Caracterizarea Batrinului Dascal din

Scrisoarea I de M.Eminescu
Raporturile omului de geniu cu societatea, diferentele dintre omul superior
si omul obisnuit au fost preluate de Eminescu dintr-un studiu al lui
Schopenhauer si dezvoltate intr-o maniera proprie, bazata si pe alte lecturi
din filozofia indiana si chiar din intelepciunea poporului romanesc. Tema
centrala a scrisorilor ale lui M. Eminescu este conditia geniului, raporturile
sale cu timpul si cu societatea in care traieste, incapabila sa-i inteleaga
aspiratiile. Poemul este alcatuit din meditatia batranului dascal asupra
nasterii si disparitiei lumii. Atentia este dirijata asupra batranului dascal,
caruia poetul ii realizeaza un portret bazat pe principiul aparentelor
inselatoare fiind construit, in spirit romantic, prin antiteza dintre conditia
lumeasca si cea spirituala: un dascal batran, uscativ, garbovit, invesmantat
in haine vechi (haina roasa-n coate, halatul vechi), dar care a patruns
tainele universului: Universul fara margini e in degetul lui mic. Mintea
geniala a acestuia poate privii si in viitor ducandu-l cu mii de veacuri
inainte, insa, acest savant izolat de lume si condamnat la o existenta
mizera mediteaza asupra nasterii si stingerii lumii, reflectia sa constituind
cel de-al doilea tablou al primei parti din Scrisoarea I si partea cea mai
insemnata a poeziei.Poetul explica universul ca pe o dorinta trecatoare, ca
pe un vis al eternitatii: Caci e vis al nefiintei universul cel himeric. Din
perspectiva batranului dascal Eminescu infatiseaza in tablou o cosmogonie
(teorie despre nasterea, evolutia si posibilul sfarsit al spatiului cosmic), in
aceasta secventa valorificand informatii din diverse domenii ale
cunoasterii(filozofie, astronomie, fizica, religie,literatura universala). In
viziune eminesciana, lumea s-a nascut din haosul primordial, printr-un
accident mecanic nucleul intim al universului fiind un dor nemarginit. Aici
apare si tabloul Genezei, care transmit e conceptia lui Eminescu despre
sensul universului.Tabloul cosmogonic incepe cu prezentarea haosului
initial ,de dinaintea genezei, imaginat de Eminescu prin alaturarea
fantastica a absentelor( La inceput pe cand fiinta nu era, nici
nefiinta),situatie realizata stilistic prin alaturarea unor secvente
antitetice(fiinta/nefiinta ; nu s-ascundea/era ascuns etc). Nefiinta este o

metafora a transcendentei, o redefinire criptica a dumnezeirii, dar si o

expresie generica a ceea ce se afla mai presus de materia ordonata a
lumii. Daca universul intreg nu reprezinta decat clipa suspendata, nefiinta
este ceea ce se afla dincolo de timp. In lumea guvernata de istorie, oamenii
nu sunt decat efemeride si parti neinsemnate ale aceleiasi materii: Unul e
in toti tot astfel precum una e in toate. Meditatia batranului dascal capata
sens filozofic, deoarece, dincolo de viziunea cosmologica, se afla reflectii
asupra efemeritatii fiintei si a zadarniciei lui.