Cosmicul uzeaz adesea de cteva

motive:infinitul,cerul,soarele,luna,stelele,luceferii,zborul
intergalactic,haosul,geneza.n concepia lui Eminescu vechimea universului este
nesfrit.Cosmogonia(naterea universului)este foarte plastic conceput n
Scrisoarea I,unde infinitul devine sinonim cu haosul,genunea,negura etern n care
exist un punct,iar punctul devine trist i rou,sugernd stingerea (extincia)
universului.Luna este vzut ca un astru al romanticilor i ea poate fi considerata
un simbol al naterii i al morii,ea le tie pe toate i readuce n minile oamenilor
amintiri.Muzica sferelor este un alt motiv cosmic,este vorba de acea muzic
simfonic produs de rotaia planetar Eminescu i imagineaz c prin micarea
lor atrii creeaz o alt muzic.
Aceasta tem trateaz naterea i stingerea universului, avnd ca motive luceferii,
stelele, luna si zborul prin spaiul sidelar.Tema este ilustrat indeosebi in
"Scrisoarea I" , prin cugetarea batranului dascl la soarta universului, la modul in
care a luat natere si la felul in care se va stinge.Cosmosul mai este tratat de
Eminescu in poemul "Luceafrul" in "Rugaciunea unui dac" si n poemul postum
intitulat "Genaia".
"Scrisoarea I", "Luceafarul" si "Rugaciunea unui dac" sunt cateva din lucrrile
care au ca tema "Facerea si desfacerea", denumire data de George Calinescu. Unul
din motivele cuprinse de aceast tema este proporia gigantic a spaiului i
timpului universal. Acest motiv reprezint viziunea romantic eminescian a
Cosmosului in antiteza cu fiina uman neinsemnat i muritoare; aceast viziune
mai cuprinde i evoluia Cosmosului(situat intre cele dou capete: geneza i
stingerea), armonia nascut din rotirea atrilor i perspectiva mitologic.
"Scrisoarea I" este lucrarea reprezentativa acestei teme, fiind alcatuita dintr-o
cosmogonie cuprinsa in doua cugetari: una pe tema destinului uman si una pe tema
soartei geniului.
In prima parte a textului(versurile 1 -28) ne este prezentat un cadru romantic, la
vreme de seara, unde lumina enigmatica a lunii se imprastie peste o lume vana,
nascuta dintr-un vis al Nefiintei. Aceasta priveliste din natura scoate la iveala mai
multe ipostaze ale fiintei umane, dintre care retinem doar doua:
"Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,
Cand la ziua cea de maine abia cugeta un sarac.
Desi trepte osedite le-au iesit din urna sortii,
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii"
In alta parte a poemului, Eminescu ii prezinta pe oameni ca fiind "umbre pe panza
vremii", care se metamorfozeaza in "mii de coji" si in "nume trecatoare" duse de

timp; trecatoare este si gloria, umilul om sarac si regele cel puternic fiind uniti de
acelasi destin, care cuprinde tot ceea ce se afla sub patina vremii: "geniul mortii".
Nimeni si nimic nu poate sta in calea acestui destin: nici Timpul(care va deveni
eternitate moarta), nici Universul(care candva nu va mai exista) si nici geniul(care
traieste drama unei minti ingradite de timpul prea scurt al vietii umane); intregul
poem este strabatut de ideea romantica a succesiunii generatiilor, a evolutiei si a
mortii universale.
A II-a secventa(versurile 29-38) este dominata de imaginea romantica a "batranului
dascal" , reprezentand geniul. Aici se afla in antiteza: infatisarea umila cu gandirea
savantului, "disparut din cercul ideilor, in lumea contemporana, tristetea celui care
vede mizeria vietii; toate acestea se incadreaza in romantism.
Elemente romantice gasim si in episodul cosmogonic(versurile 39-86).
Viziunea mitologica a nasterii Universului; timpul anterior nasterii celei dintai
planete coincide cu "A fost odata." al basmelor. Tot la mitologie face referire si
imaginea titanului intunecat, cu sugestii in care Fiinta, Nefiinta si Nepatrunsul apar
ca niste zeitati, iar pacea intruchipata ce stapanea Haosul "pare a fi un dragon
mitic", dupa spusele lui George Calinescu.
Viziunea gigantica a Cosmosului in care rotirea lenta a planetelor creeaza impresia
de armonie.
Proiectarea omului pe fundalul eternitatii; acest fragment este situat intre episodul
nasterii Universului si cel al stingerii(versurile 61 -74). Personajele sunt
caracterizate cu ajutorul antitezei romantice: oamenii sunt "muste de-o zi" ce
traiesc pe o planeta minuscula.
Viziunea stingerii Universului este prezentata in ultima parte a poemului(versurile
75 -86); spaima creata de moartea Universului face ca planetele sa inghete si ca
timpul sa devina vesnicie prin trecere in nefiinta.
Cosmicul il observam i n Scrisoarea a I-a, Poemul cosmogonic "Scrisoarea I" cuprinde marile viziuni
eminesciene asupra spatiului si timpului cosmic, asupra nasterii si stingerii lumilor, prelucrand poetic
mari mituri ale omenirii, dar anticipand si teorii foarte moderne din fizica secolului al XX-lea. Mitul
creatiei, preluat din "Imnul creatiunii" din "Rig-Veda", se suprapune peste imagine Big-Bang-ului initial,
a marii explozii care a proiectat lumile in spatiu pana la un punct inertial, dupa care urmeaza prabusirea
catre punctul genuin, contragerea in neantul primar, antrenand anularea spatiului si a timpului:
"Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie."
n partea a doua - versurile 7-38 - nuaneaz motivul lunii ca astru tutelar al fpturilor merchieve sau
mobile ale oamenilor. Aceast parte a poemului fascineaz prin densitatea ideilor, sugestiilor i
motivelor i are ea nsi structura de sine stttoare. Poetul creeaz imaginea global, de dimensiuni
terestre, a privelitelor ce se ofer ochiului contemplativ al lumii palate i cetai i de aici "n cte mii de
case lin ptruns-ai prin fereti, / Cte fruni pline de gnduri, gnditoare le priveti !". Se ajunge astfel la

categoria omului pe care poetul l nfieaza ntr-o serie de ipostaze de la rege pn la sarac, de la geniu
pn la neghiob, de la tnrul preocupat de buclele sale i negustorul ce-i numr bogiile, pn la
btrnul dascal care cerceteaz necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de
origine schopenhauerian i anume identitatea n faa morii: "Dei trepte deosebite le-au ieit din urna
sorii, / Deopotriv-i stpnete raza ta i geniul morii; / La acelai ir de patimi deopotriv fiind robi, /
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !".
Dup un alt ir de ipostaze, fa de care cititorul simte ironia poetului, acesta se oprete ndelung la
condiia vitreag a omului de geniu, pe care l pune ns n antiteza|antitez cu individualizrile
anterioare: "Uscativ aa cum este, grbovit i de nimic, / Universul fr margini e n degetul lui mic".
Dar nainte de a ajunge la satir, Eminescu prezint o cosmogonie (39-86) n partea a treia cu surse, cum
s-a dovedit, n scrierile lui Kant, dar i n miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nscut prin micarea unui
punct. Exist un macrocosmos i un microcosmos. Oamenii in de lumea cea mic, lumea cea mare e "vis
al nefiinei", al hoonului iniial care se poate reinstaura. i aici ca i n Scrisoarea III apar cei doi poli ai
antitezei, aici, prin capacitatea cugettorului de a gndi cosmogonia, n opozoie cu mercantilismul si,
pentru a o restrnge apoi treptat: de la pustiuri, la codri i izvoare; de la "mictoarea marilor
singurtate", la trmuri, neschinria omului comun.
n Luceafrul Tema Cosmosului este reprezentata de axa luminii care strabate intreg poemul, definita
printr-o foarte variata gama de motive romantice: luna, luceafarul, noaptea, cerul, stelele, haosul,
geneza, zborul intergalactic: O, vin, in parul tau balai/ S-anin cununi de stele,/ Pe-a mele ceruri sa rasai/
Mai mandra decat ele.