SIMBOLISMUL

Numele curentului literar numit „simbolism”, care se dezvoltă în Europa

în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale
secolului al XX-lea, provine de la cuvântul „simbol”, care denumeşte
mijlocul de semnificație preferat de noua generație de poeți pentru a
corecta unele neajunsuri majore ale poeziei romantice, care erau
exprimarea explicită a ideilor şi sentimentelor, discursivitatea sau
lungimea supărătoare a textului şi contaminarea liricului cu epicul.
Prin simbol, formula poetică se concentrează, mesajul va fi criptat,
închis, codificat, iar semnificațiile doar sugerate. Cu simbolismul începe
in Europa aventura poeziei moderne.

Din punct de vedere ideatic, simboliştii au fost contestatarii unei

societați individualiste, mercantilizate, care au cules roadele amare ale
industrializării, ale competiției pentru acumulare, ale urbanizării unei
societăți in care se simțea deja orizontul întunecat al primului Razboi
Mondial. Ca atare, atitudinea tipic simbolistă va fi una ironică,
sarcastică, chiar cinică la adresa unei lumi fară orizonturi, monotone,
dezolante, care constrânge individul, îl sufocă şi îl condamnă să
rătăcească printre semeni ca pe drumurile infernului.
Tonalitatea generală a poeziei simboliste rămâne însă cea a unor stări
nedefinite, vagi, preponderent elegiace.

Ipostaze ale eului liric

Ființa lirică simbolistă apare in chipul damnatului, umbra, stafia,
entitatea lipsită de sens, alcoolicul, muribundul, suferindul, ftizicul, un
nevrotic sau un depresiv, un angoasat, un anxios sau o ființă copleşită
de spleen, un individ nefericit de a se fi născut.
Acest eu liric rătăceşte nefericit, însuflețind un imaginar poetic ce
articulează spații cu valoare simbolică: târgul de provimcie, oraşul
tentacular, mahalaua, cimitirul, gara, abatorul, bazarul, camerele
imunde (murdare) cu pereți îmbibați de mucegai şi umezeală, cu
tencuiala scorojită, tavernele, cârciumele, cavourile. În unele situații se
descriu interioare vizibil estetizate, decorate cu obiecte de artă
(statuiete, tablouri, tapiserii, instrumente muzicale) fie ca nişte refugii
în fața urâtului existenței prozaice, fie ca nişte colivii cu gratii aurite,
care te păcălesc şi te păstează captiv.
Cât priveşte natura simbolistă, aceasta este una decorativă, o expresie
exterioară a unor stări sufleteşti. Dispar cu desăvârşire cadrele naturale
sălbatice din poezia romantică, înlocuite cu grăďini publice, parcuri,
care iau locul codrului secular, aleile pavate în locul potecilor şi
cărărilor, statuile în locul stâncilor, felinarele ce substituie lumina lunii
şi planul astral, havuzul (fântâna arteziană), bazinele cu apă vor
substitui râurile, lacurile şi mările din poezia romantică.
Tuşa cea mai întunecată, împinsă uneori spre grotesc, a imaginarului
poetic simbolist se realizează prin estetica urâtului.

Teme predilecte
• Spaima de moarte resimțită ca o omniprezență, semănată în
materie şi in tot ce este viu.
• Păcatul, boala, depresia, nevroza sau spleenul.
 • Captivitatea într-un vis coşmar.
• Oraşul ca spațiu sufocant şi al degradării.
• Iubirea superficială, condamnată la eşec.
• Călătoria în spații marine/exotice ca formă de evadare.
• Refugiul în paradisuri artificiale pe calea alcoolului şi al opiaceelor.
• Absurdul existenței poetului şi nonsensul elanurilor creatoare.

Trăsături de ordin stilistic

Prima impresie pe care o creează o poezie de factură simbolistă este
aceea a unui mesaj frânt, incomplet, ezitant, iar aceasta se datorează
numeroaselor puncte de suspensie, liniilor de pauză sau propozițiilor
eliptice de predicat.
O altă trăsătură definitorie este aceea ca lirica simbolistă s-a vrut o
poezie a esențelor, a aspirației spre absolut prin depăşirea pereților
materiei care nu va fi descrisă ca un întreg, cinvolatilizată, ca o curgere
continua de energii mereu in schimbare. Prin aceasta se obține, mai
degrabă, o poezie de stare şi de atmosferă în care suntem conduşi pe
calea corespondențelor, a sinesteziei, a simbolurilor şi a refrenului.
Pentru simbolişti, sentimentele şi starea, ideea nu trebuie să fie
explicite, clare, nete, ci doar sugerate, astfel încât cititorii să le
intuiască, să le descopere prin tatonări repetate. Poetul francez St.
Mallarmé spunea in acest sens: „a numi un obiect ucide trei sferturi din
plăcerea de al ghici, de-al descoperi. A sugera iată visul!”
Sinestezia, ca procedeu artistic, constă în crearea unor mixturi
bulversante de imagini artistice suprapuse, care traduc datele unui simț
prin limbajul altui simț, astfel încât pentru a interpreta, cititorul trebuie
să-şi reacceseze toate amintirile de ordin senzorial din experiența lui de
pana atunci. Sinestezia se fundamentează pe un principiu al
corespondențelor: culori-senzații tactile, mirosuri-gusturi, culori-gusturi
etc. Acest principiu este definit poetic de Baudelaire in poemul
„Corespondențe”: „Parfum, culoare, sunet, se-ngână şi-şi răspund”.
Exemplu: „Primăvară, o pictură parfumată cu vibrări de violet”.
Dintr-o altă perspectivă, poezia simbolistă are o aură de text dificil,
concentrat, ca urmare a preferinței pentru simboluri. Au devenit
simboluri consacrate ale curentului: corbul, pescăruşul, crinul, sicriul,
cheia, la care se adaugă simboluri inspirate din mitologie, din domeniul
artelor, in special al instrumentelor muzicale (pianul, vioara, clavirul,
muzicuța, fanfara), al pietrelor prețioase (rubin, ametist) şi al
parfumurilor (pelinul, ambra, moscul, lavanda).

Versificatie
Vorbind despre poezie, poetul francez Verlaine o numea „de la musique
avant toute chose”. Poezia simbolistă mizează pe capacitatea unei linii
melodice de a declanşa transcederea lumii materiale, de aceea au
numit poezia, dar mai ales muzica „instrument al metafizicului”. Din
punct de vedere prozodic, muzicalitatea nu se obține doar din rimă,
ritm şi măsură, ci versurile sunt prelucrate mult mai fin încât
muzicalitatea să izvorască din toate articulațiile lui prin aliterații,
asonanțe şi versuri-refren (care subliniază o obsesie, un episod psihotic
sau o stare care tronează).
Multiplică sugestiile sonore simbolurile muzicale pentru că
instrumentele muzicale diferite generează stări diferite: pian, pianina
(visare), clavirul, vioara, violoncelul (nevrozitate), fanfara (apăsare,
monotonie, moleşeală, gravitate).

Vocabularul
Orice text simbolist este bogat în neologisme.

Teoreticieni şi reprezentanți
În literatura franceză rezăsim cei mai mulți teoreticieni şi reprezentanți
ai curentului. Documentul de naştere al curentului rămâne considerat
articolul „Le symbolisme”, semnat în 1886 de Jeam Moréas.
Au mai teoretizat pe marginea acestei noi direcții poeți precum Charles
Baudelaire („Albatrosul”, „Corespondențe”), Arthur Rimbaud („Corabia-
mbătată”), Paul Verlaine in revista „Decadentul”. În afara de aceştia,
alți poeți simbolişti europeni sunt St. Mallarmé, R. M. Rilke (literatura
germană), D’ Annunzio (literatura italiană).
În cultura şi literatura română, cel care a explicat şi a făcut cunoscut
simbolismul este Alexandru Macedonski, în revista „Literatorul”. În
literatura română câțiva simbolişti care au experimentat in gamă
minoră direcțiile noii estetici, dintre care îl amintim pe D. Anghel, Ion
Minulescu şi chiar pe alocuri Tudor Arghezi, în timp ca George Bacovia
rămâne spiritul românesc cel mai permeabil la esențele care emană din
nucleul dur al simbolismului francez.