Prof.

Ștefănuț

Noaptea de decemvrie
de Alexandru Macedonski
(1854 - 1920)
Contextul apariției
Alexandru Macedonski, poet, prozator și dramaturg român din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a fost un admirator al scriitorului francez Alfred de
Musset, autor al unui celebru ciclul de poezii intitulate Nopțile, recunoscut, totodată, ca unul dintre
reprezentanții de seamă ai romantismului francez.
Poemul Noaptea de decemvrie a fost elaborat în 1901 și încheie ciclul de unsprezece Nopți
ale lui Alexandru Macedonki, creații care au ca model Nopțile lui Alfred de Musset, fiind inclus în
volumul Flori sacre (1912), în care Macedonski realizează trecerea de la romantism la simbolism.
Încadrarea textului într-o specie literară
Noaptea de decemvrie se încadrează în specia literară a poemului, specie în care regăsim
atât elemente ale genului epic, cât și ale genului liric, de întindere relativ mare, cu un conținut
filozofic și caracter alegoric. Emirul din poemul lui Macedonski reprezintă omul superior, capabil
de sacriciul suprem pentru a-și atinge idealul.
Geneza poemului
Macedonski a publicat în 1890 un poem în proză, Meka și Meka, poem ce reprezintă punctul
de plecare al Nopții de decemvrie. În Meka și Meka se povestește despre prințul Ali-ben-Mahomet-
ben-Hassan care primește o mare avere obținută pe căi necinstite din partea tatălui său și, odată cu
ea, îndemnul de a urma în viață numai calea dreaptă. Ca orice credincios musulman, Ali trebuie să
plece în pelerinaj la cetatea sfântă Meka. Prințul pornește în pelerinaj spre Meka, cetatea sfântă a
musulmanilor, și străbate deșertul pustiului în linie dreaptă. Tot spre Meka se îndreaptă Pocitan-
ben-Pehlivan, un cerșetor care nu se alătură alaiului (grupului) condus de prinț, ci merge spre cetate
pe căi ocolite. În drumul prin pustiul arab oamenii și cămilele mor pe rând, iar prințul, sleit de
puteri, este răpus (ucis) de căldura deșertului aproape de Meka, în timp ce Pocitan trece pragul
cetății Meka. Astfel, emirul trece pragul Mekăi cerești, iar Pocitan ajunge la Meka pământească, de
unde și titlul povestirii morale, Meka și Meka.
Încadrarea poemului într-un curent literar/cultural
Se regăsesc în poemul Noaptea de decemvrie elemente ale romantismului, ale
simbolismului și ale unui anumit clasicism. Identificăm motivul romantic al nopții care creează
cadrul meditației, al visării și care reprezintă, de asemenea, o posibilitate de evadare din realitate.
Visul are pentru romantici valoarea compensatorie, pentru că, prin rupere de realitate, creatorul își
poate îndeplini idealurile. Noaptea apare în poem ca un pretext pentru a evada într-un spațiu exotic.
Omul superior, condiția creatorului, visul, primatul sentimentelor, antiteza între emir și drumețul
pocit, între drumurile lor, între Meka cerească și Meka terestră reprezintă câteva dintre elementele
romantismului prezente în text. Chinurile îndurate de emir în călătoria sa, împrejurări excepționale
țin tot de caracterul romantic al poemului.
Elemente simboliste în text sunt: folosirea culorilor, a simbolurilor, muzicalitatea textului,
corespondențele și sugestia. Muzicalitatea textului se datorează și utilizării versurilor-refren: „Și
luna-l privește cu ochi oțelit” sau „Și el e emirul și toate le are”. Emirul este simbolul poetului, al
omului de geniu, în timp ce drumețul pocit simbolizează omul simplu, obișnuit. Cromatica bogată
simbolizează stările și atitudinile poetice: albul – lipsa inspirației, verdele – speramța, iar roșul –
viața, chinurile și chiar moartea. Bagdadul este simbolul vieții fericite a omului lipsit de patima
Prof. Ștefănuț

absolutului, în timp ce Meka pământească simbolizează țelul/idealul omului comun. Meka cerească
este simbolul idealului absolut al omului superior.
Tema centrală a poemului este condiția tragică a omului superior care nu admite decât
„calea cea dreaptă”. El trăiește într-o lume dominată de interese mărunte, superficială și incapabilă
să înțeleagă idealurile superioare ale acestuia. Dualitatea om de geniu/artist – om comun își află
corespondența, în plan simbolic, alegoric, în cuplul emir – drumețul „pocit, șchiop și searbăd”.
Emirul este omul capabil de sacrificiul suprem, în timp ce drumețul este omul obișnuit, care nu are
aspirații prea înalte și de accea își atinge scopurile.
Titlul poemului este semnificativ pentru conținutul romantic al poemului: noaptea este
spațiul visării și al creației și permite intrarea în fantastic, în imaginar. Termenul decemvrie are și el
o semnificație deosebită. El desemnează încheierea anului, dar și ultimul text al ciclului de Nopți.
„Decemvrie” conține ideea de ciclicitate, de repetabilitate. Altfel spus, totul este repetabil, ca lunile
anului. „Decemvrie” se opune lui ianuarie, dar se și completează. În Noaptea de ianuarie apare
chipul poetului de geniu, sărac, în opoziție cu societatea, iar în Noaptea de decemvrie același poet,
în dezacord cu lumea, dă frâu liber imaginației, prezentând soarta geniului care se sacrifică pentru
un ideal.
Simetria poemului se realizează prin descrierea camerei poetului, a spațiului de creație, a
universului inspirației - în secvența inițială și în cea finală. Simetria poemului evidențiază faptul că
poetul este capabil mereu să recreeze un alt univers ficțional și reprezintă un element ce ține de
clasicismul poemului.
Sub aspectul elementelor de structură și de compoziție, în poem pot fi identificate trei
secvențe, din a căror complementaritate rezultă unitatea textului.
Prima secvență, cuprinsă între versurile 1 – 28, prezintă imaginea poetului „cu nicio
schinteie în ochiu-adormit”. Intrarea în imaginar se realizează și grație albului, element simbolist:
„Pustie și albă e camera moartă”, „Pustie și albă e-ntinsa câmpie”. A doua secvență, de mai mici
dimensiuni (versurile 29 - 39), este consacrată motivului romantic al inspirației, redată prin flacăra
simbolică ce „palpită, trosnește, vorbește”, aduce „vibrarea” odată cu porunca „ascultă, și cântă, și
tânăr refii”.
Ultima secvență, cea mai lungă și mai bogată în semnificații (versurile 40 - 227), are ca
subiect metamorfoza poetului în emir al Bagdadului, care „e tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu”, dar
care, „furat de-o visare”, încearcă să traverseze pustia, urmând calea cea dreaptă către „năluca
sublimă”, către frumoasa Meka, găsindu-și sfârșitul aproape de cetatea preasfântă, pământească.
Ființă superioară, emirul nu acceptă niciun compromis, motiv pentru care drumul său către Meka
nu poate fi decât drept. Drumul său tragic stă sub semnul roșului, culoarea vieții, dar și a morții, a
încercării de atingere a idealului. În același timp pleacă spre Meka și drumețul „zdrențuros și pocit”,
însă drumul său „ocolește mai mult – tot mai mult”. Momentul culmimant apare în secvența emirul
rămâne singur, dominat de imaginea cetății „din vise”. Meka este acum o iluzie spre care
înaintează, dar cade răpus, în timp ce drumețul „pocit” intră în Meka. Prin moarte, emirul pătrunde,
în schimb, în Meka cerească, în Meka cea mare, adică atinge absolutul.
În concluzie, poemul lui Alexandru Macedonski reprezintă o alegorie pe tema omului
superior și a modului în care acesta se lasă purtat de idealurile sale, fără a admite niciun compromis.