevarului asupra vietii şi mortii, ceea ce se poate rezuma in tulburatoarea constatare: "Deopotriva-i stapaneşte raza ta şi geniul mortii" care este, de fapt, latura meditativ-
filozofica ce completeaza tabloul cosmic. Multiplele antiteze ca şi forta de plasticizare a ideilor abstracte, prin forma desavarşita, conturata de materialul lingvistic
(arhaisme: "impanzeşte", "osebite", "raboji" ş.a.; regionalisme: "Odaie", "masura cu cotul", "patrunza"; neologisme: "etern", "succede", "suspenda", "chaos",
"posteritate" ş.a.), asigura poemului gravitatea, frumusetea şi valoarea universala.
 Scrisoarea: ..Scrisorile" (primele patru publicate in ;,Convorbiri literare", in 1881, a V-a aparuta postum in 189o, februarie, 1) alcatuiese
o unitate ciclica: in ele, Eminescu raporteaza realul la ideal şi da idealului dreptul de existenta, chiar daca acesta poate ramane o simpla iluzie.
Dintre poemele ciclului, ..Scrisoarea I" se distinge in mod deosebit prin caracterul ei de adanca meditatie filozofica. ..Scrisoarea I" este o sinteza a
temelor universului eminescian: natura, mitul, istoria, omul şi societatea, poetul şi poezia, conştiinta şi materia. Textul are o compozitie moderna,
secventiala, in care temele şi motivele, ideile şi miturile se intrepatrund, ceea ce da poemului o structura complexa.Formal este o epistola, prin
continut este o 'meditatie,'prin spiritul critic - o satira (in secventa a treia), prin problematica, modalitate narativa şi prototipuri umane este un poem.
Tema este insaşi drama spirituala a poetului, drama autentica a geniului, copleşit de nefericirile vietii in mijlocul unei lumi saturate de egoism,
mercantilismşi alte patimi distrugatoare, precum şi incercarea lui de a se salva, cautand semnificatia vietii sau a istoriei umane in eternitate, legand
trecutul şi viitorul omului de inceputul şi sfarşitul lumii.Tema (sau temele) "Scrisorii I" concretizeaza conştiinta morala şi filozofica a poetului: de
la contemplarea senina a Cosmosului, evocarea fluxului sau neintrerupt, coboara pana la tabloul originilor lumii ("La-nceput, pe cand fiinta nu era,
nici nefiinta / Pe cand totul era lipsa de viata şi vointa, / Cand nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... /Cand patruns de sine insuşi odihnea cel
nepatruns/Fu prapastie? genune? Fu noian intins de ape?). Compozitional, poemul strabate o succesiune de momente: prima secventa este o imagine
a existentei cotidiene ("Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare, / Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare") in care metafora
"ceasornicul" marcheaza existenta individuala, care-şi inscrie destinul in timpul universal. Tabloul este romantic, nocturn, dominat de simbolul
lunii care sugereaza conştiinta universala, principiul feminin, şi are rolul de a transfigura realitatea. In prima meditatie stint trei episoade: cadrul
noctum, propice evadarii din sumbra realitate, ni-l imagineaza pe poet prins in valurile gandurilor, "dupa stinsul lumanarii" in odaia cu "perdelele-
ntr-o parte", unde "doar ceasornicul urmeza lung-a timpului carare". Efectul liric este obtinut prin simpla trecere de la persoana I singular ("Sara
suflu-n lumanare") la persoana I plural ("Le simtim ca-n vis pe toate"), adica de la eul individual la eul colectiv. Efectul este acela al unei subite
indepartari a limitelor, al unei extinderi a cadrului. Meditatia se incheie cu aceeaşi atitudine pe care poetul a exprimat-o şi in finalul "Luceafarului"
unde ideea destinului, ce nu se peate schimba (pentru nimeni şi sub nici o forma), e rostita nu numai cu durerea resemnarii dar şi cu demnitatea
unei conditii superioare ("Ci eu in lumea mea ma simt I Nemuritor şi rece"). Finalul poemului sta sub semnul simetriei, in chip semnificativ, plin
reintoarcerea ditre acelaşi punct (ca in "Glossa"): "intre ziduri, ptintre arbori ce se scutura de floare Cum revarsa luna plina liniştita ei splendoare!
..I şi pe toti ce-n asta lume sunt supuşi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneşte raza ta şi geniului mortii!", caci totul se repeta, in fond, şi dincolo de
aparenta oricarei schimbari, un cic1u se incheie şi altul reincepe (pe spirala). Ceea ce impresioneaza şi in acest episod este metafora de ansamblu:
"Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate, / Cand pluteşti pe mişcatoarea marilor singuratate". Ptin revenirea motivului lunii se sustine mesajul:
el, Poetul, ipostaza a conştiintei universale, stapaneşte Cunoaşterea intr-atat incat poate descatuşa spiritul de iluzia vietii (maya), de valul
aparentelor. EI ştie ca sensul vietii este aflarea adevarului asupra vietii şi mortii, ceea ce se poate rezuma in tulburatoarea constatare: "Deopotriva-
i stapaneşte raza ta şi geniul mortii" care este, de fapt, latura meditativ- filozofica ce completeaza tabloul cosmic. Multiplele antiteze ca şi forta de
plasticizare a ideilor abstracte, prin forma desavarşita, conturata de materialul lingvistic (arhaisme: "impanzeşte", "osebite", "raboji" ş.a.;
regionalisme: "Odaie", "masura cu cotul", "patrunza"; neologisme: "etern", "succede", "suspenda", "chaos", "posteritate" ş.a.), asigura poemului
gravitatea, frumusetea şi valoarea universala.